Tipuri, forme si aspecte ale memoriei
Faptul ca exista mai multe tipuri si forme ale memoriei constituie un truism. Dificultatea provine nu din constientizarea multitudinii si varietatii tipurilor si formelor memoriei, ci din relativa ne concordanta care apare între opiniile cercetatorilor o data cu proliferarea termenilor utilizati pentru desemnarea modurilor de explicare si interpretare a lor. De exemplu, unii autori prefera sa vorbeasca despre tipuri, forme sauaspecte ale memoriei, în timp ce altii - despre sisteme mnezice, chiar daca varietatile specifice ale memoriei avute în vedere sunt unele si aceleasi. Frecventa este si situatia când una si aceeasi forma a memoriei este denumita diferit. Ceea ce unii autori numesc memorie de scurta durata (Brown, 1958, Peterson & Peterson, 1959), altii numesc memorie operationala (Bisseret, 1970) sau memorie de lucru (Baddeley si Hitch, 1974). Memoria explicita apare sub trei denumiri: intentionala, directa, declarativa, iar memoria implicita, sub patru denumiri: incidentala, indirecta, nondeclarativa, procedurala.
Apoi, ceea ce confirma unii contesta altii. In timp ce D.E. Broadbent, B. Milner, E. Tulving (1966) sustineau ca MSD si MLD se diferentiaza atât de mult între ele, încât dispun chiar de mecanisme specifice, A.W. Melton (1963) era convins de existenta unui singur mecanism de stocare ce asigura functionalitatea ambelor tipuri ale memoriei. si unii psihologi români au îmbratisat un asemenea p 555g69f unct de vedere. "Nu este nevoie sa se invoce doua mecanisme pentru memoria de scurta si de lunga durata. Fixarea anumitor limite - unde sfârseste una si unde începe cealalta - este arbitrara" (Rosea, 1971, p. 183). Mai recent, Cowan (1988) contesta si el existenta unei structuri mnezice intermediare (între registrul senzorial si memoria de lunga durata), numita memorie de scurta durata, aceasta din urma nefiind altceva decât o parte a memoriei de lunga durata, care este activata de mecanismele de activare si de tratare specifice. Unui asemenea punct de vedere i se raliaza si Mircea Miclea, care propune eliminarea termenului de
"memorie de scurta durata" si mentinerea celor de "memorie de lucru" sau "memorie de lunga durata" (vezi Miclea, 1994, p. 293).
Data fiind o asemenea situatie, care ar crea nu doar confuzii, ci si erori, în paragraful de fata ne propunem sistematizarea nenumaratelor varietati ale memoriei, care apar cel mai frecvent în literatura de specialitate sub denumirea de "tipuri", "forme", "aspecte" ale memoriei, urmând ca în paragraful urmator sa operam distinctia mai clara si riguroasa realizata în prezent în psihologie între tipurile, formele, aspectele memoriei si ceea ce este întâlnit sub denumirea de "sistem" sau "subsistem" mnezic.
4.1. Memoria senzoriala
între înregistrarea informatiei de catre organele receptoare si recunoasterea stimulului sau a obiectului excitator trece un oarecare timp, chiar daca acesta este foarte scurt. Daca n-ar exista un mecanism care sa stocheze informatia receptata, aceasta n-ar putea fi prelucrata si, ca urmare, stimulul nu ar fi recunoscut. Memoria senzoriala sau, cum mai este frecvent denumita în lucrarile de psihologie cognitiva, registrul informational senzorial (R1S) constituie tocmai o asemenea varietate de memorie menita a stoca informatia primita de celulele receptoare în vederea procesarii ei.
Trebuie precizat înca de la început ca unii autori (de exemplu Haber, 1983), întrebându-se care este functia ecologica a memoriei senzoriale, au afirmat ca aceasta n-ar avea nici un rol, nici o functie importanta, în timp ce altii (Coltheart, 1983) s-au împotrivit acestei idei, aratând ca ea asigura sistemului perceptiv timpul necesar procesarii stimulilor care îi parvin (vezi Baddeley, 1993). Asadar, functia esentiala a memoriei consta Inpâstrarea informatiei senzoriale pâna când alte procese cognitive sunt capabile s-o preia, s-o analizeze, s-o interpreteze si sa-i dea înteles. Rolul ei apare si mai evident în situatiile în care asupra organelor noastre de simt actioneaza simultan mai multe însusiri. în timp ce noi procuram informatii despre o însusire, informatia despre alte însusiri nu se pierde, ci este mentinuta pâna când îi vine rândul sa fie procesata. Sa ne gândim la o conversatie pe care o purtam cu cineva. Daca nu am dispune de memoria senzoriala auditiva, multe dintre cuvintele care se rostesc succesiv ar fi pierdute, pentru ca suntem preocupati tocmai de determinarea întelesului a ceea ce ni s-a spus.
Sa presupunem, in
continuare, ca in timpul conversatiei o persoana introduce
pentru o fractiune de secunda capul pe
Fara îndoiala ca nu, ea este stocata în memoria senzoriala vizuala si procesata în momentul în care sistemul vizual se elibereaza de informatia anterioara. Asadar, atunci când o informatie oarecare (vizuala, auditiva, tactila, kinestezica, gustativa, olfactiva etc.) nu poate fi procesata imediat, ea este pastrata în memoria senzoriala pâna când sistemul senzorial respectiv se elibereaza si se poate preocupa de informatia stocata. Din cele de mai sus rezulta si o alta concluzie, si anume : exista tot atâtea tipuri de memorii senzoriale câte tipuri de senzatii cunoastem. Cel mai frecvent studiate si în legatura cu care se cunosc mai multe informatii sunt memoria vizuala (numita si iconica) si memoria auditiva (numita si ecoica)-.
Memoria vizuala Uconica)
A fost studiata de Sperling (1960). Experimentul lui, extrem de ingenios, s-a desfasurat în doua faze. într-o prima faza subiectilor li s-au prezentat la tahistoscop pentru un timp foarte scurt (50 milisecunde) matrice de litere ce contineau fie 9 litere (3 pe linie si 3 pe coloana), fie 12 litere (4 pe linie si 3 pe coloana).
Cerându-se reproducerea lilerelor prezentate, s-a constatat ca performantele subiectilor erau usor scazute (2-3 litere din matricele cu 9 litere. 4-5 litere din matricele cu 12 litere). Ce se întâmpla cu restul informatiei? Nu este stocata? Se degradeaza? Sperling a pornit de la ipoteza ca, de fapt, este stocata întreaga cantitate de informatie perceputa. Problema era de a demonstra acest fapt, fara a cere insa subiectilor sa reproduca toate literele. De aceea, în faza a doua a experimentului, el a înlocuit procedeul de reproducere, în loc de a solicita subiectilor sa-si aduca aminte toate literele percepute (tehnica raportului de ansamblu), el le-a cerut sa-si aminteasca o parte a materialului prezentat initial (tehnica relatarii partiale).
