VARIABILELE EXPERIMENTALE SI CONTROLUL LOR

VARIABILELE EXPERIMENTALE SI CONTROLUL LOR

Un experiment se produce atunci cand mediul este manipulat sistematic astfel incat efectele cauzale ale acestei manipulari pe un anumit comportament sa poata fi observate.

Pentru a descrie cum mediul este manipulat si cum este observat comportamentul va trebui sa explicam cei doi termeni definitorii ai experimentului: variabila independenta si variabila dependenta.

Variabila dependenta este comportamentul iregistrat de experi­mentator.

Variabila independenta este o manipulare a mediului, controlata de experimentator.

Un experiment trebuie sa aiba cel putin doua valori sau niveluri ale mediului, respectiv doua conditii care sa fie comparate intre ele pentru a determina daca una din aceste conditii provoaca un com­portament. Uneori cele doua nivele pot fi reprezentate doar de pre­zenta sau absenta manipularii.

Experimentul este un procedeu dirijat de investigare a relatiilor dintre o variabila independenta (cauza) si o variabila dependenta (efect). Se impune evidentierea catorva trasaturi definitorii care se instituie si ca avantaje ale experimentului:

a) Controlul variatiilor externe, intr-un experiment ideal, nici un factor (variabila), exceptandu-l pe cel studiat, nu este permis sa influenteze rezultatul; in jargonul psihologiei experimentale, spunem ca acesti alti factori sunt controlati. Daca (asemeni unui experiment ideal) toti factorii in afara de unul (cel investigat) sunt pastrati con­stanti, putem concluziona logic ca orice diferenta in rezultat este cauzata de manipularea variabilei independente. Deoarece nivele va­riabilei independente sunt schimbate, rezulta ca diferentele in variabila dependenta s-au produs numai datorita faptului ca variabila indepen­denta a fost schimbata. Cu alte cuvinte, schimbarile in variabila in­dependenta cauzeaza schimbari observate in variabila dependenta, intrucat cercetarea nonexperimentala se limiteaza la descrieri si core­latii, experimentele permit declaratii despre cauzalitate: variabila inde­pendenta A este cauza ce schimba variabila dependenta B. in principiu, experimentele conduc la declaratii despre cauzalitate, in practica, aceste declaratii nu sunt intotdeauna adevarate. Nici un experiment nu este 100 % un succes in eliminarea sau pastrarea constanta a tuturor surselor de variatie. Oricum, experimentul elimina mai multe variatii externe decat o fac alte tehnici de cercetare.

b) O alta trasatura a experimentului este economia. Folosind tehnica observatiei omul de stiinta trebuie sa astepte cu rabdare pana se produc manifestarile care il intereseaza. Daca locuiti in Trondheim, Norvegia (aproape de Cercul Polar) si doriti sa studiati cum afecteaza arsita agresivitatea, bizuindu-va pe soare, aceasta cercetare v-ar cere multa rabdare si o gramada de timp. Experimentatorul controleaza situatia creand conditiile de interes (niveluri variate ale caldurii in conditii de laborator), obtinand datele relevante rapid si eficient.

c) Caracterul provocat, in cercetarea fundamentala, experimentele sunt realizate pentru a testa teoriile si pentru a aduce datele de baza pentru explicarea comportamentelor. Aceste tipuri de experimente sunt, de obicei, bine planificate, cu un investigator care are o idee clara asupra rezultatului anticipat. Un exemplu de inferenta puternica, sun 838g63i t asa-numitele experimente critice prin care se pun fata in fata alte doua teorii care fac predictii diferite. Un rezultat favorizeaza teoria A, iar  celalalt teoria B. Experimentul va determina care teorie este respinsa si care este pastrata, in practica, aceste experimente critice nu functioneaza atat de bine, deoarece suporterii teoriei respinse sunt ingeniosi, cautand explicatii care sa minimalizeze interpretarea nefavorabila a experimentului.

Uneori, cercetatorii creeaza un experiment doar pentru a vedea ce se intampla; il putem numi 'experimentul ce se-ntampla daca'.

Studentii vin deseori cu asemenea propuneri de experimente, pentru ca nu solicita cunostinte despre teoriile sau datele de baza existente si pot fi formulate pe baza observatiilor si experientei personale. Unii oameni de stiinta trateaza cu scepticism experimentele de acest gen, principala obiectie fiind ineficienta lor. Daca nu se intampla nimic (ca in majoritatea cazurilor), se spune ca variabila independenta nu are nici un efect - nu se obtine nimic din experiment, in schimb, daca nu se intampla nimic intr-un experiment adevarat (in care o teorie prezice ca ceva se va intampla), rezultatul nul poate fi folositor.

d) Replicabilitatea (repetabilitatea) este cel mai mare avantaj al experimentului in cercetarea fundamentala. Un singur experiment este mai putin convingator decat o serie de experimente repetate. Forma cea mai simpla este replicarea directa a unui experiment existent, fara nici o schimbare. Desi este un exercitiu folositor pentru student, omul de stiinta gaseste aceasta plictisitor si ineficient, in afara de cazul cand experimentul original a fost chiar neobisnuit. In schimb, o cale mai buna de a replica este aceea de a extinde procedura anterioara, adau­gand ceva nou in timp ce retinem ceva vechi. Deci, o parte a replicatiei este repetitia literala, dar partea aditionala se adauga cunoasterii stiin­tifice. Acest gen de replicare permite generalitatea unui rezultat, demonstrand cum se mentine un rezultat (concluzie) cu variabile in­dependente diferite.

Variabila reprezinta aspectul unei conditii de testare care se poate schimba sau poate lua diferite caracteristici in diferite conditii. O variabila este o proprietate a unui eveniment din lume, care a fost masurat. Variabilele sunt atribute ale fenomenelor si astfel, apartin lumii. A reduce un fenomen la o variabila favorizeaza concentrarea atentiei cercetatorului asupra unor evenimente specifice din multimea celor ce se relationeaza cu fenomenul. Deoarece variabilele exista in lume, iar teoria este un produs al mintii noastre, trebuie sa facem pre­supuneri sigure pentru a lega cele doua una de alta. Aceste presupuneri sunt 'ancore' ce leaga o teorie de lumea reala. Variabilele sunt tan­gibile; de exemplu, durata, frecventa, itemii verificati intr-un ches­tionar, crimele comise, cartile scrise, etc.

Sa presupunem ca ipoteza noastra spune: crescand gradul an­xietatii, va creste si motivatia afilierii. Pentru a verifica aceasta ipoteza, trebuie luate in considerare conceptele teoretice de anxietate si de afiliere, si legate de variabile ale lumii reale.

Dar, pentru a intelege cum sunt folosite si discutate variabilele in cercetarea psihologica, trebuie clarificata problema tipurilor de va­riabile. Cea mai importanta distinctie intre variabile este cea intre variabila independenta si variabila dependenta. Variabila dependenta este o masura a comportamentului subiectului, in limbajul modelului stimul-reactie, este chiar reactia. Se numeste variabila dependenta pentru ca depinde de valoarea altei variabile, si anume variabila inde­pendenta. Variabila independenta este cea care cauzeaza o schimbare in valoarea variabilei dependente. Este vorba despre stimulul din psi­hologia stimul-reactie. Termenul de 'stimul', in modul cel mai gen­eral, este echivalent cu termenul de 'cauza'. Variabila independenta poate fi imaginata ca ceea ce face experimentatorul subiectului, iar variabila dependenta ca ceea ce face subiectul. Desi aceasta analogie este adevarata in majoritatea cazurilor, exista variabile independente pe care experimentatorul nu le manipuleaza (de exemplu, cand suntem interesati de efectul saraciei, al sexului sau al IQ-ului etc. asupra unui anumit comportament).

O alta distintie este intre variabile continue si variabile discrete. Unele variabile pot lua orice valoare dintr-un sir. Acestea se numesc variabile continue deoarece nu sunt limitate la un numar precis de valori, precum numere intregi, sau la categorii separat, in principiu, se pot masura latenta, durata, forta etc. in practica, exactitatea ma­surarii este limitata de abilitatea instrumentului de masurat. Pe de alta parte, variabila discreta este aceea care se gaseste in categorii distincte. Subiectii pot fi femei sau barbati, naivi sau informati; stimulii pot fi acustici sau vizuali etc. O variabila poate fi discreta chiar daca limitele intre categorii sunt vagi, iar clasificarea exemplelor particulare poate fi dificila. De exemplu, culorile pot fi clasificate in rosu, galben, verde etc., desi pot fi facute si clasificari mai fine iar unele culori pot fi con­siderate la limita, cum ar fi verde-albastrui. in cazul culorii, ea poate fi discreta ca variabila psihologica, in timp ce utilizarea dimensiunii fizice a acesteia (lungimea de unda) este continua. Diferenta intre variabilele continue si cele discrete devine importanta atunci cand incepem sa construim teorii.

A treia distinctie se poate face intre variabila cantitativa si cea calitativa. Variabilele cantitative sunt acelea care variaza in cantitate (viteza de raspuns, intensitatea), iar cele calitative variaza in felul lor de a fi (schimbarea directiei de la dreapta la stanga si invers intr-un labirint, inaltimea). De exemplu, tonurile difera in cantitate prin inten­sitate si in calitate prin inaltime. Acest exemplu particular implica o distinctie subtila si nu se bazeaza pe un singur criteriu. De exemplu, intensitatea este codata in sistemul nervos de catre cantitatea activitatii nervoase, in timp ce inaltimea este codata de activitatea din diferiti neuroni. De retinut ca multe variabile pe care oamenii obisnuiti le considera discrete si calitative, se dovedesc a fi continue si cantitative: introversiune / extraversiune, normal / nevrotic, masculin / feminin.

Printre variabilele independente unele sunt simple variabile fizice, precum intensitatea luminii sau numarul de ore de privare de mancare. Pentru acestea este usor de construit un grafic de reprezentare a rezul­tatelor, in acelasi timp, insa, vorbim si de variabile non-fizice, care nu pot fi definite direct in termeni fizici. Variabila non-fizica reprezinta un aspect al conditiei de testare, definit in termenii de comportament si procese cognitive.

Variabilele reprezinta mecanismele care fac ca experimentele sa functioneze. Selectia efectiva si manipularea variabilelor fac diferenta dintre un experiment bun si unul prost. Acest capitol trateaza doua tipuri de variabile care trebuiesc cu grija considerate inainte de a in­cepe un experiment: variabilele independente si variabilele dependente. Un capitol aparte va fi dedicat apoi variabilelor de control, intrucat ele au un rol special in conducerea experimentelor.

4.1. Variabilele independente

In experimentul de laborator, variabilele independente sunt cele manipulate de catre experimentator deoarece experimentatorul le determina calitatea si cantitatea. Variabilele independente sunt selectate deoarece un experimentator apreciaza ca ele vor cauza schimbari in comportament. Crescand intensitatea unui sunet, ar creste viteza cu care oamenii ar raspunde la acel sunet. Cand o schimbare a nivelului variabilei independente cauzeaza o schimbare in comportament, spu­nem ca comportamentul este sub controlul variabilei independente. Esecul unei variabile independente de a controla comportamentul, adesea numit 'rezultat nul', poate avea mai mult decat o singura inter­pretare. Prima, experimentatorul poate a ghicit incorect ca variabila independenta era independenta: rezultatul nul poate fi corect. Ma­joritatea oamenilor de stiinta vor accepta aceasta interpretare destul de refractari. Experimentatorul poate nu a creat o manipulare valida a variabilei independente. Spre exemplu, atunci cand faceti un experi­ment pe copii de clasa a doua si variabila voastra independenta este numarul de bomboane ei alearga dupa fiecare raspuns corect. Unii copii iau o singura bomboana desi ceilalti iau cate doua. Nu gasiti nici o diferenta in comportament. Poate daca variabila voastra indepen­denta ar fi presupus un nivel mai mare, de exemplu, de la o bomboana la 10 bomboane, ati fi obtinut o diferenta. Manipularea voastra poate nu a fost suficienta ca sa releveze un efect al variabilei independente. Sau poate, (fapt necunoscut dumneavoastra) clasa a avut o petrecere de aniversare chiar inainte de inceperea experimentului si copiii con­sumasera inghetata si prajituri de la aniversare, in acest caz, poate chiar 10 bomboane nu ar fi avut nici un efect. Tocmai de aceea, in studiile despre invatarea cu hrana drept rasplata, subiectii sunt lipsiti de hrana inainte de inceperea experimentului. Asadar, experimentatorii trebuie sa aiba grija sa produca o puternica manipulare a variabilei independente. Esecul in aceasta situatie este o cauza frecventa a rezul­tatelor nule. Alte cauze ale rezultatelor nule sunt legate de variabilele dependente si la controlul variabilelor.

