Teoriile universaliste urmaresc sa descrie si sa explice aceste structuri sau paradigme ale spatiului valoric general-uman, în care, de buna seama, fiecare cultura si civilizatie insereaza un continut axiologic concret, mai mult sau mai putin specific. Exista cel putin trei interpretari universaliste (pe care le-am grupat 17217g624r sub aceasta denumire întrucât toate au în comun ideea ca valorile sunt criterii supraindividuale de apreciere a importantei si a demnitatii lucrurilor, avându-si temeiurile în natura universala a omului).
a) Teoriile "naturaliste" privesc omul ca pe un produs al naturii care, cu admirabila ingeniozitate, a sadit în fiinta omului anumite "facultati", ce-l fac permeabil fata de bine, frumos, adevar, dreptate etc., fiecare specie distincta de valori înradacinându-se în discernamântul ierarhizant al câte unei dimensiuni a vietii sufletesti: adevarul se constituie prin puterile ratiunii, frumosul este dezvaluit sensibilitatii si imaginatiei, binele se instituie de catre vointa s. a. m. d. Gândirea moderna, în elanul sau iluminist de emancipare de sub tutela teologiei, fluturând stindardul stiintelor naturale, realizate prin interpretarea matematica a experimentului, accentueaza tot mai staruitor ideea unei constitutii naturale a omului, gratie careia în acesta se afirma în mod spontan, în absenta oricarui miracol si a oricarui finalism, anumite "facultati" generatoare ale valorilor. David Hume, de exemplu, credea ca "spiritul omului este format în asa fel de natura încât resimte imediat sentimentul de aprobare sau oprobiu la aparitia anumitor caractere, înclinatii si actiuni." Distinctia dintre viciu si virtute, dintre frumusetea personala si diformitate "se întemeiaza pe sentimentele naturale ale spiritului omenesc" (Hume, 1987, pp. 171; 172).
Pe urmele unor Darwin si Spencer, Fechner, Helmholtz sau Wundt prolifereaza o multime de teorii evolutionist-organiciste, în care niste misterioase necunoscute "abisale" primesc cele mai austere denumiri preluate din vocabularul stiintelor naturale, spre a se înfatisa drept explicatii "pozitive" ale fenomenelor spirituale. În filosofia româneasca, cel mai reprezentativ exponent al acestei tendinte este Constantin Radulescu-Motru. Înteleasa ca "personalitate a unui popor", cultura este definita în Personalismul energetic drept "pur si simplu prelungirea aptitudinilor psihofizice ale popoarelor. Toate obiceiurile, toate normele morale si ideale se explica din fondul fizic al poporului, luat ca totalitate." În acest "fond fizic" Radulescu-Motru include "atavismul adunat în materia organica a populatiei", dar si solul cu toate componentele sale: "de la sedimentele care constituiesc pamântul calcat în picioare, pâna la straturile de celule asezate în creierul cu care se naste copilul; de la pietrificatele urme ale strabunilor care zac în morminte, pâna la îndraznetele gesturi cu care tânarul anticipa viitorul, toate în viata unui popor se leaga si se explica. Personalitatea poporului este structurarea energiilor lui psihofizice; este un moment strict determinat de întreaga evolutie a naturii" (Radulescu-Motru, 1984, p. 579).
Trebuie sa recunoastem ca este cel putin bizara aceasta Natura care, desi procedeaza cu spontaneitate inconstienta, a fost atât de grijulie si de ingenioasa încât sa-l înzestreze pe om cu toate resursele constitutive necesare cunoasterii binelui si a frumosului, a dreptatii si a virtutii!
b) Teoriile transcendentale, de inspiratie kantiana, postuleaza undeva, într-un strat mai adânc al fiintei umane, existenta unei armaturi categoriale, pur formala, întrucât este cu totul a priori. Acest strat al facultatilor "pure", date înainte de orice experienta posibila, în mod etern si invariabil în toate constiintele individuale, poarta în sine forma sau paradigma fiecarui domeniu de valori. Filosofiile transcendentale sunt toate, într-un fel sau altul, agnostice, postulând drept cauza a alcatuirii spiritului omenesc, asa cum este el, o existenta insondabila si incognoscibila, de a carei prezenta putem fi siguri prin efectele pe care le produce în noi însine, dar a carei esenta va ramâne de-a pururi, pentru gândirea noastra, un mister impenetrabil. Cu alte cuvinte, în filosofia transcendentala putem fi siguri de faptul ca în fiecare dintre noi exista anumite facultati, prin a caror activitate se instituie valori universal valabile - dar "ce, cum si de ce ne-a facut sa fim alcatuiti astfel?" sunt întrebari la care e zadarnic sa cautam un raspuns pe deplin convingator pentru toata lumea. Ar trebui sa existe un Creator infinit si etern, care sa ne fi alcatuit cu un suflet imaterial si nemuritor, apt de creatii valorice, ba chiar menit acestora; putem si chiar trebuie sa credem în fiinta lui atotputernica - dar o certitudine întemeiata în mod teoretic, precum un adevar stiintific, nu vom avea niciodata.