Imediat dupa prezentarea matricei de litere se auzea un sunet (înalt, mediu sau jos) care indica rândul de litere ce trebuia reamintit. Daca se auzea sunetul înalt. trebuiau relatate literele din rândul de sus, sunetul mediu era specific literelor din mijloc, iar sunetul slab rândului de jos. Interesant este faptul ca subiectul urma sa relateze de fiecare data informatia de pe un singur rând, fara a cunoaste dinainte rândul care va fi indicat prin sunet. S-a constatat ca subiectii au fost capabili sa reproduca aproape toata cantitatea de informatie prezentata initial, imediat dupa prezentarea ei. Experimentul lui Sperling este excelent reprezentat grafic de Smith (1998), reprezentare pe care o preluam si noi, redând-o în figura 5.19. în felul acesta s-a demonstrat capacitatea memoriei vizuale de a pastra un mare volum al informatiei asa cum aceasta a fost prezentata. Pentru a determina si durata memoriei vizuale, Sperling a întârziat declansarea sunetului (care varia între 0 si 1 secunda). Din figura 5.20 se poate constata cum, pe masura ce sunetul întârzie sa apara, performantele subiectilor scad.
Urma mnezica se stergea dupa aproximativ 300 milisecunde, fapt care 1-a determinat pe Sperling sa conchida ca memoria senzoriala "traieste" efectiv cam o treime din secunda.
Memoria auditiva (ecoica)
Cercetarile experimentale asupra acestei forme a memoriei senzoriale sunt foarte asemanatoare cu cele relatate pâna acum. Unele dintre ele au modificat tehnica lui Sperling, pentru a o adapta memoriei auditive. Astfel, Morny, Bates si Barnett (1965) prezentau simultan subiectilor secvente de consoane ce veneau din patru amplasamente diferite. Când se cerea sa se precizeze cantitatea de informatii primita de la un singur amplasament, se indica o cantitate mai mare decât atunci când se raporta informatia primita de la toate o data. S-a si emis metafora "omului cu patru urechi", mai productiv decât omul cu doua urechi.
La fel, Darwin, Turrey si Crowder (1972) au cerut subiectilor sa asculte trei mesaje distincte rostite simultan de trei persoane diferite. Compararea "raportului de ansamblu" (redarea unei cantitati cât mai mari din cea prezentata) cu "raportul partial" (redarea mesajului rostit doar de unul dintre vorbitori) a aratat obtinerea unor performante mult mat mari în ultimul caz. Un experiment aproape identic cu cel efectuat de Sperling apartine lui Crowder si Morton (1969), care n-au facut altceva decât sa inverseze stimulii. Stimulii auditivi au fost însotiti de fascicule luminoase de intensitati diferite (ridicata, medie, scazuta). Subiectii trebuiau sa reactualizeze cât mai multi stimuli auditivi din seria initiala, în functie de intensitatea stimulului luminos- Marind intervalul dintre stimulii auditivi prezentati concomitent si stimulii vizuali ulteriori, cercetatorii au constatat ca pe masura ce distanta dintre cele doua categorii de stimuli creste, ajungând pâna la aproximativ 2 secunde, performantele subiectilor scad. De aici s-a tras concluzia ca memoria senzoriala auditiva are o durata mai mare decât cea vizuala (de 1,5-2 secunde, comparativ cu 300 milisecunde).
Pentru ca memoria senzoriala sa-si îndeplineasca functia esentiala - pastrarea informatiei senzoriale pâna când aceasta va deveni obiectul analizei - este necesar ca ea sa satisfaca anumite cerinte. Dintre acestea enumeram : a) starea informatiei într-o forma veridica, astfel încât aceasta sa reflecte cu exactitate ceea ce s-a întâmplat la nivelul receptorilor senzoriali; b) sa dispuna de o mare capacitate de stocare, adica sa pastreze întreaga informatie venita de la recepiorii senzoriali, acest lucru fiind cu atât mai
necesar cu cât urma senzoriala este precategoriala, la acest nivel informatia neposedând înteles; tocmai de aceea, pentru a putea fi prelucrata ulterior ea trebuie stocata în întregime; c) sa se întinda pe o perioada scurta, lasând loc pentru noile informatii care sosesc; memoria senzoriala stocând toata informatia venita de la receptorii senzoriali, iar receptorii primind în permanenta informatii, înseamna ca registrul senzorial trebuie golit cu repeziciune pentru a evita suprapunerea informatiilor corespunzatoare a doua sau mai multe expuneri (vezi Ellis si Hunt, 1993, pp. 19 si urm.).
în afara acestei acceptiuni a memoriei senzoriale, in care predomina modalitatea senzoriala de patrundere a informatiei în mecanismul mnezic, trebuie sa ne referim si la o alta. Este vorba despre specializarea în timp a anumitor analizatori folositi în activitatile mnezice. La unii oameni predomina activitatea analizatorului vizual, în timp ce la altii, cea a analizatorului auditiv; unii opereaza mai frecvent cu analizatorul gustativ, pe când altii cu cel olfactiv; pentru diversi oameni foarte semnificativa este activitatea analizatorului tactil, kinestezic. Folosirea predominanta a unuia sau altuia dintre analizatori în activitatile mnezice permite constituirea unei memorii specifice acelui analizator. Astfel, vorbim despre memorie vizuala, auditiva, gustativa, olfactiva, tactila, kinestezica. Compozitorul rus Balakirev avea o memorie auditiva extraordinara. El a fost în stare sa reproduca dupa doi ani o piesa orchestrala a lui Ceaikovski pe care o auzise o singura data, într-un concert. Sunt oameni a caror memorie vizuala este foarte dezvoltata, ei fiind în stare sa retina cuvânt cu cuvânt o întreaga pagina de ziar dupa ce au citit-o doar o singura data. Luria (1970) a descris cazul unei persoane care tinea minte pagini întregi de cifre vazute recent.
Ideal ar fi ca fiecare om sa dispuna în egala masura si la un înalt nivel de dezvoltare de toate formele memoriei senzoriale. Cum însa un asemenea fapt este aproape imposibil, atunci, sub raport practic-actional, este bine ca fiecare sa utilizeze exact acea forma a memoriei care îl serveste cel mai bine sau sa-si formeze si sa-si dezvolte acea forma a memoriei ceruta de profesiunea sau de activitatea sa.
4.2. Memoria cognitiva, afectiva si motrice
O asemenea clasificare se face în functie de un criteriu dublu : pe de o parte, continutul celor memorate (imagini, idei, stari afective, miscari), pe de alta parte, specializarea proceselor psihice implicate în procesarea informatiilor. Unii oameni memoreaza gi reactualizeaza cu o mai mare usurinta imaginile, desenele, picturile, tablourile, figurile, în timp ce altii - notiunile, conceptele, judecatile si rationamentele, ideile abstracte. In acest caz vorbim de existenta memoriei cognitive (de cunoastere), care în functie de continutul ei poate lua fie forma memoriei intuitiv-plastice, fie forma memoriei verbal-logice.