4.1.1. Modalitati de abordare a variabilei independente

In ceea ce priveste prezentarea stimulilor, cercetatorii creeaza conditiile unei variabile independente prezentand subiectilor stimuli diferiti sau schimband caracteristicile unui stimul. Aceasta implica o discutie asupra modalitatilor de abordare (manipulare) a variabilei independente.

Utilizarea unei variabile independente reale implica modificarea unui stimul la care raspund subiectii. Stimulul respectiv poate fi atat simplu, ca un flash luminos, cat si complex, ca o situatie sociala. De aceea, exista putine reguli rigide sau rapide pentru definirea operatio­nala a unei anume variabile independente. Specificul 'tratamentelor' noastre va depinde de comportamentul, variablele si subiectii specifici pe care cautam sa-i studiem. Literatura de specialitate descrie multe moduri creative de prezentare si manipulare a unui stimul, asa ca ea ne este de mare ajutor in procesul de definire a unei variabile inde­pendente. O astfel de manipulare implica, de obicei, unul dintre urma­toarele moduri de abordare.

a) Manipularea stimulilor. Cercetatorii creeaza conditiile unei variabile independente prezentand subiectilor stimuli diferiti sau schimband caracteristicile unui stimul. De exemplu, cercetatorii care studiaza senzatiile prezinta stimuli care difera din punctul de vedere al unor dimensiuni fizice (intensitate sonora, stralucire, greutate), iar variabila dependenta este o masura a gradului de detectie sau de recunoastere a stimulilor de catre subiecti. Cercetatorii in psihologia dezvoltarii prezinta diferite jucarii stereotipizate pentru a stabili daca copiii sunt stereotipi in maniera lor de joaca. In studiul agresiunii, subiectii vizioneaza filme ce prezinta scene cu diferite grade de violenta, iar masura variabilei dependente este agresivitatea consecutiva manifestata de subiecti. Cercetatorii in psihologie sociala au masurat efectele variatelor aranjamente ale mobilierului asupra interactiunilor sociale s.a.m.d.

b) Manipularea contextului. Adesea, variabila independenta se afla intr-un context in care este prezentat stimulul, in timp ce acesta este mentinut constant. De exemplu, putem prezenta diferitele nivele de intensitate a zgomotului de fond in timp ce masuram performantele subiectilor in rezolvarea unor probleme de aritmetica. Daca vom studia procesele de de invatare vom examina efectul diferitelor tipuri si cantitati de recompense sau pedepse asupra capacitatii subiectilor de a invata o tema. Alti cercetatori au provocat subiectilor diferite stari emotionale prin hipnoza si apoi le-au examinat memoria si procesele de gandire sau, putem examina variabilele contextuale prin studierea starilor emotionale ale subiectilor ca functie a succesiunii anotimpurilor.

c) Manipularea informatiilor date subiectilor. Variabila independenta poate consta in instructiuni sau informatii date subiectilor in fiecare dintre conditii in parte. De exemplu, pentru a studia cat de sarguincios lucreaza oamenii intr-un grup, putem spune unor subiecti ca vor lucra singuri, iar altora ca vor lucra impreuna cu altii, dar pe care nu-i vor vedea. Ca sa studiem memoria, vom examina felul in care diferite informatii comunicate in intrebari despre un eveniment afecteaza amintirea subiectilor despre acel eveniment. Pentru a studia diverse atitudini, putem prezenta subiectilor o pictura, spunandu-le ca presupusul pictor este un barbat sau o femeie ca sa determine astfel daca acestia evalueaza pictura  intr-o maniera discriminatorie din punct de vedere sexual.

d) Manipularea situatiilor sociale cu ajutorul 'complicilor'. Complicii sunt persoane auxiliare pe care un cercetator le face sa actioneze ca alti subiecti sau ca trecatori 'accidentali', creand astfel o anumita situatie sociala particulara la care subiectul 'real' poate apoi sa reactioneze. De exemplu, putem crea un joc intre un subiect si un complice pentru a studia gradul de cooperare al subiectului in conditiile in care costul colaborarii creste. Darley si Latane (1968) au determinat un complice sa simuleze un atac de apoplexie si au masurat dorinta subiectului de a interveni in ajutor ca functie a numarului celorlalte persoane prezente. Asch (1951) a folosit un numar de complici prezenti alaturi de un subiect caruia, cand i s-a cerut sa estimeze lungimea unei linii, a supraevaluat-o drastic, in ultima instanta, variabila dependenta a fost supraestimarea produsa de subiect, care arata masura confirmarii la presiunea sociala.

e) Manipularea nivelului de stres al situatiei experimentale. O abordare interesanta in creearea conditiilor experimentale este aceea de a stresa sau supraincarca situatia si de a deduce din rreactiile subiectilor felul in care sistemul opereaza in mod normal. De exemplu, cercetatorii care studiaza psihologia limbajului ('psiholingvistica') au dezvoltat proceduri de inducere a unor greseli de vorbire - cum ar fi 'cuvintele citate' - pentru a deduce procesele de elaborare a vorbirii. Cei care au studiat atentia au prezentat simultan doua mesaje 'di-hotice', cate unul la fiecare ureche, in acest caz, conditiile constau in variatele instructiuni sau continuturi ale mesajelor, iar variabila de­pendenta este felul in care fiecare mesaj a fost perceput. Alti cerce­tatori au produs asupra subiectilor stress social sau emotional - de exemplu, determinandu-i la un comportament care intra in conflict cu atitudinea pe care in mod normal o aproba si masurand felul in care ei rezolva acest conflict. Iar altii au creat conditii datorita carora su­biectii esueaza in indeplinirea anumitor sarcini, pentru a studia pe cine invinovatesc ei de acest lucru.

f) Manipularea indicatorilor fiziologici. Unii cercetatori folosesc procese interne, fiziologice. Aici conditiile pot implica consumul de catre subiecti a unor anumite cantitati de alcool sau alte droguri, folosirea timpului de somn pe care-l au la dispozitie, sau modificarea 'privarii senzoriale' pe care o suporta. Folosind drept subiecti animalele, cercetatorii pot utiliza tehnici chirurgicale pentru a crea diferite conditii in care parti ale creierului sunt extirpate sau alterate. Variabilele dependente in aceste studii indica daca aceste manipulari produc diferente in comportamentul, motivatia, memoria subiectilor. In cercetarea neurologica, conditiile pot implica prezentarea vizuala a unor cuvinte in asa fel incat ele sa apara in diferite localizari ale ochiului. Aici, variabila dependenta este timpul necesar pentru recunoasterea fiecarui stimul, permitand cercetatorilor sa traseze harta fluxului informational prin emisferele creierului.

g) Manipularea variabilelor intermediare. Adesea, cercetatorii folosesc tehnicile de mai sus pentru a manipula o stare psihologica interna, care apoi influenteaza un comportament. Aceasta stare interna este denumita o variabila intermediara. Ea este influentata de variabila independenta, care, in schimb, influenteaza variabila dependenta. Variabila intermediara 'intervine' astfel intre variabilele independenta si dependenta. De exemplu, avansam ipoteza ca starea de frustrare il infurie pe subiect, si ca o furie mai mare conduce la un mai mare nivel de agresivitate a comportamentului. Aici manipulam variabila inde­pendenta a frustrarii - de exemplu, blocand din cand in cand subiectul in obtinerea unei recompense dorite. Procedand astfel, modificam cel mai probabil variabila intermediara, a furiei, care va influenta apoi rezultatele subiectilor la variabila dependenta a agresivitatii - cum ar fi, gradul in care ei vor pedepsi un complice.

Psihologii disting doua tipuri de stari psihologice intermediare. O stare momentana este un atribut temporar, schimbator, care este influentat de factori de situatie. De exemplu, ai o anumita 'stare de axietate', nivelul de anxietate pe care il resimti depinzand de situatia in care te afli. (Daca realizezi brusc ca nu esti pregatit pentru un exa­men, aceasta iti creste starea de anxietate). Dimpotriva, o trasatura caracteristica e stabila independent de timp si nu e usor influentabila de factori situationali. (trasaturi de personalitate.) De exemplu, stima de sine este in general definita ca o trasatura caracteristica, pentru ca e relativ imuna la influentele determinate de situatiile in care esti im­plicat. Unele atribute au ambele componente, stari si trasaturi: O stare anxioasa de moment a unei persoane poate fi descrisa in legatura cu 'trasatura ei anxioasa', care este nivelul general de anxietate pe care aceasta persoana il traieste indiferent de situatie. Alte atribute, ca stima de sine, sunt considerate ca avand numai trasaturi caracteristice drept componente. Starile momentane pot fi folosite si studiate ca variabile intermediare, pentru ca ele se schimba ca reactie la conditiile unei variabile independente. Trasaturile caracteristice nu pot fi studiate in acest fel, pentru ca, fiind mai degraba permanente, nu sunt influentate de diferitele manipulari.

4.1.2. Aspecte privind validitatea variabilei independente

Alegand oricare dintre modurile de abordare prezentate mai sus, trebuie sa avem in vedere ca daca gasim o relatie semnificativa, va trebui sa aratam ca studiul nostru demonstreaza un aspect al naturii. Fiecare din aceste tipuri reprezinta o preocupare atunci cand selectam sau cream o definitie operationala pentru variabila noastra independenta.

a) Validitatea de construct. In primul rand, cand definim variabila independenta, trebuie sa avem in vedere daca manipularea noastra are validitate din punctul de vedere al constructiei, adica daca permite o deductie valida din constructia pe care ne bazam, asa cum o conceptualizam noi. De exemplu, sporim noi inr-adevar 'presiunea sociala' asupra unui subiect daca marim numarul de complici dintr-o camera?
Pretindem, in mod eronat ca influentam constructia stimei de sine, care este, prin definitie, o trasatura de personalitate nemodificabila? Daca studiului nostru ii lipseste validitatea de construct, atunci orice deductie pe care o tragem despre procesele psihologice implicate va fi eronata.

b) Validitatea de continut exprima gradul in care o procedura permite deductii corecte in privinta unei variabile care ne intereseaza. Daca, de exemplu, obiectivul nostru este sa expunem subiectii unor filme care infatiseaza diferite grade de violenta, atunci trebuie sa masuram si sa manipulam aceasta variabila. Dar daca, din neglijenta, alegem diferite filme bazate pe continutul lor umoristic sau pe intriga lor, atunci nu studiem de fapt si exclusiv influenta variabilei care este continutul violent al filmului.

Problemele validitatii de construct si de continut sunt corect re­zolvate atat prin discutii teoretice, cat si prin cercetari care dovedesc ca o procedura este valida daca produce acelasi rezultate ca si alte proceduri deja acceptate ca valide. Daca, in calitate de cercetatori debutanti, sunteti peste masura de inventivi in definirea variabilelor, riscati sa amenintati validitatea de construct si de continut a studiului vostru. Si atunci poate ca ar fi mai bine sa adoptati acele proceduri care sunt de obicei acceptate ca valide in literatura de specialitate.

c)Validitatea externa vine sa ne asigure ca putem generaliza cu incredere rezultatele noastre la alti subiecti si la alte situatii. Punctul cheie este aici faptul ca variabila noastra independenta si celelalte componente ale experimentului nu trebuie sa fie atat de atipice incat sa nu poata fi generalizate decat intr-un mod restrans si la un tip limitat de situatii. Pentru ca exista cateva perspective din punctul de vedere al carora putem generaliza rezultatele pe care le obtinem, cercetatorii se refera la doua laturi ale validitatii externe.

Validitatea temporala, adica masura in care rezultatele noastre pot fi generalizate pentru alte perioade de timp. Validitatea temporala are doua moduri de aplicare. Primul se refera la un tratament care dureaza o anumita perioada de timp si pentru care se stabileste o perioada fixa de timp intre tratament si masurarea variabilei dependente. Validitatea temporala se refera la masura in care o relatie observata poate fi generalizata la alte cadre temporale. Al doilea se refera la un studiu care se petrece intr-un anumit timp, de exemplu intr-o anumita luna dintr-un anumit an. Aici validitatea temporala are in vedere masura in care rezultatele pot fi generalizate pentru alte luni si alti ani. In raport cu validitate temporala vom defini variabila noastra independenta si procedurile respective astfel incat ele sa fie reprezentative in termeni temporali. Vom cauta componente temporale interne care ar putea fi generalizate corect, vom alege stimuli si procedurile care pot fi generalizate in diferite perioade, vom dirija studiul nostru catre o perioada de timp care sa includa importante variatii sezoniere s.a.m.d. Trebuie sa acceptam ca multe cercetari din trecut au validitate temporala pentru a fi generalizate inclusiv pana zilele noastre. De aceea, atunci cand citim un articol de cercetare care a fost publicat acum cativa ani, nu-1 vom inlatura ca fiind depasit. Dimpotriva, va trebui sa avem in vedere comportamentele specifice implicate: cercetarile asupra proceselor psihice (senzatii, perceptii, gandire, memorie, emotie) tind sa se refere la generatiile trecute si prezente, in vreme ce studiile asupra atitudinilor si comportamentelor sociale care sunt influentate de schimbari sociale vor putea fi generalizate cu multa prudenta.

