Tristetea ca valoare absoluta
Traim într-o lume în care, cînd esti prosper si bine hranit, poti avea sentimentul ca totul e relativ, ca toate valorile sînt consensuale si negociabile. Ca valori umane ca mila, suferinta, credinta, dragostea chiar, nu sînt altceva decît patetisme ieftine sau clisee culturale de mult uzate. Ca a 17217y249r rta este ironie si experiment perpetuu, joc cu concepte la rîndul lor negociabile. Ca Dostoievski este un mare scriitor pentru ca un numar de oameni au decis acest lucru printr-un fel de vot (fie el si cenzitar). E o lume a spectacolului si-a virtualitatii, a depeizarii si-a selectiei naturale în toate zonele imaginabile: supravietuiesc acele branse ale stiintei care atrag mai multe fonduri pentru cercetare, acele genuri de filme care aduc mai mult profit, acele tipuri umane care se adapteaza mai bine lumii usoare, vesele si apocaliptice prin care trecem ca-n vis.
Cu toate acestea, fiecare pastram reziduuri - un fel de organe atavice, ar zice unii - de valori care nu sînt cu adevarat negociabile. Desi pentru altii ele ar putea sa nu reprezinte nimic, pentru mine ele sînt indiscutabile si absolute. Sînt cele care ne provoaca reactii adevarate în fata adevaratelor realitati. Cele care ne situeaza, macar cu o parte din fiinta noastra, de partea adevarului. Pot negocia viata lui Rick din "Casablanca", desi soarta lui ma emotioneaza profund, pentru ca înca mai discern între fictiune si adevar. Pot negocia viata si destinul pasagerilor de pe Titanicul ce se scufunda, maiestuos, pe cîtiva metri pa-
trati de ecran. Pot la o adica sa admit si consensuali ta-tea valorii agoniei lui Ivan Ilici. Ce nu pot accepta niciodata e ca viata apropiatilor mei, a semenilor mei ar putea fi "relativizata". Degetelul mic al fetitei mele valoreaza pentru mine cît lumea si nu e o valoare pe care s-o pun în discutie.
Adevarul nu e nici ironic, nici experimental. Marile carti ale lumii sînt carti întunecate si grave, care folosesc inclusiv ironia si experimentul în sensul acestei seriozitati esentiale, acestei responsabilitati în lipsa careia esti un simplu literator. Privesc cum cohorte de autori alearga dupa subiecte cît mai strident "interesante". Cum au succes carti care sînt în mod evident inutile, care tin un sezon, care nu spun nimic nici despre autorul lor, nici despre mine, nici despre lume.
Voi folosi cuvîntul "sfîsietor" pentru ceea ce vreau sa povestesc în continuare. Mi-l asum, asa cum îmi asum puterea cuvintelor vechi si uitate ale literaturii, ramase, ca niste materiale stralucitoare dar demodate, în vreun pod întunecat al limbajului. Pentru ca nu într-o teleno-vela sau într-un film indian, unde se varsa suvoaie de lacrimi la fel de superficiale si false ca si veselia experimentului intelectualist, am vazut toate acestea, ci în singura si binecuvîntata noastra realitate, care nu e vis, nici speculatie, nici joc cu margele de sticla. Am fost de curînd invitat, între alti colegi într-ale scrisului, sa apreciez textele literare ale celor mai talentati mici autori din casele de copii din întreaga tara. Toti trecusera de fazele intermediare si se pomenisera, cei mai multi pentru prima data, în Bucuresti, în fata unui juriu de adulti straini care trebuiau sa le hotarasca soarta. Pentru ca patru dintre cei vreo treizeci cîti au intrat, instruiti în prealabil sa fie cît mai degajati, în sala concursului, aveau sa devina copii "înstariti", beneficiari ai unor burse de mai multe mii de euro. Ce sa spun? Am fost cînd va aproape zece ani profesor de scoala generala într-un cartier foarte modest,
|