Dar oamenii nu retin doar faptele de cunoastere, ci si propriile lor trairi afective (emotiile, dispozitiile, sentimentele, pasiunile). Trairile afective nu sunt doar momentane, ele nu se pierd o data cu consumarea lor, ci, la fel ca informatiile semantice, lasa urme în psihic si, în virtutea acestui fapt, pot fi scoase din nou la lumina, retraite chiar. Fara îndoiala ca "retrairea" lor nu se mai realizeaza la acelasi nivel de intensitate, cu aceeasi durata si expresivitate, dar are totusi loc. Aceasta este ceea ce psihologul francez Th. Ribot a denumit memorie afectiva. Alti autori o numesc memorie emotionala (Bolles, 1988, pp. 29-41).
Multa vreme, în psihologie, când se vorbea despre memoria afectiva se aveau în vedere factorii afectivi ce modelau performantele mnezice, fara ca acestia sa modifice
natura memoriei. O trecere în revista a relatiei dintre afect si memorie poate fi gasita la Blaney (1968). Astazi, memoria afectiva este considerata un tip specific al memoriei. în sprijinul existentei sale au fost aduse o serie de argumente. Asa-numitul fenomen al "dependentei de stare" - care se refera la coincidenta dintre starea afectiva din momentul memorarii §i cea din momentul reactualizarii, fapt care faciliteaza reamintirea - este unul dintre ele. Un altul se refera la modificarile neurohormonale din cursul unei experiente emotionale care afecteaza amintirile produse de acea experienta (vezi Dantzer, 1989, pp. 81-84).
Existenta memoriei afective poate fi constatata si experimental. Se stie, de exemplu, ca trairile afective au capacitatea de a se exterioriza, de a fi "vazute", "citite", fapt realizabil prin intermediul asa-numitelor expresii emotionale (mimica, pantomimica, modificarile de ordin neurovegetativ, timbrul vocii etc). Daca am înregistra undele electrice din creier (electroencefalograma), reflexele dermale (electrodermograma), presiunea arteriala (cardiograma) etc. în timpul evocarii unor stari afective trecute, am constata aparitia aproximativ acelorasi modificari corporale ca si în situatia în care starea afectiva a fost traita efectiv.
Alaturi de informatia cognitiva gi de trairi afective, omul retine în memoria sa §i descrie miscari, operatii sau actiuni efectuate în vederea bunei finalizari a activitatilor. Acest lucru n-ar fi posibil în absenta memoriei motorii. Dorin Damaschin (1973) cita cazul unui sofer în vârsta de 48 de ani care îsi pierduse vederea în timpul razboiului, dar care dispunea de o memorie motorie extrem de dezvoltata. soferul respectiv declara ca în visele sale nu mai vedea peisajul verde al brazilor, totul aparându-i ca cenusiu, în schimb, simtea volanul în mâna si avea senzatia foarte clara a atingerii si manevrarii lui în virajele din munti.
4.3. Memoria de scurta durata (MSD) si memoria de lunga durata (MLDt
Brown (1958) în Marea Britanie si Peterson & Peterson (1959) în Statele Unite au descoperit aproape simultan si într-o maniera independenta faptul ca o secventa scurta de informatii este repede uitata (dupa mai putin de 20 secunde) daca subiectul executa o alta sarcina înainte de reamintire.
Procedura lor experimentala a fost extrem de simpla si ingenioasa. Subiectilor le-au fost prezentati trei itemi ("trigrame") constând în litere, silabe fara sens, cifre, cuvinte, pe o durata de 3 secunde. Imediat dupa prezentarea itemilor li s-a cerut sa efectueze o sarcina oarecare, de exemplu, sa numere înapoi din 3 în 3, de la un numar ales arbitrar (495 - 492 - 489 - 486 etc). Dupa 18 secunde actul numaratului era întrerupt si subiectilor li se solicita reproducerea itemilor prezentati initial. Rezultatul a fost neasteptat: aproape nici un subiect n-a putut reproduce trigramele date (vezi fig. 5.21).
Aceasta a permis evidentierea concluziei ca înainte de a fi fixata si depozitata, informatia poposeste si este vehiculata pentru scurt timp si mai "la suprafata", constituind continutul memoriei de scurta durata. Interventia unui excitant perturbator care împiedica realizarea repetitiei face ca informatia sa fie uitata, sa se stearga aproape imediat sau, în alte situatii, sa fie "împinsa" în rezervorul memoriei. Fenomenul este foarte raspândit în viata cotidiana: în cursul unei conversatii uitam numele unor persoane care ne-au fost prezentate câteva clipe mai înainte; daca formam un numar de telefon obtinut de la
informatii fara a-1 fi notat §i postul respectiv suna ocupat, ne vom afla în situatia de a solicita din nou numarul de la informatii, deoarece l-am uitat.
O data descoperit acest nou tip de memorie, numit memorie de scurta durata (MSD), cercetatorii se concentreaza pe fundamentarea distinctiei teoretic-conceptuale, dar si experimentale dintre memoria de scurta durata si memoria de lunga durata, aceasta din urma fiind mai bine cunoscuta si mai îndelung cercetata. Vom întreprinde si noi un asemenea demers, recurgând la o serie de criterii comparative.
Un prim criteriu diferentiator între MSD si MLD îl constituie continutul celor doua tipuri de memorie. MLD pastreaza mai ales informatiile trecute, de mare importanta, impregnate de valoare, de semnificatie si utilitate pentru viata individului, pe când MSD permite operarea cu informatii imediate si recente, mai marunte, poate mai banale, momentan-semnificative, din a caror succesiune se încheaga viata individului. MLD, prin continutul sau, da consistenta si continuitate întregii traiectorii a vietii, spre deosebire de MSD, care asigura consistenta si continuitatea clipei, a momentului cotidian de viata. MSD face oficiul de a opera cu informatiile curente, cotidiene exact atât cât este necesar, având de aceea un mare grad de productivitate momentana. Fara ea, "rezervorul" memoriei s-ar umple excesiv de mult, fapt care i-ar afecta mobilitatea si flexibilitatea.