Validitatea ecologica ca latura a validitatii externe reprezinta masura in care o situatie experimentala poate fi generalizata la situatii sau comportamente naturale. Daca un proiect experimental nu are validitate ecologica vom sfarsi prin a ne concentra asupra a ceea ce subiectii pot sa faca in cadrul unui experiment si nu asupra a ceea ce ei fac de obicei in viata reala. De exemplu, o lunga perioada cercetarile psihologice asupra memoriei si invatarii au fost directionate catre 'invatarea asociatiilor-perechi' in care subiectii invatau perechi de silabe lipsite de sens. Dar silabele fara sens nu sunt o experienta cotidiana pentru majoritatea oamenilor si acest proces de invatare este neobisnuit odata ce se petrece numai in cadrul unui laborator. Unor astfel de cercetari le lipseste validitatea ecologica: Nu putem sa ne incredem in faptul ca ele generalizeaza corect si descriu procese de invatare naturale si cotidiene.

Cercetatorii pierd adesea validitatea ecologica in incercarea de a o dobandi pe cea interna. De exemplu, ei pot propune subiectilor o sarcina neobisnuita pentru a simplifica stimulii si comportamentul (invatarea asociatiilor-perechi permite o observatie mult mai obiec­tiva si mai controlata decat, sa zicem, invatarea obisnuita in clasa). Oricum, acolo unde este posibil, e de dorit un echilibru intre cele doua tipuri de validitati; miza o reprezinta mentinerea controlului, con­comitent cu crearea unei situatii de cercetare care sa se asemene intr-un fel cu lumea reala. De aceea, esential este, in masura in care putem, sa incercam si sa gasim stimuli reali, si sa facem ca subiectii sa inde­plineasca sarcini reale, cotidiene.

4.1.3. Controlul variabilei independente

Fidelitatea inseamna ca rezultatele noastre nu contin nici o gre­seala si sunt consistente. Ne preocupa fidelitatea nu numai referitor la rezultatele subiectului dar si referitor la fidelitatea manevrarii va­riabilei independente: toti subiectii intr-o anumita situatie ar trebui sa primeasca aceeasi cantitate sau categorie de varaibile, si cand schim­bam situatia, toti subiectii ar trebui sa primeasca aceeasi noua can­titate. Daca exista nepotriviri in intentiile noastre, atunci concluziile noastre vor fi bazate pe valori gresite ale variabilei independente, iar daca situatia experimentala este diferita pentru fiecare subiect, vom obtine raspunsuri diferite si astfel rezulta inconsistenta valorilor rezul­tatelor in cadrul fiecarei situatii. O astfel de inconstanta este numita 'eroare de variatie' si o valoare ridicata a acesteia reduce puterea de predictie a variabilei independente.

Odata ce o variabila independenta a fost creata, preocuparea noastra este focalizata pe validitatea interna, respectiv masura in care putem trage concluzii valide legate de relatia dintre variabila independenta si variabila dependent, in experimente validitatea interna este de o importanta majora, deoarece ne permite sa deducem relatii cauzale. Trebuie sa fim convinsi ca doar schimbarea in conditia variabilei independente cauzeaza schimbari in variabila dependenta.

Efectele variabilei independente pot fi afectate de interventia unor variabile externe care creeaza confuzie. Riscul este ca nu vom sti daca subiectii sunt influentati de variabile straine in locul varia­bilelor independente. Va trebui sa anticipam variabilele externe po­tentiale si sa incercam sa Ie eliminam, astfel incat singurul lucru care sa diferentieze situatiile, sa fie variabila independenta. Va trebui sa controlam variabilele exterioare ce produc confuzie incercand sa le eliminam. Daca nu putem sa eliminam sau sa tinem constante va­riabilele exterioare, atunci putem sa le echilibram, permitand ca influ­entele lor sa se exercite la fel pentru toti subiectii in cadrul fiecarei conditii. De exemplu, noi am putea folosi un experimentator masculin cu jumatate din subiect si un experimentator feminin cu cealalta jumatate.

O alta amenintare pentru validitatea interna este 'difuzarea tra­tamentului'. Difuzarea tratamentului se intampla atunci cand subiectii dintr-o situatie experimentala cunosc tratamentul dat in alte situatii. De exemplu subiectii care au participat intr-o situatie divulga celorlalti subiecti potentiali amanunte despre experienta lor. Deoarece subiectii potentiali sunt constienti de tratament, puterea noastra de manevrare poate sa fie redusa. Nu numai puterea sau impactul tratamentului nostru poate fi redus, dar si validitatea interna va fi amenintata in egala ma­sura: in loc sa fie influentate numai de variabila independenta, ras­punsurile subiectilor vor fi influentate de informatii externe pe care ei le poseda in legatura cu conditia si studiul respectiv. Prima cale de aparare impotriva difuzarii tratamentului este de a explica subiectilor de ce este important sa nu dea detalii despre studiu la alti subiecti potential, in al doilea rand, putem conduce studiul pe o perioada scurta, pentru a minimaliza timpul in care subiectii pot comunica unii cu altii, in al treilea rand, putem testa subiecti in diferite locuri astfel incat sa aiba putine sanse de intalnire. In sfarsit, vom putea sa tainuim datele despre studiul nostru.

O cale importanta in prevenirea interventiei variabilelor externe potentiale este standardizarea modalitatilor de aplicare a variabilei independente. Aceasta presupune mentinerea cu scrupulozitate a ace­lorasi conditii pentru toti subiectii.

Instructajul sau consemnul trebuie sa explice clar sarcinile pe care subiectii le au de indeplinit,sa prezinte stimulii, modalitatile de raspuns. Prin instructaj descriem secventa de evenimente, identificam stimulii la care ei vor trebui sa asiste si explicam cum sa raspunda. Va trebui, de asemenea, sa anticipam intrebarile subiectilor. Folosim in­structiunile si pentru a preveni comportamentele indeziderabile ale subiectilor: le spunem sa nu se uite in jur, sa nu se agite, sau sa vor­beasca, astfel incat sa piarda aspectele de importanta majora ale sar­cinii. Scopul este ca subiectii sa indeplineasca cu precizie aceeasi sarcina data, fara sa introduca stimuli externi sau comportamente, care fac ca sarcina sa fie diferita la subiecti diferiti.

Cand elaboram instructiunile trebuie sa ne asiguram ca ele sunt clare pentru cei mai simpli subiecti, evitand jargonul psihologic si folosind cuvinte pe care subiectii le vor intelege cu usurinta. Daca manevram o variabila in cadrul instructiunilor schimbam numai partile necesare si evitam confuzia, tinand celelalte aspecte constante (aspecte cum ar fi: lungimea, durata si munca). Niciodata nu admitem instruc­tiuni in plus pentru unii; In schimb, putem citi instructiunile cu voce tare, folosind un ton neutru, ce poate fi reprodus consecvent sau putem folosi un casetofon.

Desigur nu exista garantii ca instructiunile noastre vor avea efectul dorit. Putem incuraja subiectii sa puna intrebari daca nu inteleg, dar pe masura ce ei pun tot mai multe intrebari, experientele lor refe­ritoare la test difera fata de cele a acelor care nu pun intrebari. Pentru claritate putem adauga mai multe detalii, dar subiectii experimentati sau plictisiti ar putea sa nu asculte, in mod deosebit cand instructiunile sunt prezentate intr-o maniera neutra sau rece. Putem lasa subiectii sa­si citeasca ei insisi instructiunile, dar in acest caz trebuie sa fim siguri ca ei, le si inteleg corect. Crearea unor instructiuni eficiente necesita un efort considerabil din partea cercetatorului.

Tehnicile utilizate, folosirea unor mijloace sigure, automatizate de prezentare a variabilei independente sunt foarte importante pentru asigurarea fidelitatii. De exemplu folosirea doar a unui cronometru pentru masurarea duratei de expunere a stimulilor vizuali poate fi nesigura, iar variatia in prezentarea duratelor este externa si este un factor potential de confuzie. Alternativa este sa ne bazam pe un echi­pament electronic automatizat, un proiector care sa controleze si sa prezinte stimulii. La fel, cand prezentam stimulii auditivi putem folosi casti care sa mentina intensitatea constanta pentru toti subiectii si pentru a exclude zgomotele din mediu. Cand cream o situatie la care sa reactioneze subiectii, putem da un film care sa prezinte situatia, astfel incat toti subiectii dintr-o stare sa vada exact acelasi eveniment. Putem beneficia si de disponibilitatea computerelor, care prezinta numeroase posibilitati in prezentarea riguroasa a stimulilor.

Atitudinea subiectilor fata de situatia experimantala. Sa ne imaginam ca suntem subiectii intr-un 'laborator' plin de aparate ne­cunoscute noua. Un psiholog pune o farfurie cu prajituri in fata noastra si spune 'Oamenii normali tanjesc dupa prajituri la aceasta ora a zilei, asa ca mananca daca vrei!' Mai mult ca sigur ca vom manca o pra­jitura. Daca el spune: 'Numai oamenii ce nu au stapanire de sine ma­nanca la aceasta ora din zi, dar tu mananca daca vrei!' Sigur ca nu vom manca. Aceste atitudini iau nastere pe langa sau in ciuda faptului ca noi dam instructiuni explicite subiectilor si exprimarea lor nu este neaparat rezultatul unui proces constient, intentionat. Cercetarea psi­hologica are ceva misterios si oamenii cred ca psihologii fac lucruri stranii subiectilor lor si ca studiaza numai inteligenta, devierile sexuale si oamenii nebuni. De aceea in timp ce subiectii incearca sa determine ce se asteapta de la ei, ei se afla in acelasi timp in garda, gata sa se puna intr-o lumina proasta sau sa apara 'anormali'. Din cauza acestor pro­bleme subiecti diferiti vor reactiona diferit, fiind in aceeasi situatie. Unii subiecti tind sa fie excesiv de cooperanti, facand si spunand ce cred ei ca se asteapta de la ei. Alti subiecti ar putea fi excesiv de pre­cauti: iar altii excesiv de defensivi. Cadrul in care are loc studiul poate fi sursa unor asemenea atitudini, astfel incat pot distrage subiectii sau pot sa determine reactia lor la factori externi cum ar fi: zgomote intam­platoare, schimbari de luminozitate. Acestea se pot intampla in labo­ratoarele cu echipamente complexe care pot induce temeri in sufletul subiectilor.

Experimentatorul poate fi sursa unor atitudini ale subiectului. Cercetatorii, de obicei se imbraca si se comporta oficial pentru a in­spira o cooperare serioasa din partea subiectilor. Dar formalismul nostru poate inhiba reactiile normale ale subiectilor. Daca ne imbra­cam fara a avea o tinuta ceremonioasa putem incuraja initiativa si realizarea sarcinii. Dar subiectii sunt foarte sensibili mai ales la astep­tarile experimentatorului. Sunt indicii subtile pe care experimentatorul le furnizeaza in legatura cu raspunsurile ce ar trebui date si care sunt remarcate de catre subiecti. Noi cunoastem predictiile experimentului si le comunicam involuntar subiectilor, ceea ce conduce la efectul de realizare a profetiei. Problema e ca subiectii raspund la aceste indicii, in loc sa raspunda la proba. Noi pierdem validitatea interna cand aceste indicii provoaca subiectul sa se comporte in maniera pe care o pre­zicem. Dar indiciile pot provoca subiectii sa se comporte in mod contrar previziunilor, facand sa para ca manevra noastra nu influenteaza com­portamentul lor. Poate fi, de asemenea, afectata si validitatea externa cand subiectii nu se comporta natural, astfel incat rezultatele nu pot fi generalizate.

Pentru contracararea efectelor nedorite ale atitudinilor subiectului fata de situatia experimentala putem folosi urmatoarele strategi, in primul rand vom furniza indicii cat mai putine cu putinta. Daca su­biectii nu au indicii, singura lor cale e de a se purta natural. De ase­menea, nu vom folosi stimuli externi de distragere. (De exemplu, spunand subiectilor ca mai au 5 minute pentru a indeplini o sarcina, se poate starni anxietate si sa-i facem sa se concentreze la ceas). A doua stra­tegie consta in a face ca acele indicii sa fie prezentate cat mai neutru. Astfel, cercetatorul incearca sa fie mai degraba amabil, fiind nici prea apropiat nici prea distant. Vom prezenta sarcina fara sa specificam daca e usoara sau dificila, si fara sa indicam cum arata un raspuns bun. De asemenea, incercam sa neutralizam temerile si suspiciunile subiectilor. (de exemplu, cand facem un test de memorie le spunem ca realizarile lor nu reflecta inteligenta sau personalitatea lor). A treia strategie este de a face experimentele cat mai realiste. Trebuie sa definim variabila independenta (si alte aspecte ale sarcinii experimentale) in asa fel ca subiectii sa gaseasca sarcina interesanta, provocatoare si sa-i absoarba. Apoi ei ar trebui, sa raspunda la sarcina asa cum dorim noi si nu asa cum cred ca se asteapta de la ei. Totusi, noi nu realizam sarcina la fel de reala precum e viata, asa ca realismul experimental e diferit de valabilitatea ecologica. Mai degraba, ideea e ca indiferent de cat de ciudata li se pare sarcina, raspunsurile subiectilor sunt reale si ei ras­pund la sarcina, in mod ideal, fiind angajati in rezolvarea sarcinii, subiectii vor uita de caracteristicile situatiei.