c) Teoriile idealist-obiective renunta la aceasta sfiala si la excesiva circumspectie a filosofiei transcendentale, bazându-se pe convingerea ca fiinta transcendenta este prima certitudine, de nezdruncinat si la adapost de orice îndoiala. Pe axa Platon - Plotin - Augustin - Toma d'Aquino - Hegel - Husserl - Heidegger - Nicolai Hartmann, idealismul filosofic se refera la un strat ideal si impersonal, o rationalitate în sine, desprinsa de orice subiectivitate empirica, reprezentând nivelul de maxima substantialitate ontica, absolutul etern si neschimbator, din care deriva realitatea empirica, efemerul în continua schimbare (prin "imitatia" Ideilor la Platon, prin "emanatii" succesive la Plotin, prin "înstrainarea" dialectica a Ideii absolute la Hegel etc.). Cosmosul este ordonat în mod rational si chiar arhitectonica Universului este, ca atare, o ierarhie absoluta, astfel încât valorile (Adevarul, Binele, Frumosul etc.) fac parte din proiectul edificiului cosmic, cunoasterea lor fiind, în primul rând, de competenta metafizicii si neavând nici o legatura cu analiza psihologica, istorica, sociologica sau etnografica a modului concret în care indivizii sau comunitatile "privesc" si "reflecteaza", fiecare din unghiul sau de vedere, aceste realitati absolute.
Daca în perspectiva transcendentala valorile universale sunt instiuite de catre un subiect generic, înzestrat de un "X" misterios cu anumite disponibilitati creatoare, în filosofia idealist-obiectiva valorile sunt "entitati", "fiinte" ideale, eterne si neschimbatoare, pe care oameii le pot sesiza si întelege mai mult sau mai putin incomplet, imperfect, deformat. La limita, valorile exista în vederea unor fiinte rationale, precum e omul, însa nu prin exercitiul puterilor spirituale ale acestor fiinte; cu alte cuvinte, valorile fiinteaza în felul lor (greu de conceput) chiar si fara nici o constiinta în care sa se oglindeasca.
Nici una dintre conceptiile axiologice conturate pâna acum nu rezolva satisfacator si pâna la capat problema statutului existential al valorilor. Eu cred ca subiectivismul si materialismul sunt, chiar din capul locului, inacceptabile. Subiectivismul nu poate sa explice nicicum caracterul supra-individual al valorilor, pe care le confunda cu preferintele individuale arbitrare. Materialismul cauta valorile în lucruri, ignorând contributia activa a subiectului la instituirea valorilor. Vad o cale deschisa spre elucidari importante, desi nu duse pâna la capat, în ideea kantiana a instituirii valorilor universale de catre anumite "facultati" constitutive ale subiectului generic sau transcendental; în acest sens, valorile sunt repere cardinale ale "umanitatii" din fiecare individ si, ca atare, au o valabilitate general umana. Trebuie sa dau însa dreptate si relativismului, în masura în care admitem faptul ca aceasta "esenta umana" invarianta si supraistorica, ce se dezvaluie analizei filosofice, nu se realizeaza niciodata concret în aceleasi ipostaze invariante, ci (în termeni aristotelici) "potenta" umanitatii generice se înfaptuieste în ipostaze diferite, specifice fiecarui spatiu cultural si fiecarei perioade istorice. Altfel spus, prin umanitatea lor toti indivizii "întregi", de pretutindeni si de oricând, au o deschidere dinlauntru catre pretuirea valorilor vitale si utilitare, catre admiratia si respectul fata de adevar, bine, frumos, dreptate ori sacralitate, dar toate acestea se alcatuiesc de fiecare data altcumva, de unde rezulta marea diversitate a formelor culturale.
|