Capacitatea celor doua tipuri ale memoriei reprezinta un alt criteriu distinctiv. în timp ce MSD are o capacitate limitata, redusa, capacitatea MLD este practic nelimitata, prima retinând o parte din informatia encodata, cealalta - aproape toata informatia encodata. Aici este cazul sa reamintim celebrele cercetari efectuate de George Miller (1956), care, în influentul sau articol despre "Cifra magica 7", arata ca MSD are o capacitate care se întinde de la 5 la 9 itemi, cu o valoare medie (optima) de 7 itemi. Acestei probleme i se subsumeaza comentariile facute în alta parte referitor la unitatile informationale numite "chunk", la gruparea lor în functie de criteriul semnificatiei, care ar putea creste destul de mult capacitatea MSD, fara ca aceasta sa devina vreodata
competitiva cu cea a MLD. Cu toate aceste precizari, sunt autori care considera ca nimeni nu cunoaste cu adevarat "repertoriul" MLD. Sinz (1977) presupunea ca "memoria protocolara", o forma prealabila a MLD, are o capacitate intre IO4 si IO16 biti. Cu atât mai mare va fi capacitatea MLD. Cea mai mare parte a continutului MLD nu este însa disponibila în permanenta. Ea poate fi reactivata de diverse trebuinte sau în situatii deosebite (stres). Psihologia profunzimii considera chiar ca din inconstient, cu cele trei niveluri ale sale (personal, familial, colectiv), rareori putem extrage informatii fara suferinta. Aceasta i-a si determinat pe unii autori sa asemene repertoriul MLD cu cel al unui actor de teatru. La fel ca si actorul, memoria noastra are nevoie de un fel de "sufleur" care o activeaza sau îi "sufla" replica (vezi Benesch, 1995, p. 133).
Durata celor doua tipuri de memorie le diferentiaza si mai mult una de alta. MSD are o durata de maximum 15-20 de secunde, pe când durata MLD este nelimitata, întin-zându-se de-a lungul întregii vieti a individului.
Extrem de diferentiate între ele sunt §i procesele celor doua tipuri ale memoriei, într-un fel se realizeaza codarea, stocarea si recuperarea în MSD si în cu totul altfel în MLD.
Codarea în MSD este fonologica, pe când în MLD este semantica, în prima se encodeaza patternurile de sunete, în cea de-a doua întelesurile itemilor. Baddeley (1966) descrie o serie de experimente în care subiectilor li se cere sa-si aminteasca fie o lista de cinci cuvinte (compatibila cu capacitatea MSD), fie o lista de zece cuvinte (compatibila cu capacitatea MLD). în ambele tipuri de liste existau cuvinte care : a) rimau (bat, hat, cat); b) aveau un înteles identic (tin -micut; smoli - mic, Utile - putin); c) nu aveau nici o relatie între ele (bat -liliac; disk - pupitru ; tin - micut)
Listele de cinci cuvinte erau reamintite într-o mica masura atunci când cuvintele sunau asemanator, dar similaritatea întelesurilor determina reamintirea într-un mod foarte asemanator cu cea produsa de cuvintele nerelationate. în listele de zece cuvinte similaritatea semantica producea o slaba reamintire, în timp ce cuvintele ce rimau erau reamintite la fel de bine ca si cuvintele nerelationate. Acest rezultat poate fi înteles daca presupunem ca similaritatea codurilor de memorare produce confuzii între itemi. Cum similaritatea acustica si nu cea semantica altereaza memoria listelor scurte, Baddeley sustine ca informatiile de scurta durata sunt encodate acustic (fonologie). Confuzia semantica aparuta în cazul listelor mai lungi sugereaza existenta unei codari semantice în cazul MLD (vezi Ellis si Hunt, 1993, pp. 83-84).
Stocarea §i mai ales prelungirea duratei ei se obtine în MSD prin autorepetare (repetare fara încetare a informatiei), numita si repetitie de mentinere, sau prin gruparea itemilor, în timp ce în MLD marimea duratei stocarii se obtine prin repetitia elaborativa (proces care presupune formarea asociatiilor între itemii deja aflati în memorie) si prin organizarea itemilor în retele, scheme mnezice, scenarii etc.
Reactualizarea infomatiilor din cele doua tipuri de memorie se realizeaza si ea diferit. Dupa cum am aratat în alta parte, unii autori cred ca reactualizarea din MSD se datoreaza procesarii seriale a informatiilor, pe când reactualizarea din MLD presupune o procesare paralela.
De asemenea, efectul pozitiei seriale, cu cele doua aspecte distincte (efectul de primaritate - evocarea mai buna a itemilor de la începutul unei liste; efectul de recenta -reamintirea mai buna a itemilor de la sfârsitul listei) a fost folosit drept argument pentru diferentierea MSD de MLD. S-a considerat ca efectul de recenta este specific MSD, iar efectul de primaritate, MLD.
Uitarea în MSD si MLD este la fel de diferentiata. Unii explicau uitarea din MSD prin teoria degradarii traseelor mnezice ca urmare a neutilizarii informatiei, a nerepetarii ei, în timp ce altii explicau uitarea din MLD prin teoria interferentei care consta, în esenta, în amestecarea informatiilor, acestea având efecte negative unele asupra altora.
si alte criterii ar putea fi avute în vedere pentru diferentierea MSD de MLD. De pilda, unii autori cred ca între cele doua tipuri ale memoriei exista distinctii si în plan anatomic si neurofiziologic. Se presupune ca MSD ar fi localizata în hipocamp, pe când MLD în ariile parieto-occipitale stângi. Apoi, problema ridicata de cele doua tipuri ale memoriei este diferita : MSD ridica problema prelungirii stocarii, a procedeelor ce pot fi folosite in acest sens, pe când MLD presupune problema organizarii informatiilor astfel încât acestea sa poata fi reactualizate cu usurinta.
în cazul MLD, una dintre chestiunile esentiale care apar este urmatoarea: care sunt caile de acces la informatiile stocate în ea? Aceasta depinde de mai multi factori, cum ar fi modul de organizare a informafiilor, variabilitatea contextuala etc. Daca informatia este organizata semantic, accesul la ea se face prin activarea unui nod si prin propagarea acestei activari la nodul vecin. Mecanismul activarii are însa o dinamica concretizata într-o serie de efecte : efectul de filtrare (convergenta activarii spre un nod determinat); efectul de evantai (dispersia activarii spre mai multe noduri). Variabilitatea contextuala conduce Ia aparitia efectului de context, care afecteaza puternic memoria de scurta durata si mai putin memoria de lunga durata.
Exista si argumente de ordin psihopatologic care justifica distinctia dintre MSD si MLD. în amnezia anterograda (incapacitatea pacientului de retinere a evenimentelor consecutive unui traumatism sau unei boli), MSD ramâne intacta, pe când MLD este profund afectata. Pacientii respectivi nu pot învata ceva nou, deoarece informatia din MSD nu poate fi transferata în MLD.
Analizele de pâna acum demonstreaza ca cele doua tipuri ale memoriei sunt total opuse. Într-adevar, prin capacitatea si durata ei foarte reduse, MSD se dovedeste a fi fragila, putin productiva, predispusa degradarii rapide, în timp ce MLD, prin capacitatea si durata ei practic nelimitate, este trainica, extrem de productiva, predispusa la extindere si întarire; MSD este directa si imediata, MLD este indirecta si laborioasa; MSD dispune de relativ putine capacitati adaptative, pe când MLD este înalt adaptativa. Ele se bazeaza nu numai pe principii diferite, ci si pe procese, mecanisme si finalitati profund diferentiate.