O cale de control a efectului atitudinilor subiectilor este tainuirea. Tainuirea implica crearea unei situatii artificiale, a unei 'povesti de acoperire' care sa deghizeze procedurile. Subiectii nu sunt constienti de variabila independenta care e folosita si cu ajutorul careia se face studiul, asa ca ei nu se simt presati sa raspunda intr-un anumit fel. Astfel ceea ce ar fi putut fi o sarcina bizara, producand inclinatii si comportamente anormale, poate fi transformata intr-o sarcina reala, rationala, in care subiectii vor raspunde intr-un mod mai natural.

Invers, uneori folosim caracteristicile cerintelor in avantajul nostru, distingand sarcina prin incorporarea unor proceduri cu aparente stiin­tifice. De exemplu, Duclos (1989) a manipulat pozitia pe care subiectii au adoptat-o, ca sa determine influenta pozitiei asupra dispozitiei afec­tive. Pentru ca subiectii sa mentina o anumita pozitie fara sa devina suspiciosi, au fost atasati de subiecti electrozi falsi pentru masurarea 'activitatii creierului', si li s-a spus ca pozitia lor era foarte importanta pentru precizia masuratorilor.

O metoda potrivita de control a atitudinii fata de situatia expe­rimentala este utilizarea efectului placebo. Daca un grup experimen­tal e expus unor sarcini, ce nu sunt raportate la o conditie de control atunci s-ar putea sa nu stim daca grupul experimental se comporta diferit datorita tratamentului sau datorita atitudinii lor fata de situatie. De exemplu, sa spunem ca dam unui grup experimental o bautura continand alcool, in timp ce altui grup nu-i dam nimic. Pentru ca deteriorarile aparute in manifestarile grupului experimental se poate datora alcoolului sau pentru ca dandu-le alcool subiectilor, aceasta presupune ca noi ne asteptam ca ei sa se comporte ca betivii. Pentru a pastra asemenea caracteristici ale cerintelor constante dam grupului de con­trol un placebo, desigur fara stimuli proprii variabilei independente. Astfel, vom da grupului de control ceva ce numim alcool, avand gustul si mirosul alcoolului, dar necontinand nici un pic de alcool. Deoarece comunicam ambelor grupuri aceleasi caracteristici ale cerintelor de a actiona ca betivii putem fi increzatori ca diferentele ce apar in com­portamentul lor sunt datorate alcoolului real, dat grupului experimen­tal. De remarcat ca placebo-ul ajuta la reducerea difuzarii tratamentului pentru ca toti subiectii cred ca sunt supusi aceluiasi tratament, asa ca pentru subiecti e mai dificil sa identifice si, astfel sa devina constienti de studiul efectuat, in mod asemanator, cand se testeaza alte medica­mente dam pilule de placebo sau injectii grupului de control astfel incat toti subiectii sa experimenteze aceeasi manevra si sa dea nastere la aceleasi expectante. Intr-un cadru experimental, unde se cere su­biectilor sa indeplineasca o sarcina anterioara raspunsului, noi le dam o sarcina placebo similara grupului de control ca sa eliminam dife­rentele intre grupuri sub aspectul expectatiilor, motivatiei sau oboselii.

Cand selectionam conditiile unei variabile independente, avem nevoie sa luam in considerare doua aspecte importante: grupurile de control si manipularile puternice.

Un grup de control este masurat din punctul de vedere al unei variabile dependente dar nu primeste nici o cantitate din variabila independenta sau, altfel spus, nu primeste tratamentul. Grupurile de control se deosebesc de grupurile experimentale, care primesc o can­titate diferita de zero din variabila independenta sau, altfel spus, fac experienta tratamentului. Conditia de control reflecta modul in care subiectii se comporta fara tratament, furnizand un punct de pornire pentru evaluarea influentei variabilei, atunci cand aceasta este prezenta.

Un grup de control nu este intotdeauna esential pentru un plan, includerea lui depinzand de ipoteza care este pusa. Este de retinut, in orice caz, ca grupurile de control sunt utile pentru eliminarea ipo­tezelor alternative asupra cauzelor care determina ca rezultatele de­pendente sa se schimbe. De exemplu, sa spunem ca intr-un studiu diferit prezentam un zgomot puternic de fond unor subiecti care citesc o povestire, si ca reiese ca ei isi amintesc destul de vag acea povestire. Se evidentiaza faptul ca zgomotul interfereaza cu memoria, dar numai daca presupunem ca altminteri subiectii ar retine bine povestirea. Poate ca povestirea este ea insasi greu de retinut. Ca sa eliminam aceasta ipoteza rivala comparam conditia de zgomot cu o conditie de control, adica o conditie identica dar fara zgomot. Daca performantele me­moriei sunt slabe in ambele conditii putem conchide ca acest rezultat este datorat chiar povestirii si ca prezenta zgomotului nu creeaza nici o diferenta. Dar daca memoria este mai slaba in prezenta zgomotului, atunci suntem indreptatiti sa sustinem ipoteza conform careia prezenta zgomotului diminueaza performantele mnezice.

Uneori, nu este posibil sa renuntam complet la conditia de stimulare, in astfel de cazuri grupul de control este adesea testat sub o conditie considerata 'normala' sau 'neutra'. De exemplu, intr-un stu­diu asupra efectelor temperaturii, trebuie sa existe unele temperaturi prezente, astfel incat conditia noastra de control este temperatura normala a camerei.

Alteori, conditiile de control implica compararea performantelor subiectilor cu rezultatele la care ne-am astepta daca ei le-ar ghici. De exemplu, pentru a studia capacitatile paranormale, cercetatorii ii tes­teaza pe subiectii care pretind ca primesc mesaje telepatice 'trimi-tandu-le' un mesaj despre o carte extrasa de pe o masa cu carti de joc. Numarul de carti selectate corect de catre subiect este comparat cu numarul pe care 1-am fi asteptat daca subiectul s-ar fi bazat doar pe sansa de a ghici.

Pentru a putea pretinde ca am demonstrat ceva despre un anumit comportament trebuie sa gasim o relatie statistica semnificativa in datele cercetarii. In proiectul experimental suntem intotdeauna preo­cupati sa obtinem puterea statistica maxima, adica probabilitatea de a putea respinge o ipoteza atunci cand ea se dovedeste a fi falsa. Putem maximiza aceasta putere daca producem diferente considerabile in rezultate intre conditiile noastre. Presupunem ca diferentele intre con­ditii sunt cauza diferentelor masurate prin rezultate. Pentru a produce rezultatele semnificativ diferite vom selecta conditii care difera in mod substantial. Aceasta implica o manipulare puternica pentru cre­area conditiilor care vor diferentia semnificativ comportamentul su­biectilor, producand diferente mari ale rezultatelor intre conditii. Putem provoca aceste manipulari puternice in doua moduri: in primul rand, alegem nivele sau categorii ale variabilei independente care sunt sub­stantial diferite una fata de alta. De exemplu, o manipulare puternica a temperaturii inseamna ca avem conditiile diferite prin nivele mari. Apoi, daca diferitele temperaturi influenteaza agresivitatea, ar trebui sa constatam diferente mari din punctul de vedere al acesteia.

In al doilea rand, ne asiguram ca subiectii sunt supusi suficient de mult conditiei de stimulare pentru ca aceasta sa influenteze in mod substantial comportamentul lor. Astfel ca, daca studiem felul in care diferitele stiluri de a vorbi influenteaza puterea de convingere a unui mesaj, atunci, in loc sa prezentam un mesaj scurt cu un singur exemplu de stil, prezentam un mesaj mai lung cu mai multe caracteristici ale stilului respectiv. Atunci cand un experiment nu reuseste sa identifice diferente semnificative intre rezultatele obtinute intre conditii, aceasta se datoreaza si unei manipulari slabe care produce doar diferente minore.

Cercetatorii isi propun, in general, sa obtina efecte foarte mari la verificarea manipularii. Daca nu le obtin, vor fi, probabil, inclinati sa intareasca manipularea variabilei independente. Aceasta ar putea im­plica cresterea duratei sau intensitatii sale, reintarirea sa prin ma­nipulari suplimentare sau alegerea unui nivel diferit al variabilei independente. Astfel de masuri sunt necesare pentru a satisface o exi­genta majora a experimentelor: cea mai buna sansa de a functiona (adica pentru ca manipularea sa duca la un efect asupra variabilei dependente) impune ca cercetatorul sa se asigure ca manipularea variabilei independente este cat mai puternica posibil.

4.1.4. Mai multe variabile independente

Experimentul tipic manipuleaza de la doua la patru variabile inde­pendente simultan. Avantajele utilizarii mai mult decat unei singure variabile independente ar fi urmatoarele:este mai eficient sa conduci un experiment cu trei variabile independente decat sa conduci trei experimente separate; controlul experimental este mai bun, deoarece cu un singur experiment variabilele de control (timpul zilei, tempe­ratura, umiditatea etc.) se pastreaza mult mai probabil constante decat cu trei experimente separate; rezultatele generalizate in baza mai multor variabile independente sunt mult mai valoroase; ne permite sa studiem interactiuniile, relatiile dintre variabilele independente.

Multe experimente includ doua sau mai multe variabile inde­pendente; aceasta inseamna ca rezultatele pot contine o interactiune. Frecventa cu care pot fi intalnite interactiunile este destul de mare. De exemplu, studiind fenomenul de 'irosire sociala', Brickner, Harkins si Ostrom au realizat in 1986 un experiment in care doreau sa deter­mine efectul implicarii personale intr-o sarcina. Ei au presupus ca efortul depus in efectuarea unei sacrcini ar tebui sa fie legat de valoarea intrinseca sau semnificatia personala pe care sarcina o are pentru in­divid. Ideea era ca implicarea personala masiva intr-o sarcina ar reduce irosirea sociala deoarece indivizii ar depune o cantitate substantiala de efort in asemenea sarcini, indiferent daca activitatea lor este sau nu monitorizata. Cercetatorii au intervenit asupra implicarii in sarcina si asupra nivelului de efort individual implicat. Daca ipoteza lor era corecta, ar trebui sa existe urmatoarea interactiune: implicarea slaba ar conduce la irosirea sociala (efort redus)pe cand implicarea puternica ar conduce la cresterea masiva a efortului chiar daca efortul este sau nu monitorizat.

Rezulta ca irosirea sociala, si apoi difuziunea responsabilitatii, este mai putin probabil sa se intample cand o persoana este confruntata cu o sarcina personala, decat cand sarcina nu prea prezinta interes intrinsec. Astfel, o interactiune are loc atunci cand nivelele unei va­riabile independente sunt afectate in mod diferit de nivelele altor va­riabile independente.

4.2. Variabila dependenta

Variabila dependenta este observata si inregistrata de catre expe­rimentator. Ea depinde de comportamentul subiectului, comportament dependent de variabila independenta. Criteriul unei bune variabile este stabilitatea. Daca un experiment este repetat exact (acelasi subiect, acelasi niveluri etc.) variabila dependenta ar trebui sa produca acelasi scor pe care 1-a avut anterior. Instabilitatea poate aparea din cauza unui deficit in modul in care masuram variabila dependenta.

Rezultatele nule pot fi adesea cauzate de deficiente ale variabilei dependente, chiar daca aceasta este stabila. Cea mai obisnuita cauza este limitarea stricta a variabilei dependente, astfel ca ea se 'blo­cheaza' la varful sau la baza scalei sale. Sa presupunem ca doriti sa invitati un prieten sa joace popice pentru prima oara. Stiind ca re­compensa imbunatateste performanta, va veti sa va tratati prietenului cu o bere ori de cate ori loveste bine. Prietenul dumneavoastra loveste numai pe alaturi, asa ca beti berea singur. Deoarece este imposibil sa lovesti mai rau decat pe langa bile, nu puteti observa nici o inrautatire a performantei pentru ca prietenul vostru este deja la baza scalei. Acesta este numit 'efectul limitei inferioare'. La polul opus, al reusitei de 100 %, este numit 'efectul limtei superioare'. Aceste doua tipuri de efecte afecteaza principala asteptare fata de variabila independenta, respectiv aceea de a reflecta cu acuratete intr-o variabila dependenta.