"Opozitia" dintre MSD si MLD a culminat cu elaborarea modelului modal al memoriei de catre Atkinson si Shiffrin, în 1968, model pe care îl vom prezenta într-o alta secventa a lucrarii noastre. într-un fel era si firesc sa se întâmple asa. Din dorinta de a individualiza si mai bine cele doua tipuri de memorie, cercetatorii se concentrau pe deosebirile si nu pe asemanarile sau pe continuitatea lor.
Pe la sfârsitul anilor '60 si în prima parte a anilor '70 noi întrebari au început sa se contureze : sa fie oare MSD gi MLD atât de diferite între ele, încât sa angajeze structuri, roluri si functii distinctive si chiar contradictorii ? între MSD si MLD exista diferente de structura sau de stare? Nu cumva MSD si MLD reprezinta expresii diferite ale unuia si aceluiasi tip de memorie?
Unii psihologi au continuat sa sustina distinctivitatea MSD de MLD cautând noi si noi argumente în favoarea opiniei lor. Altii s-au postat însa pe o cu totul alta pista. Interesant este ca acestia au ajuns la o concluzie formulata de James cu peste o suta de ani în urma. în celebra sa lucrare Principii de psihologie, publicata în 1890, James
propunea distingerea memoriei primare, care stoca informatia imediat dupa perceptie, de memoria secundara, a carei functie consta în stocarea informatiei care a parasit constiinta, prima constituind o parte a prezentului nostru psihologic, pe când cea de-a doua reprezenta trecutul nostru psihologic, lata cuvintele cu care James îsi începea capitolul despre memorie : "Memoria propriu-zisa sau, daca vreti, memoria secundara, opusa memoriei primare sau imediate, este cunoasterea unei stari psihice vechi reaparute în constiinta" {James, 1929, p. 375).
Comentatorii lui James apreciaza nu doar faptul ca el a intuit existenta celor doua tipuri ale memoriei, cea primara fiind în esenta o MSD, iar cea secundara o MLD, ci si faptul ca, practic, Ia psihologul american este vorba despre stari diferite ale unora si acelorasi informatii, în memoria primara informatia aflându-se într-o stare activa sau activata, iar în memoria secundara - într-o stare inactiva, latenta. Aceasta este ideea pe care o promoveaza psihologia contemporana. între MSD si MLD nu exista diferente structurale, ci doar diferente de stare: MSD nu este altceva decât partea activata a MLD (Cowan, 1988; Barsalou, 1992; Miclea, 1994; etc).
Argumentele formulate în sprijinul acestei teze au urmat îndeaproape criteriile diferentiatoare ale celor doua tipuri de memorie. S-a descoperit ca volumul (capacitatea) MSD nu este limitat, asa cum s-a crezut initial, ci variabil, el putând sa creasca foarte mult. Daca citim cu voce tare urmatoarele 12 litere : AMFOSTLACIRC, în reactualizare vom constata ca foarte putine dintre ele au fost retinute. Daca însa vom citi literele cu pauze între ele, astfel încât sa formeze o structura ; AM FOST LA CIRC, performanta în reproducere va fi aproape maxima. Cum se explica acest rezultat? De ce în primul caz literele nu au fost retinute iar în al doilea da, desi numarul literelor a fost acelasi? S-ar putea invoca numarul literelor, 12 în primul caz, prea mare pentru memoria acustica de scurta durata, comparativ cu practic 4 unitati informationale, câte au fost în cel de-al doilea caz ? Explicatia este cu totul alta : în cea de-a doua secventa gruparea dupa înteles a literelor a facilitat retinerea lor în MSD; pe de alta parte, segmentarea informatiei de intrare si formarea unitatilor de înteles are loc în MLD (din memoria ecoica informatiile au fost transferate direct în MLD, care a operat gruparea lor dupa înteles, facând astfel posibila rezolvarea sarcinii din MSD).
Fara informatiile stocate în MLD ar fi destul de greu sa operam la nivelul MSD. Unui copil caruia i se formuleaza o sarcina de memorie constând în memorarea si apoi reactualizarea unui numar de 5 litere (MĂ DUC) îi va fi foarte greu sa o rezolve, chiar si atunci când literele sunt organizate în unitati cu înteles, prin pauzele dintre ele, daca în memoria lui de lunga durata în locul expresiei MĂ DUC exista expresia ME DUC. în mod sigur, în reactualizare litera Ă va fi substituita prin litera E. si celelalte diferente stipulate între MSD si MLD au fost amendate.
Durata MSD este într-adevar scurta in conditii strict determinate, si anume când repetitia este împiedicata sau când similaritatea informatiilor (sarcina initiala si cea interpusa) este mare. De îndata însa ce se ofera posibilitatea repetarii materialului initial sau se reduce gradul de similaritate a materialelor, durata MSD creste destul de mult. Asa încât durata MSD a fost pusa în stricta dependenta de durata de activare a unitatilor informationale din MLD.
Referitor la distinctia dintre MSD si MLD pe baza tipului de codare a informatiei (fonologie în primul caz si semantic în cel de-al doilea), cercetarile recente arata ca nici unul dintre cele doua coduri nu caracterizeaza exclusiv tipurile de memorie avute în vedere: MSD poate avea la baza nu numai coduri fonologice, lingvistice, ci si coduri vizuale, imagistice. Acest fapt a fost demonstrat în experimentele efectuate pe
subiecti cu deficiente auditive grave (surzi), care au recurs Ia reprezentarea vizuala, imagistica a stimulilor (Conrad, 1972). La fel, MLD poate avea Ia baza coduri vizuale, nu exclusiv semantice.
Apoi, uitarea din MSD, pusa de unii autori pe seama degradarii traseelor mnezice, si cea din MLD, pusa pe seama interferentei, sunt mai recent abordate unitar, dato-rându-se, atât în MSD, cât si în MLD, interferentei.
în plan psihopatologic, au fost descoperiti pacienti a caror MSD era profund afectata, în timp ce MLD ramânea intacta. Toate aceste argumente i-au dus pe unii cercetatori spre concluzia formulata ceva mai înainte : MSD nu este structural distincta de MLD, ea este practic o parte a MLD, si anume partea ei activata, adica o memorie de lucru. Personal nu suntem de acord cu un asemenea punct de vedere. Noi consideram ca distinctia dintre MSD si MLD trebuie pastrata. De ce? în primul rând, pentru ca argumentele folosite "contra" existentei acestei distinctii sunt de fapt cazuri particulare, ele reprezentând mai degraba exceptia care confirma regula. Desigur ca uneori uitarea din MSD poate fi explicata si prin interferenta, în mod normal si frecvent însa ea se datoreaza degradarii traseelor mnezice, acestea fiind atât de fragile si putin consolidate, încât se sterg aproape imediat. în al doilea rând, pentru ca fapte simple de observatie evidentiaza specificitatea fiecaruia dintre cele doua tipuri ale memoriei. Astfel, o persoana îi spune alteia într-o conversatie : "Stai, tine minte ce vrei sa spui si o sa spui imediat ce termin eu". Cel care asculta promite ca va tine minte ce avea de spus, dar când îi vine rândul sa spuna, constata ca a uitat. Când a promis ca va tine minte, informatia era prezenta în mintea lui, pentru ca mai apoi ea sa se stearga. Aceasta este autentica MSD, cea care se produce ca urmare a interventiei unor stimuli perturbatori, în al treilea rând, pentru ca a sustine ca MSD este doar partea activa a MLD înseamna a considera ca MSD opereaza doar cu informatiile aflate deja în MLD, fapt care nu este întotdeauna si întru totul real. Uneori se întâmpla asa, de cele mai multe ori însa continutul MSD îl constituie informatiile noi, ocazionale, curente, care sunt înregistrate si stocate pentru o perioada de timp, pentru ca mai apoi sa se stearga aproape imediat. îti spune cineva un nume de persoana, un numar de telefon, un titlu de carte etc, care în clipa imediat urmatoare sunt uitate. în sfârsit, ar mai fi un argument practic: împartasim opinia acelor autori care considera ca sunt mai utile doua tipuri de memorie decât unul singur.
4.4. Memoria senzorio-motorie, sociala si autistica
Distinctia îi apartine lui Jean Delay, profesor de medicina, si lui Pierre Pîchot, profesor de psihologie medicala. Ei le numesc "trei memorii" sau "trei structuri de niveluri psihologice diferite" care se întind de la sinteza mintala Ia automatismul psihologic.
Memoria senzorio-motorie sau biologica consta în capacitatea de a retine si a reactualiza senzatiile si miscarile. Ea este comuna pentru om si animal. Desi este extrem de simpla, comporta recunoasterea stimulului care declanseaza actiunea. Recunoasterea este actionata si nu gândita, reducându-se la un fenomen de ordin motor. Este strâns dependenta de creier, în care îsi are propriile sale teritorii net diferentiate.
Memoria sociala este specific umana, calificarea ei ca sociala fiind justificata atât de functia, cât si de originea ei. Corespunde "conduitei sociale" (Pierre Janet), care este
logica, implicând o ordine raionala, reprezentari colective, universale, impersonale si stabile, fiind inseparabila de recunoasterea sau de cunoasterea trecutului ca atare. Este §i ea dependenta de creier, însa într-o mai mica masura.
Memoria autistica se manifesta în somn sau în unele maladii sub forma visului si delirului. în ea, omul retraieste scenele trecutului, numai ca trecutul nu este recunoscut ca atare, ci este luat ca prezent. De asemenea, ea este eliberata de cadrele sociale, traducând distrugerea fiziologica sau patologica, tranzitorie sau definitiva a suprastructurii sociale si rationale. Spre deosebire de memoria sociala, în care reconstructiile sunt bazate pe categorii logice, în memoria autistica reconstructia se subordoneaza dinamismului inconstient. Daca cea sociala se intereseaza de viata, cea autistica se dezintereseaza de ea; în timp ce prima este obiectiva, cea de-a doua este subiectiva. Ea împrumuta de la memoria senzorio-motorie o serie de automatisme pe care însa tendintele profunde ale afectivitatii le aleg si le asambleaza liber, si, de asemenea, fragmente de cadre dislocate ale memoriei sociale.
Cele trei tipuri ale memoriei se ierarhizeaza într-o maniera specifica : în vârf se afla memoria sociala ; urmeaza memoria autistica, ce apare atunci când are loc desocializarea gândirii, la nivelul inferior amplasându-se memoria senzorio-motorie. Aceasta ierahizare este atestata de datele din psihologia genetica si din psihopatologie. Memoria senzorio--motorie exista înca la animal; ea apare si la copilul abia nascut; pe la 3 ani se manifesta memoria autistica, copilul nefiind înca în stare sa distinga trecutul de prezent, realul de imaginar; acest tip al memoriei va ceda progresiv locul memoriei sociale, bazata pe rationalitate. în patologie, perturbarile tipurilor de memorie au loc de obicei în ordinea inversa a aparitiei lor : mai întâi se disociaza memoria sociala, apoi cea autistica si abia în final memoria senzorio-motorie (vezi Delay si Pichot, 1984, pp. 186-188).
Dintre cele trei tipuri de memorie prezentate de autorii francezi, doar memoria sociala este noua comparativ cu cele analizate de noi pâna acum. Memoria senzorio--motorie se subsumeaza memoriei cognitive sau celei motorii, expuse ceva mai înainte, iar memoria autistica este în mare masura reductibila la memoria afectiva.
4.5. Memoria explicita si memoria implicita
Distinctia teoretica dintre memoria explicita si memoria implicita a fost consacrata în 1985 de Peter Graf si Daniel Schachter. Ei notau: "Memoria explicita apare când performanta In sarcina necesita o reamintire constienta a experientei anterioare. Memoria implicita se releva atunci când experientele precedente faciliteaza performanta la o sarcina care nu necesita reamintirea constienta sau intentionata a acestor experiente" (Graf si Schachter, 1985, p. 501). Prima a mai fost numita constienta, directa, voluntara, a doua - inconstienta, indirecta, involuntara. Aceasta este acceptiunea pe care o consacra si dictionarele recente de psihologie. "Memoria explicita este memoria constienta, memoria unui material de care cineva este constient. [...] Memoria implicita este memoria inconstienta, memoria unui material de care cineva nu este constient" (Reber, 1995, pp. 447-448).