In raport cu fiecare stare a variabilei independente cercetam com­portamentul subiectului notand rezultatele variabilei dependente. Apoi interpretam diferentele dintre rezultatele obtinute indicand tocmai modificarea conditiilor care provoaca modificarea comportamentului studia, intr-un mod obisnuit, noi masuram cantitatea sau gradul unui comportament (cat de puternic se manifesta, frecventa sau rata de aparitie). Alteori rezultatele pot califica comportamentul, deosebindu-1 de un altul prin calitate, caracteristici sau atribute, in ambele cazuri, diferentele dintre rezultate trebuie sa reflecte cu acuratete diferentele din comportamentul subiectului.

4.2.1. Modalitati de abordare a variabilei dependente

Variabila dependenta si sistemul operational pe care il utilizam depind de ipotezele si comportamentul pe care le investigam, lotul de subiecti si de perspectiva din care cercetam. Abordarea variabilei de­pendente necesita una din urmatoarele metode:

a) Observatia directa - variabila dependenta implica observatia directa si masurarea comportamentului studiat;

b) Masuratori indirecte ale proceselor psihice - comportamentul pe care il observam este o indicatie indirecta despre un proces impalpabil, intern. Variabila dependenta masoara un raspuns observabil despre care noi credem ca este corelat cu un proces intern astfel incat, analizand modificarile rezultatelor putem face deductii asupra schimbarilor procesului respectiv. De exemplu, cercetatorii fac masuratori asupra respiratiei, ritmului cardiac si nivelului transpiratiei pentru a deduce nivelul de anxietate sau de stress al subiectilor, sau masurand dilatarile pupilei (indiferent daca subiectii au ochii larg deschisi sau nu) ne putem da seama de intensitatea placerii cu care acestia percep stimulul.

O modalitate uzuala de masurare indirecta este timpul de reactie, adica timpul necesar unui subiect pentru a raspunde la un stimul. Dupa ce se prezinta stimuli ce difera de-a lungul unei dimensiuni fizice sau mentale, pe baza diferentelor timpului de reactie se pot deduce pro­cesele cognitive sau emotionale implicate.

Masuratorile indirecte sunt utilizate mai ales in studiile asupra copiilor mici deoarece ei nu ne pot relata direct reactiile lor. Astfel, putem masura timpul cat un nou nascut se uita la un stimul sau sa observam cand ii zambeste pentru a-i cerceta reactia emotionala po­zitiva la un stimul.

c) Opiniile despre stimul - o alta modalitate este de a cere subiectilor sa-si spuna parerea despre un stimul si apoi sa observam cum se schimba opiniile in functie de conditie. Aceasta modalitate implica o anumita procedura, subiectul trebuind sa aleaga dintre mai multe raspunsuri date (alegeri multiple). Cele mai simple sunt cele cu raspunsuri inchise de tip DA / NU. In cercetarile asupra perceptiei se pot manipula caracteristicile unei iluzii vizuale si se cere subiectilor sa spuna daca au sau nu iluzia respectiva. De retinut faptul ca opinia despre un stimul reflecta doua componente: abilitatea de a detecta stimulul si inclinatia partinitoare spre un anumit stimul. Uneori putem solicita relatari mai precise, in studiul perceptiei timpului putem cere subiectilor sa aprecieze durata in secunde a unei anumite activitati. Daca cumva aprecierile nu pot fi verbalizate cu usurinta, putem solicita raspunsuri simbolice. De exemplu, cerem subiectilor sa deseneze o linie pentru a indica durata unui interval de timp. Mai putem folosi o metoda in care subiectii isi precizeaza opiniile prin gruparea unor cartoane cuprinzand stimuli, in acest fel indicandu-se categoriile pe care le folosesc pentru organizarea lor mentala.

d) Raportul verbal - daca dorim sa determinam procesele in­terne care au loc in subiect, putem cere direct subiectului sa le descrie, realizand astfel un raport verbal. Putem solicita subiectilor sa faca comentarii asupra etapelor mentale pe care le parcurg in rezolvarea unei probleme sau emiterea unei judecati.

4.2.2. Mai multe variabile dependente

Variabila dependenta (observata) este un indicator al compor­tamentului. Ea ne arata cat de bine (sau nu) raspunde un subiect si permite experimentatorului sa evalueze comportamentul. Cercetatorul trebuie sa decida care aspecte ale comportamentului sunt relevante in experimentul realizat. Desi unele variabile sunt traditionale, cum ar fi timpul de reactie aceasta nu inseamna ca ele sunt singurele sau poate cele mai bune. Cercetatorii pot selecta mai multe variabile dependente care se potrivesc studiului respectiv. Sa spunem ca dorim sa studiem lizibilitatea textului pe care il cititi acum. Ce variabile dependente am putea sa observam ? Iata aici cateva care au fost folosite in diverse studii: retentia informatiilor incarcate de sens dupa citirea textului, timpul necesar pentru fixarea unui numar de cuvinte, numarul de erori in recunoasterea unei singure litere, viteza in scrierea si retranscrierea textului, pulsul in timpul citirii si tensiunea musculara in aceleasi conditii. Aceasta lista ar putea continua.

Principalul motiv pentru care se justifica utilizarea mai multor variabile dependente este economia, in ciuda acestui fapt, experi­mentul tipic foloseste una (cel mult doua) variabile dependente simultan. Se intampla acest lucru deoarece se considera ca validitatea eco­logica (generalizarea datelor) se poate asigura doar prin utilizarea a doua pana la patru variabile independente. Se omite astfel posibilitatea utilizarii a mai multor variabile dependente simultan. Se pare ca la baza acestei deficiente sta rezerva si lipsa de antrenament a unor psi­hologi in utilizarea unor proceduri statistice multivariate.

4.2.3. Evaluarea variabilei dependente

In evaluarea variabilei dependente trebuia mai intai sa vedem daca aceasta duce la o constructie valida, reflectand intocmai ipoteza pe care am formulat-o. in mod deosebit, trebuie retinuta distinctia intre caracteristicile 'de stare' si insusirile propriu-zise. Caracteristicile de stare sunt atribute tranzitorii pe care le putem modifica prin manipu­larea variabilei independente, de aceea este adecvat studiul lor ca va­riabila dependenta, insusirile propriu-zise sunt, mai degraba, stabile si imune la situatii de moment. De aceea trebuie sa fim atenti sa nu afirmam ca manipularea variabilei independente determina modificari ale trasaturilor propriu-zise.

De asemenea, variabila dependenta trebuie sa fie valida si din punctul de vedere al continutului, adica sa masoare exact ceea ce ne­am propus. Astfel, rezultatele nu trebuie sa depinda de abilitatile sau de experienta subiectului, care nu sunt legate de comportamentul stu­diat. Se poate vorbi despre o validitate interna (modificarile rezul­tatelor trebuie sa reflecte influentele variabilei independente si nu schimbarile unor variabile externe) si despre o validitate externa (re­latia observata sa poata fi generalizata si pentru alti subiecti). Aici este inclusa si problema daca masuratoarea are validitate ecologica, daca masuram comportamentele reale ale subiectilor astfel inacat sa le putem generaliza la procesele psihice reale. Validitatea se refera, de ase­menea, si la absenta erorilor si a contradictiilor in masurarea com­portamentului.

Orice incercare de descriere a variabilei dependente va avea unele slabiciuni in ceea ce priveste fidelitatea si validitatea. Atunci cand observam direct un comportament este posibil ca ceea ce observam sa fie un exemplu irelevant de comportament. De exemplu, intr-un studiu despre nutritie, subiectii pot manca in mod diferit pentru ca noi ii urmarim. Apoi, rapoartele verbale pot fi invalidate deoarece subiectii nu stiu sau nu vor sa divulge adevaratele lor sentimente. Unui studiu implicand gruparea unor cuvinte i-ar putea lipsi validitatea de continut deoarece procesul de grupare poate fi partial un test de vocabular. La fel, cerand subiectilor un raspuns in care sa deseneze, ar putea fi o testare a abilitatilor pentru desen. De asemenea, trebuie sa fim foarte atenti atunci cand facem deductii cu privire la orice proces intern: daca subiectii nu-si pot aminti un stimul, acest lucru se datoreaza faptului ca a fost de la inceput slab intiparit in memorie sau ca nu poate fi localizat in memorie. Tot asa, in masuratorile fiziologice nu stim intot­deauna care proces psihic este reflectat (de exemplu, furia si frica produc reactii fiziologice foarte asemanatoare).

Procesul de selectare si descriere al variabilei dependente depinde de aspectele legate de fidelitate si de validitate pe care suntem dispusi sa le sacrificam. In studiile psihofiziologice suntem constienti de fap­tul ca nu putem sti cu siguranta care emotie profunda este reflectata intr-un raspuns si acest lucru orienteaza eforturile noastre spre iden­tificarea ei cat mai corecta. In studiul proceselor cognitive, impal­pabile, se cunoaste dificultatea de a face deductii valide si, de aici, incercarea de a construi diverse modalitati de control care sa creasca increderea in aceste deductii. Atunci cand punem subiectilor intrebari despre comportamentul lor se cunoaste faptul ca rapoartele verbale ale subiectilor detin potential un grad de nesiguranta, iar de aici incercarea de a minimaliza impactul acestora asupra rezultatelor. Ca si in cazul variabilei independente, proiectarea variabilei dependente este ghidata de intrebarea 'Ce dorim sa studiem ?' si abia apoi 'Cu ce dificultati ne vom intalni ?'. De retinut faptul ca selectam o metoda pentru cali­tatile ei si apoi incercam sa ii minimalizam punctele slabe.

Orice metoda de cercetare a unei variabile are si unele limite sau aspecte mai putin convingatoare.O modalitate de a consolida rezul­tatele noastre este aceea de utiliza mai multe metode in studiul acelu­iasi comportament. Cercetatorii pot utiliza aceasta strategie testand mai multe variabile in cadrul aceluiasi studiu. De exemplu, putem face masuratori fiziologice si sa solicitam rapoarte verbale privind starea emotionala a unui subiect. Daca subiectii raporteaza o anxietate cres­cuta la fel ca indicatorii fiziologici vom fi mai increzatori in validitatea concluziilor trase. Studierea in acelasi timp a mai multor variabile este, de asemenea, foarte economicoasa, furnizand multe informatii in ra­port cu eforturile depuse in realizarea experimentului. Totusi cerce­tatorii nu realizeaza intotdeauna experimente multifactoriale. O singura variabila (mai ales daca este o masuratoare stabilita si acceptata) poate fi satisfacatoare. Utilizarea unei singure variabile poate fi benefica mai ales atunci cand nu dorim sa scadem gradul de fidelitate si validitate prin supraincarcarea subiectilor cu prea multe sarcini si cand nu dorim sa facem participarea lor la experiment prea lunga sau plictisitoare.

Pentru a reflecta cu acuratete rezultatele manipularii noastre, variabila dependenta trebuie sa fie sensibila. O masuratoare sensibila prezinta rezultate diferite chiar si la diferente mici in comportament. Chiar si o slaba modificare a comportamentului trebuie sa provoace o modificare a rezultatelor. Astfel, putem observa chiar si un efect slab asupra comportamentulu, efect provocat de interventia noastra. Dar sa nu uitam faptul ca vrem sa obtinem diferente relativ mari intre rezultatele grupurilor. O masurare sensibila va putea fi valorificata statistic deoarece creste probabilitatea observarii unor astfel de di­ferente semnificative. Invers, daca in urma unei masuratorii obtinem acelasi rezultat pentru mai multe comportamente, aceasta poate in­semna ca am trecut cu vederea peste schimbari subtile de comportament si este putin probabil sa obtinem rezultate semnificative.

Sensibilitatea poate fi amplificata prin observarea raspunsurilor care pot diferi in mod subtil. Prin consemnarea doar a raspunsurilor corecte se trece cu vederea peste diferentele subtile ce apar in ceea ce se intampla in plan mental, in acest caz, scalele de masurare duc la cresterea preciziei; in locul simplei observari daca un subiect se com­porta sau nu agresiv (deci, constatarea prezentei sau absentei compor­tamentului agresiv) vom aprecia gradul de agresivitate manifestat de subiect, intotdeauna este bine sa se incerce masurarea precisa a unui comportament si nu simpla observare daca acesta este sau nu prezent. Atunci cand se poate este bine sa se utilizeze scalele de masurare; acestea sunt, mult mai precise si mai sensibile in masurarea efectelor manipularii.

Pentru a creste sensibilitatea unui procedeu trebuie sa se evite orice aspect care ar putea limita in mod artificial rezultatele subiectilor. Sarcina experimentala trebuie sa permita in mod real subiectilor sa obtina orice rezultat posibil. De aceea, atunci cand proiectam un ex­periment si procedeele de masurare trebuie sa avem in vedere gama de rezultate care se vor obtine. Daca subiectii pot, sa obtina doar cateva rezultate dintre cele posibile avem de-a face cu o problema de limitare a rezultatelor. Acest lucru se intampla atunci cand gama rezultatelor la o variabila este limitata de catre cercetator. De exemplu, exista o gama larga a gradului de agresivitate pe care un subiect o poate ma­nifesta. De aceea, procedeul nostru trebuie sa permita subiectilor sa obtina rezultate oriunde in cadrul acestei game. in caz contrar, am limita gama, ceea ce va face sa fie mai dificil de dedus in mod corect influenta variabilei independente.

4.2.4. Controlul variabilei dependente

Pentru a se face o deductie valida asupra comportamentului, trebuie sa ne asiguram ca raspunsurile subiectilor nu au fost influentate de variabilele externe. Raspunsul subiectului trebuie sa reflecte variabila si comportamentul care ne intereseaza; el nu trebuie sa reflecte raspunsuri la influente provenite de la subiectii insisi, de la experimentator, din mediu sau din cauza probei.

Se considera ca poate, cea mai mare amenintare directa la adresa validitatii variabilei dependente este reactivitatea. Reactivitatea apare atunci cand subiectii sunt constienti ca sunt observati. Subiectii reac­tioneaza la simpla prezenta a unui experimentator care observa, inregistreaza si probabil 'analizeaza' comportamentul lor. Subiectii stiu ca sunt in vizor si pot sa raspunda in mod neobisnuit, pot deveni ner­vosi sau zapaciti, pot sa se concentreze asupra unei sarcini si sa incerce mai mult, sau sa faca mai multe greseli decat daca experimentatorul nu era prezent.

O parte din reactivitatea subiectilor atunci cand sunt observati, se datoreaza tendintei de a evita raspunsuri care le-ar putea pune pro­bleme sau care ar putea parea ciudate sau anormale. Aceasta tendinta se numeste dezirabilitate sociala. Dezirabilitatea sociala determina subiectii sa dea un raspuns pe care ei il considera acceptabil din punct de vedere social. Asa se intampla cu descrierea data de subiecti asupra emotiilor, credintelor sau dorintelor rezervate 'consumului public'. Reactivitatea si dezirabilitatea sociala pot duce si la o restrangere a gamei de rezultate. Daca toti subiectii isi restrictioneaza agresivitatea, toti vor avea scoruri reduse, producandu-se astfel efectul limitei in­ferioare. Invers, daca, de exemplu studiem masura in care oamenii sunt sau nu de acord cu o afirmatie , putem observa ca ei nu-si exprima o opinie puternica pentru a nu parea extremisti.

Trebuie sa acceptam ca orice procedeu de masurare poate produce reactivitate si dezirabilitate sociala, dar aceasta acceptare nu trebuie sa ne impiedice in a exercita controlul lor. De aceea in instuctaj trebuie sa incurajam subiectii sa raspunda in mod natural si onest si sa le spunem ca trebuie sa fie necajiti daca gresesc. Trebuie sa asiguram subiectii ca raspunsurile lor sunt strict confidentiale si trebuie sa per­mitem subiectilor sa ramana anonimi, repartizand fiecaruia un numar in loc sa le inregistram numele. De asemenea incercam sa lasam su­biectii sa raspunda in maniera care le este familiara.

Va trebui sa incercam sa reducem influenta variabilelor intermediare si prin crearea unui realism experimental, astfel incat subiectii sa fie implicati in sarcina respectiva. Daca putem sa prezentam si sa derulam experimentul astfel incat subiectii sa se concentreze asupra raspunsului la stimulii pe care ii prezentam, rezultatele vor fi mai putin influentate de reactivitate sau alte variabile intermediare.

Atunci cand e posibil ca raspunsurile sa fie influentate de reactivi­tate si dezirabilitate sociala (de exemplu, intru-un studiu asupra fante­ziilor sexuale), este foarte important sa fie randomizate variabilele de control, cum ar fi sexul si varsta. Oamenii isi vor schimba compor­tamentul si in functie de ceilalti oameni prezenti. Nevoia subiectului de a nu risca sa greseasca sau de a nu divulga informatii personale poate depinde si de insusirile experimentatorului. In studiile care im­plica in mod inevitabil anumite aspecte care conduc spre o limitare a gamei de raspunsuri cautam sa aplicam un procedeu special de ma­surare. De exemplu, daca credem ca toti subiectii vor tinde sa arate acelasi grad de agresivitate, este de dorit o masurare foarte sensibila astfel incat sa putem totusi detecta cele mai mici diferente de com­portament.

Controlul reactivitatii poate fi realizat si prin familiarizarea su­biectilor cu sarcina inainte de a incepe sa culegem datele. De exemplu, putem pune subiectii sa indeplineasca o alta sarcina pana cand pre­zenta experimentatorului devine familiara si nu mai este stanjenitoare. Cand testam copiii, care de obicei de abia raspund strainilor, putem sa ne jucam cu ei si sa-i cunoastem inainte de a incepe testul. De ase­menea, trebuie sa permitem subiectilor sa se familiarizeze cu aparatele care sunt folosite. Daca intentionam sa inregistram video raspunsurile, vom permite subiectilor sa se obisnuiasca cu faptul ca sunt filmati.

Atunci cand masurarea variabilei dependente incurajeaza in mod major reactivitatea si dezirabilitatea sociala, va trebui sa utilizam pro­cedee discrete de masurare. Utilizand aceasta modalitate, masuram comportamentul subiectilor fara ca ei sa stie acest lucru. Astfel, o masurare discreta a agresivitatii copiilor poate fi realizata prin ob­servarea lor printr-un geam cu vedere unilaterala. Alte masuratori dis­crete pot fi facute cu camere de filmat, casetofoane ascunse sau interpretarea urmelor relevante lasate de subiecti. De exemplu, pentru a afla cat de departe se aseaza subiectii unii de altii, putem masura distanta dintre scaune dupa ce subiectii au parasit camera.

Masurarile discrete sunt adesea combinate cu anumite minciuni care ascund variabila dependenta. De exemplu, Schacter, Goldman si Gordon (1968) au incercat sa masoare cantitatea de mancare con­sumata de subiecti in diferite situatii. Deoarece era foarte posibil ca observarea pe fata sa induca o reactivitate mare a subiectilor, cer­cetatorii au spus subiectilor ca faceau un experiment asupra gustului. Ei au cerut subiectilor sa fie atenti la gustul diferitilor biscuiti si sa 'guste' din fiecare fel atatia cat erau necesari pentru o evaluare co­recta, in realitate, variabila dependenta era numarul de biscuiti mancati.

O alta modalitate de a controla reactivitatea este sa ascundem intregul experiment. De exemplu, multe cercetari sunt realizate in timp ce subiectii stau intr-o sala de asteptare, ei presupunand ca astepta sa fie chemati in laborator pentru experiment. Utilizand aceasta metoda, Mathews si Cannon (1975) au studiat modul in care nivelul zgomo­tului dintr-o camera influnteaza disponibilitatea unui subiect de a-i ajuta pe altii. Stimulul care necesita ajutorul era un cercetator care a scapat niste carti. Realizarea acestui experiment in laborator (expe­rimentatorul fiind prezent si observand) ar fi putut dezvalui faptul ca ceea ce studia era comportamentul de ajutorare si in acest caz conduita dezirabila din punct de vedere social era aceea de a ajuta, in schimb un cetatean a scapat cartile in timp ce mergea pe langa subiect intr-o camera de asteptare zgomotoasa, iar raspunsul subiectului era observat discret.

O alta modalitate de a reduce reactivitatea si alte variabile intermediare de acest tip este realizarea asa numitelor experimente naturale. Aici putem conduce discret intregul experiment in mediul familiar subiectilor, observand oamenii in magazine la reuniunile studentesti si asa mai departe. De exemplu, Mathews si Cannon (1975) au studiat comportamentul de ajutorare atunci cand un cercetator scapa intamplator niste carti in fata unui trecator pe trotuar.

Controlul variabilei dependente vizeaza si procedeele de masurare. Criteriile de diferentiere a rezultatelor reprezinta acel sistem utilizat pentru repartizarea de scoruri diferitelor raspunsuri, in mod concret, stabilim inceputul si sfarsitul unui raspuns, distingem un raspuns de altul si stabilim cum sa corelam consecvent un anumit scor unui anume raspuns.

Nu intotdeauna comportamentele subiectilor se potrivesc exact procedeului nostru, astfel incat, criteriile de evaluare a raspunsurilor trebuie sa anticipeze variatiile ce pot interveni. Alegem modul in care vom masura si inregistra un comportament, astfel incat sa eliminam inconsecventele, neglijentele si eroarea. Apoi, este foarte important sa confirmam justetea alegerilor printr-un studiu pilot.

Odata sistemul de evaluare a raspunsurilor definit, dorim sa ne asiguram ca el este aplicat in mod consecvent si fidel. Pentru o ma­surare precisa si consecventa a variabilei dependente luam in con­siderare automatizarea procesului de colectare a datelor. Aparatele automate pot fi folosite pentru a inregistra comportamentele subiec­tilor si sa prevenim astfel erorile datorate faptului ca ne-au scapat unele aspecte ale acestora. Automatizarea mareste fiabilitatea experimen­tului deoarece elimina erorile experimentatorului si inconsecventa care pot apare cateodata atunci cand notam rezultatele fiecarui subiect. Mai pot apare greseli deoarece experimentatorul are anumite asteptari, ceea ce face ca rezultatele sa fie gresit inregistrate, astfel incat sa-i confirme predictiile. Oricum, trebuie retinut faptul ca automatizarea reduce imprecizia si eventualele erori facute de experimentator in inregis­trarea datelor.

Pe de alta parte, deoarece materialele si aparatele se uzeaza de-a lungul timpului, trebuie sa fim atenti la efectele instrumentelor. Acestea pot prezenta modificari in tehnica de masurare datorita uzurii, facand masurarea mai putin sigura. Unele materiale, cum ar fi diapozitivele, filmele foto sau casete video, se pot zgaraia, pot deveni ne­clare, iar materialele din hartie se uzeaza si se rup; manetele se pot manevra mai repede sau mai greu, jucariile se strica iar cronometrele se sparg. O componenta a 'instrumentarului' este si experimentatorul care devine cu timpul mai experimentat, mai plictisit ceea ce afecteaza procedura. Din cauza acestor schimbari, instrumentele folosite spre sfarsitul experimentului sunt diferite de cele utilizate mai inainte, determinand astfel inconsecventa in prezentarea stimulilor si in ma­surarea raspunsurilor de-a lungul experimentului.

Pentru a elimina aceste efecte trebuie sa se mentina in permanenta echipamentul in ordine si sa se faca copii dupa materiale astfel incat tuturor subiectilor sa li se prezinte stimulii ca si noi. De asemenea, trebuie mentinuta cat mai constant comportamentul experimentato­rului. Nu vom testat toti subiectii intr-o anumita situatie inainte de a trece la testarea in alte conditii deoarece modificarile provocate de efectele de instrumentar se vor confunda cu cele provocate de mo­dificarile variabilei independente. Vom testa cativa subiecti in fiecare conditie de-a lungul fazelor de inceput, de mijloc si de sfarsit ale experimentului, in felul acesta, efectele de instrumentar vor fi prezente in toate conditiile intr-un mod echilibrat, eliminandu-se confuziile si mentinandu-se fidelitatea de ansamblu. Din punct de vedere statistic, aceasta metoda permite si mentinerea unei variatii omogene in fiecare conditie.

Controlul riguros al variabilei independente trebuie sa aiba in vedere si fidelitatea mai ales atunci cand evaluarea rezultatelor implica judecata noastrta subiectiva asupra comportamentului. Din cauza as­teptarilor experimentatorului, un cercetator nu poate fi sigur ca va emite judecati obiective, valide si de incredere. De aceea, vom apela la ajutorul altora, numiti observatori, care sunt de obicei 'orbi' la conditii si sunt pregatiti sa departajeze scorurile utilizand criteriile noastre. Observatorii neutri sunt folositi in mod curent in studii care implica scoruri subiective, cum ar fi cele de creativitate, comunicare nonverbala si stari emotionale (de exemplu, agresivitatea). Dar, obser­vatorul nu va putea inregistra fidel un comportament dat. Cateodata observatorul poate sa treaca cu vederea sau sa uite unele actiuni ale subiectului. De-a lungul experimentului, observatorul se poate obis­nui, devenind astfel mai atent, sau sa oboseasca si sa fie mai putin motivat. In sfarsit, pentru ca interpretarile subiective pot fi usor con­testate, un observator poate judeca un comportament altfel dacat un alt observator. Orice observator poate face astfel de erori in masurare si nu putem elimina acest fapt.

Atunci cand nu putem elimina o influenta straina, incercam sa o echilibram. Un mod obisnuit de a proceda este implicarea mai multor observatori care sa evalueze comportamentul. Apoi confruntam rezul­tatele iar rezultatul final echilibreaza eventualele erori facute de fiecare observator in parte, furnizand astfel o masuratoare mai fina.