Nevoia de separare a memoriei explicite de memoria implicita se origineaza într-un fapt de observatie simplu. stim din proprie experienta ca uneori ne reamintim cu usurinta un eveniment din existenta noastra anterioara atunci când suntem pusi expres în
situatia de reamintire, pe când alteori informatia despre evenimentul respectiv iese cu aceeasi usurinta la suprafata chiar în afara cerintei exprese de reamintire, mai mult, chiar daca în acel moment suntem angajati într-o alta sarcina, diferita de cea de reactualizare. O alta sursa a distinctiei dintre memoria explicita si memoria implicita o reprezinta metodele utilizate în vederea recuperarii informatiei encodate si stocate. Multa vreme recuperarea informatiilor s-a facut doar prin recurgerea la recunoastere si reproducere, ambele presupunând formularea expresa a sarcinii de reamintire. La un moment dat cercetatorii s-au întrebat daca nu cumva recuperarea s-ar putea face si prin alte metode. Ei au raspuns afirmativ la aceasta întrebare si, în toc de a le formula subiectilor sarcina de a recunoaste sau reproduce cele învatate anterior, le-au formulat o cu totul alta sarcina (de exemplu, sa completeze niste cuvinte fragmentare printre care figurau unele vechi, din lista initiala, dar si altele noi), reusind astfel sa recupereze într-o maniera indirecta informatiile encodate anterior. Primele, bazate pe recunoastere si reproducere, au fost numite metode directe si considerate specifice pentru testarea memoriei explicite, celelalte, metode indirecte, specifice testarii memoriei implicite. în sfârsit, separarea memoriei explicite de memoria implicita are la baza si rezultatele obtinute într-o serie de cercetari facute pe subiecti amnezici. De pilda, Warrington si Weiskrantz (1974) au constatat ca amnezicii obtineau performante slabe la testele de memorie explicita (când li se cerea sa-si reaminteasca niste cuvinte învatate anterior) si performante bune la testele de memorie implicita (când li se cerea sa completeze cuvintele lacunare dintr-o lista în care, se subîntelege, pe lânga o serie de cuvinte noi se aflau si cele care facusera parte din lista initial învatata).
Daca pâna prin anii '60, '70 distinctia dintre memoria explicita si memoria implicita era doar presimtita, intuita, începând cu anii '80 ea este consacrata teoretic si experimental. Iar daca pâna în anii '80 fusese studiata aproape în exclusivitate memoria explicita, în anii '80 si '90 pe primul plan trec cercetarile dedicate memoriei implicite. S-a facut aprecierea ca memoria implicita constituie "un nou prezent în peisajul cercetarii asupra memoriei", un "nou, fara precedent, subiect de cercetare", sau pur si simplu ca cercetarea în domeniul memoriei implicite reprezinta o adevarata "revolutie", ea având un puternic impact asupra studiului si asupra teoretizarii în psihologia contemporana a memoriei (vezi Schacter, 1995, p. 815).
Dovezile referitoare la existenta unor diferentieri între memoria explicita si memoria implicita apar în primul rând dinpsihologia cognitiva, mai ales din psihologia perceptiei. Extrem de ilustrativ ni se pare a fi un experiment montat de Jacoby si Dallas în 1981, nelipsit din aproape toate lucrarile dedicate problemei respective. Ei au utilizat recunoasterea ca masura a memoriei explicite si identificarea cuvintelor ca masura a memoriei implicite. într-o prima etapa subiectii "lucrau" în moduri diferite cu mai multe cuvinte. Ei trebuiau sa raspunda în legatura cu întelesul cuvântului; sa precizeze daca un cuvânt rimeaza cu altul sau sa anunte daca un cuvânt contine o anumita litera. într-o etapa ulterioara subiectilor li s-au formulat sarcini diferite : a) sa recunoasca dintr-u lista mai mare de cuvinte pe cele cu care lucrasera înainte ; b) sa identifice cuvintele prezentate pe ecranul unui computer pentru o perioada foarte scurta de timp (adica, pur si simplu sa le citeasca).
Identificarea perceptuala reprezinta un test indirect de memorie, deoarece nu li se pretinde subiectilor sa-gi reaminteasca niste cuvinte învatate anterior, ei fiind angajati într-o cu totul alta sarcina.
Doua constatari retin atentia. în primul rând, cum era si firesc, memoria explicita testata prin recunoastere a fost mai buna la cuvintele prelucrate dupa înteles, ea
dovedindu-se sensibila la tipul de întrebare la care subiectii trebuiau sa raspunda în prima etapa a cercetarii. în al doilea rând, s-a detasat faptul ca tipul de întrebare nu a avut nici un efect asupra memoriei implicite în sarcina de identificare. Totusi, performantele au fost în toate cele trei conditii mult mai înalte la cuvintele care fusesera obiectul învatarii decât la cuvintele care nu fusesera procesate (vezi fig. 5.22).
Un alt experiment, efectuat de Tulving, Schachter §i Stark (1982), evidentiaza si mai bine diferenta dintre memoria explicita si memoria implicita. Subiectii au avut de studiat o lista de cuvinte, prezentate cu o frecventa foarte scazuta, apoi au fost supusi la doua teste succesive de reactualizare: un test explicit de recunoastere a cuvintelor memorate, ei trebuind sa specifice prin "DA" sau "NU" daca îsi amintesc ca un cuvânt a aparut anterior pe lista; un test de memorie implicita, sarcina subiectilor constând în a completa
portiunile lipsa dintr-un cuvânt (de exemplu: "A A _ IN", pentru "ASSASIN"). în
acest al doilea test s-a constatat o frecventa ridicata de completare a cuvintelor anterior
prezentate, fata de cele nestudiate anterior (de exemplu: "_ E _ S X", pentru
cuvântul "BEESWAX").
Experimentele relatate au condus la o descoperire socanta si neasteptata, si anume la faptul ca probabilitatea recunoasterii unui item la testul 1 a fost independenta de probabilitatea de raspuns corect la testul completarii de fragmente. S-a postulat astfel o diferenta importanta între memoria explicita si memoria implicita - independenta stochastica - exprimata în lipsa corelatiei dintre cele doua demersuri ale memorisi. La fel de evidenta a fost si o alta diferenta - independenta functionala - demonstrata prin manipularile experimentale ale sarciniIor-Btinta" care afecteaza performanta în îndeplinirea sarcinilor de tip explicit, în moduri diferite sau chiar antagonice. Varierea "nivelurilor encodarii" în experimentul lui Jacoby si Dallas a aratat ca reamintirea
explicita (prin recunoastere) este mai precisa daca urmeaza unei encodari profunde a cuvintelor-,, tinta".
Studiile de psihologie cognitiva asupra subiectilor normali aduc informatii pretioase referitoare la proprietatile psihologice si comportamentale ale diferentelor dintre memoria explicita si memoria implicita, dar nu elucideaza bazele neuronale ale acestora. Informatii cu privire la acestea trebuie cautate în domeniul neuropatologiei memoriei, la persoanele cu deficiente de memorie. Valoarea distinctiei dintre memoria explicita si memoria implicita a fost demonstrata de Squire si Mandler în 1984. Ei au prezentat subiectilor amnezici liste de cuvinte, cerându-le sa precizeze care le plac si care nu. Listele au fost urmate de unul din patru teste de reactualizare, trei dintre ele presupunând memoria explicita si unul memoria implicita (completare de cuvinte). în acest din urma caz, subiectilor li se cerea sa noteze primul cuvânt care le venea în minte si care începea cu literele respective. Au constatat ca memoria implicita se realiza în masura în care cuvintele completate corespundeau cu cele din lista prezentata initial. Totodata s-a relevat si faptul ca amnezicii aveau performante slabe la testele de memorie explicita, dar nu si la cele de memorie implicita.
Dat fiind faptul ca amnezia este produsa de lezarea regiunii limbice si a celei diencefalice, existenta la amnezici a capacitatii de pastrare a informatiilor a condus la concluzia ca structurile respective nu sunt necesare sau'implicate în expresiile comportamentale ale memoriei implicite.
Studiile de neuropatologie sunt continuate cu cele efectuate pe structurile normale, intacte morfofunctional. Interesante sunt din acest punct de vedere studiile bazate pe înregistrarea potentialelor evocate (PER), a modificarilor electroencefalografice (la scalp), cele care recurg la tehnicile neuro-imagistice, precum PET (positron emision tomography), toate conducând spre aceeasi concluzie : disocierea dintre memoria explicita si memoria implicita.
Desi în legatura cu memoria explicita si implicita materialul achizitionat în ultimii zece ani este de-a dreptul impresionant, o problema persista: care este baza teoretica a diferentierii lor ? Eysenck si Keane considera ca "ambii termeni sunt foarte generali si aproape sigur utilizati cu referire la un numar de fenomene destul de distincte. Probabil ca sunt necesare mai multe teorii care sa explice deosebirile în legatura cu aceste fenomene" (Eysenck si Keane, 1992, p. 196). Citându-1 pe Schacter, care a publicat în 1987 un studiu dedicat istoriei si statutului actual al memoriei implicite, ei se refera la trei teorii cu o posibila relevanta pentru explicarea memoriei implicite: teoria activarii, teoria procesarii si teoria memoriei multiple.
Teoria activarii postuleaza ca cele doua tipuri de activare, automata si elaborativa, ar sta la baza diferentierii memoriei explicite de cea implicita- Pornindu-.se de la ea s-ar putea explica descoperirea lui Jacoby si Dallas: tipurile de întrebare diferite presupun o prelucrare elaborativa, fapt care influenteaza memoria explicita. Spre deosebire de ea, activarea automata apare indiferent de tipurile de procesare, ca urmare, tipul de întrebare nu afecteaza memoria implicita. Teoria activarii nu raspunde însa la întrebarea daca exista o memorie implicita si pentru informatiile noi. Conform activarii, doar cuvintele care au reprezentari preexistente în memorie pot fi activate, deci nu exista o memorie implicita pentru ele.
Teoria procesarii porneste de la distinctia operata între procesarea dirijata de date (fapte) si procesarea dirijata de concept, prima fiind produsa direct de stimuli, cea de-a
doua fiind initiata de subiect. Presupunerea cruciala a acestei teorii este urmatoarea: procesarea dirijata de date sustine performantele la testele de memorie implicita, în timp ce procesarea dirijata de concept sustine performantele la testele de memorie explicita. Or, din moment ce procesarile respective pot fi utilizate si pentru informatii, înseamna ca exista o memorie implicita pentru informatiile noi. Teoria procesarii sustine ca efectul experientei anterioare (al engramarii) asupra unui test ulterior (de recuperare) depinde de potrivirea dintre procesele mintale angajate de sarcina de encodare si procesele mintale solicitate de sarcina de reactualizare (H.Z. Roediger, Teresa Blaxton, 1989).
Teoria sistemelor mnezice multiple ia în considerare distinctiile operate de Cohen si Squire (1980) între memoria declarativa si memoria procedurala, ca si de Tulving (1972), între memoria episodica si memoria semantica. Memoria explicita este asociata cu sistemul declarativ semantic, iar memoria implicita cu sistemul procedural-episodic (vezi mai departe). Cum sistemele mnezice diferite au la baza principii diferite, nu este deloc surprinzator faptul ca o anumita variabila va avea efecte diferite la teste diferite. De exemplu, sarcinile de învatare bazate pe orientarea semantica produc o mai buna recunoastere si reproducere decât sarcinile nonsemantice, dar, asa cum am aratat mai înainte, performanta la completarea cuvintelor nu este afectata de sarcina de orientare.
Pe buna dreptate, Eysenck si Keane conchideau ca "nici una dintre cele trei teorii nu este în mod decisiv superioara celeilalte. Fiecare se bazeaza pe unele date si explica o parte dintre ele mai bine decât altele, dar nici una dintre ele nu explica toate datele abordarilor empirice" (Eysenck si Keane, 1992, p. 197).
în sfârsit, o ultima problema deschisa este urmatoarea : ce sunt memoria explicita si memoria implicita - tipuri, forme, sisteme mnezice, aspecte ale memoriei? Parerile sunt împartite. Schacter credea ca "nici unul dintre cele doua aspecte, de memorie implicita si memorie explicita, nu se refera sau nu implica existenta a doua sisteme independente sau separate de memorie", aceste concepte referindu-se mai degraba la "experienta psihologica traita de individ în momentul aducerii aminte" (Schacter, 1987, p. 501). Asadar, ele sunt concepte descriptive care grupeaza mai multe fenomene distincte. Peste aproape zece ani, Schacter foloseste de mai multe ori termenul deforme când se refera la memoria explicita si memoria implicita, neezitând sa precizeze însa ca ele depind de diferite sisteme de memorizare, asociate cu regiuni distincte ale creierului. "Sarcina critica pentru viitor va fi sa dezvoltam explicatii neurobiologice mai specifice, mai plauzibile ale proceselor si sistemelor responsabile pentru formele de memorie implicita si explicita" (Schacter, 1995, p. 821).
si Pierre Perruchet considera ca cele 2 concepte "ramân foarte descriptive", ele necuprinzând "decât forme de expresie diferite, fara a prejudicia unicitatea sau dualitatea modului de reprezentare a cunostintelor pe care le exprima" (Perruchet, 1988, p. 83). Alti autori nu au nici o îndoiala în legatura cu apartenenta fenomenelor analizate. "Exista doua sisteme mnezice diferite, sustinute de structuri cerebrale diferite: memoria explicita si memoria implicita" (Miclea, 1994, p. 331).
Parerea potrivit careia memoria explicita §i memoria implicita ar fi sisteme mnezice distincte ne pare a fi hazardata si în contradictie cu datele recente ale investigatiilor psihologice. Mult mai nimerit ar fi sa consideram ca memoria explicita si memoria implicita presupun alte sisteme mnezice, ele însele nefiind însa sisteme mnezice. De exemplu, efectele obtinute în listele de completare sau de identificare specifice memoriei implicite se datoreaza în mare masura sistemului perceptual si de reprezentare (PRS),
compus la rândul lui din câteva subsisteme specifice (forma vizuala a cuvintelor, forma auditiva a cuvintelor, descrierea structurilor).
Sunt si autori care considera ca memoria explicita si cea implicita reprezinta aspecte ale memoriei (vezi Lecocq, 1998, p. 334). Ramâne ca viitorul sa aduca lamuriri si dovezi suplimentare asupra statutului memoriei explicite si implicite.
|