Pentru a ne convinge ca observatorii sunt intr-adevar constanti, putem determina gradul lor de fidelitate. Putem determina statistic gradul de fidelitate prin calcularea procentajului de acorduri intre observatori, (mai mult de 90% este considerat fiabil). Sau putem corela evaluarile date de doi observatori, calculand coeficientul de corelatie dintre evaluarile lor.

Cea mai buna modalitate de control a variabilelor dependente si de crestere a nivelului de incredere (fidelitate) este repetarea probelor.

Daca masuram reactiile unui subiect intr-o singura proba, rezul­tatele pot reflecta influenta unei multitudini de factori exteriori. Su­biectul poate fi pe moment neatent, nu se poate concentra, poate sa faca o presupunere norocoasa (sa mearga pe ghicite), sa fie foarte reactiv sau sa faca o greseala pe care in mod normal nu ar face-o. De asemenea, un anumit stimul pe care noi il prezentam poate avea anu­mite caracteristici unice care sa-1 predispuna la un anumit raspuns. De fapt, orice aspect al situatiei-fie ca se datoreaza subiectului, ori com­portamentului experimentatorului, mediului sau sarcinii-poate face ca o proba sa fie atat de specifica incat reactiile si rezultatele sa nu fie reprezentative pentru subiect. Mai mult, datorita acestor aspecte care pot influenta diferit fiecare subiect, scorurile s-ar putea sa difere de alte rezultate obtinute in aceleasi conditii, astfel incat se creeaza o diversitate relativ mare de erori. Cand exista posibilitatea ca rezultatele sa fie influentate de asemenea factori noi vom utiliza strategii de echi­librare sau anulare a influentei lor.Vom face acest lucru observand fiecare subiect in aceleasi conditii in mai multe probe repetate.

Nu exista un numar prestabilit de probe pentru a observa ceva in anumite conditii, dar pentru a evita erorile este indicat sa avem aceleasi conditii de desfasurare pe parcursul tuturor testelor. Deasemenea tre­buie sa luam in considerare si influenta pe care o au probele repetate asupra subiectului. Desi cateva probe de timp de reactie pot fi realizate repede si usor fara a induce sau stresa subiectii, probele complexe nu pot fi rulate prea mult timp. Bineinteles, in studii care cer raspuns surpriza din partea subiectului sau o procedura inselatoare de un anu­mit tip, probele multiple nu sunt posibile.

Dezavantajul major al observarii subiectilor pe parcursul mai mul­tor probe repetate este 'efectul de ordine' care impune, la randul lui, masuri suplimentare de control.'Efectele de ordine' reprezinta in­fluenta asupra performantei intr-o proba ca urmare a pozitiei sale in secventele procesului de observare. Efectele de ordine au doua surse. in primul rand, un sir de probe poate produce efecte de practica, influ­entand asupra efectuarii fiecarei influenta care reiese din practicarea (repetata) a sarcinii respective. Chiar si dupa o serie de exercitii prac­tice, subiectul poate lucra intr-un mod mai slab la probele initiale deoarece nu si-a facut incalzirea. Dupa mai multe probe subiectii tind sa intre in ritm, devenind mai rapizi si mai corecti in raspunsuri. Dupa si mai multe probe, subiectii pot obosi, se pot plictisi sau supraincarca astfel incat performantele scad.

O alta sursa a efectelor de ordine este cunoscuta sub numele de efecte de prelungire. Efectele de prelungire apar cand experienta unui subiect cu o anumita proba standardizeaza performanta lui in probele urmatoare. Aceste efecte mai pot fi create cand subiectii experimen­teaza un anumit tip de stimul. Deasemenea aceste efecte pot fi create cand subiectii au niste reactii particulare rezultate dintr-un stil, set anticipativ de a raspunde prin prisma raspunsurilor anterioare pe care le-a dat. Dupa o perioada un raspuns va reflecta obisnuinta in loc sa fie o reactie naturala la stimuli. Setul anticipativ este si mai problem­atic atunci cand un raspuns este influentat de strategii cognitive com­plexe. Este posibil ca un cercetator sa foloseasca o succesiune care produce efecte de prelungire. Atunci toate scorurile subiectilor vor da informatii care nu se pot verifica despre raspunsul tipic, deoarece sunt legate de ordinea unica folosita. Din acest motiv vom controla efectele de ordine folosind doua modalitati de abordare: aleatorie si de con­trabalansare.

Balansarea efectelor de ordine se numeste contrabalansare. Con­trabalansarea este procedeul de schimbare sistematica a ordinii probelor pentru diferiti subiecti intr-un mod echilibrat astfel incat sa cuantificam influenta fiecarei ordini. Sunt doua forme de contraba­lansare a efectelor de ordine: Contrabalanasarea partiala este pro­cedeul de balansare al efectelor de ordine prin prezentarea numai a unora dintre ordinile posibile. Contrabalansarea partiala a ordinilor proceselor pentru fiecare conditie este de obicei suficienta pentru a elimina cu incredere efectele de ordine. Uneori efectele de ordine pot fi atat de puternice incat vrem ca toate ordinile posibile sa fie repre­zentate. Contrabalansarea completa este procesul de balansare a efec­telor de ordine prin testarea diferitilor subiecti in toate ordinele posibile. Unii cercetatori folosesc termenul de contrabalansare intr-un sens mai larg pentru a se referi la balansarea sitematica a oricarei variabile straine. Astfel, daca un experimentator masculin testeaza jumatate din subiecti in fiecare conditie si o femeie testeaza ce a mai ramas, avem o contrablansare data de sexul experimentatorului. Iar daca jumatate din subiecti sunt barbati si jumatate femei, avem o contrabalansare data de sexul subiectului.

In mod obisnuit, contrabalansarea se utilizeaza atunci cand sunt doar cateva ordini posibile, astfel incat sa putem manevra eficient efectele de ordine in mod sistematic. Cand sunt mai multe ordini po­sibile, si scopul este de a include cateva secvente diferite intr-un mod nesistematic, folosim randomizarea. Prin aceasta, cream diferite ordini sub care diferiti subiecti sunt testati. Inconvenientul acestei proceduri este ca ea nu este sistematica: nu ne asigura ca tendinta uneia dintre ordini este balansata de ordinea inversa. De aceea trebuie sa examinam diversele secvente pentru a ne asigura ca randomizarea nu a produs din coincidenta un set de ordini similare si astfel potentiale tendinte. De asemenea trebuie sa examinam fiecare secventa individuala si sa o folosim doar in cazul in care nu arata un tipar predictibil care poate produce un set de rapunsuri.

Contrabalansarea si randomizarea pot fi folosite pentru a controla variabilele potentiale sau externe. De exemplu, daca subiectul trebuie sa apese un buton pentru a indica culoarea unui stimul prezentat in fiecare din 10 probe, noi am vrea ca raspunsul corect sa fie manerul stang pe parcursul a 5 probe, si manerul drept pe parcursul a celorlalte 5 probe, in felul acesta vom putea contrabalansa orice tendinta dato­rata amplasarii manerului corect. Pentru a evita un tip de raspunsuri, vom pune in ordinea aleatoare secventele probelor pentru stanga si pentru dreapta. Pentru a crea o secventa aleatorie putem scrie cuvintele dreapta, stanga pe 10 foite de hartie si sa le extragem dintr-o palarie. Vom putea crea o secventa aleatoare pentru fiecare subiect sau putem crea numai cateva secvente aleatorii si sa contrabalansam folosirea lor pentru fiecare conditie. Avantajul unei asmenea proceduri este ca ea creste mult controlul pe care il avem asupra variabilelor straine. Astfel, vom avea o mare incredere ca media fiecarei conditii reflecta cu exac­titate reactia tipica la stimuli in acea conditie. De asemenea vom avea o validitate interna crescuta, astfel incat sa pretindem ca rezultatele reflecta cu adevarat influenta variabilelor independente. Va creste si validitatea externa astfel incat sa putem pretinde ca efectele varia­bilelor independente vor fi gasite si in alte situatii deoarece acest efect a fost demostrat chiar si atunci cand numeroase variabile externe au fluctuat.

Dar contrabalansarea extensiva complica mult designul unui studiu, crescand posibilitatea aparitiei erorilor experimentatorului. In plus, din moment ce diferiti subiecti trebuie sa fie testati in fiecare ordine, contrabalansarea poate elimina testarea subiectilor in grupuri mari. Mai mult, testarea subiectilor in ordini variate ale probelor, sau cu o alta variabila balansata poate impune cresterea numarului subiec­tilor cerut de fiecare conditie, desi dispunem de un numar limitat de subiecti.

Cel mai mare dezavantaj asociat cu contrabalansarea si rando-mizarea variabilelor straine este ca aceaste proceduri pot conduce la cresterea variatiei erorilor Asta se intampla deoarece, in fiecare con­ditie, schimbam o variabila straina care produce diferente in punctaje. Cu cat numarul de variabile pe care le contrabalnsam sau randomizam este mai mare, cu atat vom modifica variabile care influenteaza punc­tajele deci este posibil sa obtinem o mare varietate de scoruri diferite in cadrul fiecarei conditii.

In luarea deciziilor asupra contrabalansarii ne confruntam cu doua scoupuri conflictuale. in primul rand, prin cresterea variatiei erorilor, contrabalansarea slabeste atat puterea relatiei cat si puterea noastra statistica. Aceasta este o problema deoarece in primul rand trebuie sa avem o relatie puternica, semnificativa inainte de a trage orice concluzie. Cel mai bun mod pentru a obtine o relatie puternica si semnificativa este sa balansam variabilele straine cat de putin po­sibil, in loc sa le eliminiam sau sa le pastram constante. Pe de alta parte, daca gasim o relatie semnificativa, scopul nostru este sa argu­mentam ca avem validitate interna si externa. Fara contrabalansare, totusi nu indeplinim acest scop deoarece rezultatele sunt legate de o situatie cu o singura ordine a probelor, un cercetator, o combinatie de cuvinte, si culori, etc. in acest caz validitatea interna va fi redusa de­oarece nu putem fi siguri ca diferentele in punctaje intre conditii au fost cauzate de interventia noastra. Validitatea exter va fi redusa de asemenea, deoarece o situatie unica nu va generaliza bine: daca testam subiectii numai cu un cercetator barbat nu putem generaliza cu in­credere si pentru o situatie in care o experimentatoare este prezenta.

Variabila subiect

Pe langa alti stimuli externi, un raspuns depinde si de caracteristicile intrinseci ale unui subiect. Subiectii sunt organisme ce observa, gandesc, si simt si care pot influenta procedura experimentala. Diferentele dintre subiecti se constituie intr-o multitudine de variabile externe/care afecteaza validitatea si fidelitatea unui studiu.

Variabilele subiect sunt caracteristici intrinseci ce fac ca persoana sa poata fi distinsa de o alta. Din punct de vedere fizic subiectii difera prin sex, varsta, metabolism, hormoni, viteza de ardere a neuronilor, musculatura, coordonare, inaltime sau greutate. Pentru ca structura fizica nu este identica, nici reactiile fizice nu vor fi identice. Din punct de vedere cognitiv, deoarece ei difera prin stil, strategii, inteligenta si memorie, nu vor prelucra in mod identic un stimul.

De asemenea difera sub aspectul experientei personale, situatiei /sociale si economice, s.a.m.d. astfel incat unii sunt mult mai familiarizati cu o cerinta pe care o au de indeplinit, decat altii. Din punct de vedere emotional ei sunt influentati de starile sufletesti in diferite moduri si avand diferite motivatii. Din punct de vedere social, ati­tudinile si personalitatea lor difera, astfel ca unii vor reactiona mai repede / sau mai bine, vor fi mai competitivi sau mai atenti.

Pentru a exprima toate aceste diferente, folosim termenul diferente individuale, prin care se inteleg caracteristicile ce ii fac pe indivizi sa fie diferiti unul de altul si astfel produc diferite reactii la aceeasi situatie. Cand discutam despre varibilele subiect, ne referim la orice variabila care il face pe un individ diferit de altul.

Validitatea externa ne permite sa generalizam rezultatele noastre asupra intregii populatii, descriind cum s-ar comporta toti subiectii in conditiile experimentului nostru. Variabilele subiect sunt foarte importante pentru validitatea externa intrucat ele definesc populatia la care putem generaliza. Definim populatia pe baza criteriilor noastre de selectare. Criteriile de selectionare trebuie sa fie astfel definite incat, in mod ideal, subiectul ales sa fie reprezentativ pentru populatia asupra careia urmarim sa generalizam.

Definirea esantionului depinde in primul rand de teoriile si ipo­tezele experimentului. Daca, studiem comportamentul copiilor atunci esantionul si populatia pe care o reprezinta trebuie sa fie compusa din copii de o anumita varsta. O populatie nu este insa o entitate fixa definita de o singura variabila. Membrii unei populatii pot sa difere in functie de multe variabile: grupul de copii, de exemplu, contine baieti si fete avand fiecare educatii diferite si provenind din medii diferite, prezentand diferite capacitati si asa mai departe. Acuratetea generalizarilor la nivelul unei populatii va depinde de gradul de asemanare dintre variabilele subiect (ce pot influenta rezultatele) si cele ale populatiei pe care o reprezinta. Asadar, criteriile noastre de seclectie trebuie sa scoata in evidenta un model care este in mod esential o versiune miniaturala a populatiei la care vom face generalizarea.

Esantionul de subiecti pe care il alegem pentru studiere trebuie sa reflecte caracteristicile importante ale populatiei la care vom generaliza rezultatele.

4.3.1. Factorii care afecteaza reprezentativitatea variabilei subiect

Procedeul cel mai frecvent utilizat de selectie a subiectilor in vederea construirii grupurilor este selectia aleatorie care ofera fiecarui subiect sanse egale de a fi selectat. Putem folosi metoda esantionarii aleatorii simple (similar tragerii unor nume dintr-o palarie) sau metoda esantionarii aleatorii sistematice (similar cu extragerea al-x-lea nume de pe o lista). Prin selectarea subiectilor intr-o maniera nepartinitoare dam posibilitatea de manifestare unor diverse caracteristici la fel de des si in acelasi grad in care se manifesta in cadrul populatiei. De aceea, per total, subiectii inclusi in experimentul nostru trebuie sa fie reprezentativi pentru o anumita populatie.

a) Caracterul limitat al esantionului

Intotdeauna vor exista limitari de facto in esantioanele noastre care impiedica selectarea unor membrii ai populatiei, in primul rand nu toata pupulatia poate fi identificata. Daca facem un studiu asupra alcoolismului vom observa ca acesta se limiteaza in mare parte la barbati, in al doilea rand, nu avem posibilitatea sa ii contactam pe toti subiectii ce pot fi identificati. De obicei, esantioanele noastre se vor limita la persoanele ce traiesc in apropierea noastra. Numeroase experimente psihologice sunt chiar si mai limitate, deoarece esantioanele sunt constituite din studenti de la psihologie.

Datorita acestor limite, adesea de obicei, nu putem sa obtinem un esantion real al populatiei, in practica, numerosi cercetatori solicita subiecti prin anuntarea experimentului in salile de curs de la facultate sau prin punerea de anunturi la avizier, in aceste conditii, selectia subiectilor este aleatorie, pentru ca se acorda fiecarui subiect potential al populatiei disponibile o sansa egala de a participa voluntar la acest experiment. Vom testa toti voluntarii care vin in contact cu criteriile noastre de selectare, sau putem folosi metoda esantioarii aleatorii simple sau sistematice pentru a-i selecta dintre cei care constituie masa de voluntari.

Motivul pentru care cercetatorii folosesc atat de des studentii ca subiecti pentru experimente este acela ca ei sunt cei mai disponibili si se presupune ca descoperirile in legatura cu multe dintre comportamentele lor pot fi generalizate in mod rezonabil la o populatie. Oricum, trebuie sa ne gandim foarte bine la populatia asupra careia dorim sa generalizam rezultatele si sa verificam daca exista vreo limitare in selectare ce ar putea afecta in mod semnificativ validitatea concluziilor.

b) Marimea esantionului. O problema importanta in selectia esantionului tine de reprezentativitatea acestuia raportata la populatia de referinta. Cu alte cuvinte, trebuie decidem asupra valorii lui N, a numarului de subiecti pe care ne-am propus sa-i studiem. Simbolul N reprezinta numarul de subiecti intr-o situatie (adunand toti n egaleaza N). Pentru a maximiza validitatea externa regula generala este ' cu cat mai mult cu atat mai bine'. Cu cat mai vast este esantionul nostru, cu atat mai mare este posibilitatea unei mai bune reprezentari a populatiei deoarece studiem, de fapt, o mai mare parte a populatiei. Si prin observarea unei mai mari parti a populatiei, creste posibilitatea de a include toate variabilele relevante ale unui subiect, in consecinta, scade posibiltatea de a obtine un esantion necorespunzator si de a face erori atunci cand tragem concluzii. Dimpotriva, cu numai cativa subiecti, suntem expusi sa obtinem un esantion avand caracteristici atipice, astfel incat nu este reprezentativ pentru populatie.

'Cu cat mai mult, cu atat mai bine ' nu inseamna ca trebuie sa testam sute de subiecti pentru fiecare situatie, in experimentele de laborator, seria N contine intre 50 si 100, avand n in numar de la 15 la 30. Nu este necesar sa avem acelasi numar de subiecti -'n egali' -pentru toate situatiile (grupurile), totusi daca dorim sa generalizam rezultatele fiecarei situatii si sa obtinem rezultate cat mai fidele pentru fiecare situatie este recomandabil sa evitam a folosi numai cativa subiecti pentru o situatie (grup). Mai degraba impartim in mod egal subiectii astfel incat sa avem acelasi numar de subiecti si totodata o

reprezentare adecvata comparabila cu cea a populatiei pentru fiecare situatie.

c) Voluntariatul subiectilor. Un aspect care ridica probleme serioase in calea validitatii externe a experimentului este voluntariatul subiectilor. Suna paradoxal, dar tocmai pentru ca se ofera voluntar, acesti subiecti afecteaza exigentele selectiei aleatorii. Exista diferente considerabile intre oamenii care decid sa participe la experiment si cei care nu doresc sa participe. Voluntarii tind sa fie persoane cu un rang social mai ridicat si o mai mare inteligenta, au o mai mare nevoie de aprobare, se conformeaza mai usor si sunt mai putin autoritari. De asemenea, sunt mult mai predispuse sa se ofere voluntar acele persoane ce considera tema studiului ca fiind interesanta sau relevanta pentru propria lor personalitate (Rosenthal si Rosnow, 1975).

d) Mortalitatea subiectilor. Generalitatea rezultatelor poate fi limitata si de faptul ca printre voluntari exista unii care nu vor duce la capat experimentul. Atunci studiul sufera de 'mortalitatea subiectilor '. Mortalitatea subiectilor se refera la pierderea subiectilor prin incetarea participarii. Subiectii pot sa nu se prezinte la studiu sau pot sa-si inceteze participarea inainte ca studiul sa se termine. Efectele mortalitatii sunt selective : subiecti care continua sa participe gasesc studiul din ce in ce mai interesant, se comporta mai bine la cerintele pe care le are de indeplinit, devin mai doritori in a ajuta stiinta, sau subiecti mult mai interesati de recompense. Subiectii care participa pana la terminarea experimentului pot fi partinitori deoarece unora dintre ei cercetarea psihologica nu le este tocmai straina sunt informat in legatura cu experimentul. Este posibil ca subiectii sa mai fi participat la experimente anterioare, sau poate au studiat metode de cercetare sau chiar tema psihologica supusa investigatiei. De asemenea, subiectii castiga experienta si ajung sa stie cum se desfasoara studiul. Datorita experientei castigate, subiectii isi pot modifica nivelul de reactivitate si atitudinili fata de experiment isi pot da seama de minciunile, trucurile folosite sau de anticiparile noastre. Atunci, comportamentul lor nu reflecta pe cel general, nedenaturat al populatiei 'naive'.

Desi toti acesti factori ameninta validitatea externa si nu pot fi in intregime controlabili, putem totusi sa incercam sa le limitam influenta. Trebuie sa incercam sa concepem cat mai simplu pentru subiecti mecanismul de voluntariat si de participare astfel incat sa necesite minimum de efort din partea lor. Sa incercam sa concepem sarcina astfel incat sa fie interesanta, facila si scurta, pentru ca ducerea ei la bun sfarsit sa nu necesite existenta unor voluntari extrem de motivati. Un scurt interviu la inceput ne poate lamuri asupra motivelor voluntariatului, cunostintelor privitoare la experiment, intentiilor si astep­tarilor subiectului.

Tot asa de bine putem renunta la unii subiecti daca avem dubii serioase asupra modului cum s-au obtinut rezultatele. Din acest motiv se indica testarea unui numar ceva mai mare de subiecti, incat sa ne mentinem N in limitele reprezentativitatii.

4.3.2. Controlul variabilei subiect

Trebuie sa avem grija sa desemnam subiectii pe grupuri intr-un mod cu adevarat aleatoriu si sa evitam sa permitem unei variabile ocazionale ascunse sa influenteze desemnarea subiectilor. Sa presupunem ca facem greseala de a desemna subiectii asezati in primul rand al unei clase pentru un nivel al variabilei independente , pe aceia asezati in al doilea rand unui alt nivel, iar pe cei asezati in spate unui ale treilea nivel. Problema este ca studentii aleg ei insisi locul unde se aseaza intr-o clasa si acea decizie este determinata de diferentele individuale. Astfel, Hillmann, Brookx & O'Brein (1991) au descoperit ca studentii ce se aseaza in partea din spate a clasei, au o tendinta de subapreciere a imaginii de sine. 'Mortalitatea subiectilor' poate constitui si ea sursa unor asemenea confuzii, deoarece acei subiecti care duc la capat o anumita situatie pot fi mult diferiti de aceia care duc la capat o alta situatie. Diferentele de rezultate dintre situatii, se vor datora diferentelor dintre caracteristicile tipurilor de subiecti care 'au supravietuit' fiecarei situatii.

O alta eroare ar fi selectarea tuturor subiectilor care s-au oferit primii voluntari sau cei care s-au prezentat primii la experiment. Cei care vin de la inceput pentru a participa la studiu pot crea o situatie particulara, deoarece sunt in mod inerent mai prompti, mai implicati sau mai ambitiosi decat subiectii care se prezinta mai tatrziu. Este recomandat sa se alterneze aleatoriu selectarea subiectilor pentru grupuri diferite dupa modul in care sosesc. Selectia aleatorie nu este lipsita de dificultati. Astfel, G.Heiman (1995) identifica trei probleme potentiale ale selectiei aleatorii: In primul rand, nu este sistematica, nu va putea pune de acord fiecare influenta pozitiva a unei variabile cu influenta negativa de acelasi grad. De aceea, desemnarea aleatorie nu poate garanta echilibrul variabilelor ocazionale in cadrul fiecarui grup. Putem avea din intamplare intr-un grup subiecti care au o pre­gatire intelectuala superioara altor subiecti din alt grup, deci variabila noastra independenta se confrunta cu nivelul intelectual. A doua pro­blema este faptul ca desemnarea aleatorie are mai putin de-a face cu esantioanele mici. Uneori, oferta disponibila de potentiali subiecti este redusa; sau datorita altor motive avem posibilitatea de a testa numai cativa subiecti, in asemenea cazuri, este foarte probabil ca vom desemna un grup de subiecti unei singure situatii ale carei caracteristici tind sa fie diferite de acelea ale unei alte situatii. O a treia problema in legatura cu controlul variabilelor ocazionale prin desemnare aleatorie este aceea ca, daca merge, atunci noi vom include influenta va­riabilelor ocazionale straine, permitandu-le sa fluctueze in cadrul fiecarei situatii. De exemplu, diferentele intelectuale dintre subiecti pot determina ca oricare doi subiecti aflati in aceeasi situatie sa aiba rezultate diferite la examenul final.

Datorita acestor probleme, autorul citat propune controlul variabilelor subiect prin metoda contrabalansarii. Pentru a contracara o variabila subiect concepem mai intai partea variabila a criteriilor noastre de selectare. Datorita evidentelor caracteristici fizice sau personale ( sex, varsta) noi doar solicitam subiectii ce vin in contact cu criteriile. Datorita unor mai putin evidente caracteristici, efectuam o prima testare subiectilor.

Inainte de a defasura studiul propriu-zis, noi testam potentiali subiecti pe baza variabilelor ocazionale pe care dorim sa le controlam.

De exemplu, putem masura un atribut fizic ( puterea subiectilor ), o capacitate cognitiva ( abilitatea verbala ) sau o trasatura personala ( nivelul anxietatii). De remarcat faptul ca a conduce un pretest nu este diferit de evaluarea subiectilor pe baza unei variabile dependente, deci avem nevoie de o tehnica de evaluare solida: trebuie sa ne preocupam de problemele obisnuite de inregistrare a criteriilor, a sensibilitatii, de automatizare si instrumentare, de probe practice, probe multiple si succesiunea efectelor.

Folosind informatia din pretest, noi cream astfel o categorie separata de subiecti pentru fiecare aspect al variabilei ocazionale pe care dorim sa o echilibram. De exemplu, putem crea o grupa formata din barbati si o alta din femei pentru a controla variabila ocazionala a sexului. Pentru a controla gradul pregatirii intelectuale, putem identifica studentii buni si pe cei slabi folosind caracterizarea noastra operationala a pregatirii individuale. Apoi, vom selecta din categorii in mod aleatoriu subiecti si ii vom desemna aleatoriu astfel incat fiecare categorie sa fie reprezentata in fiecare situatie in mod echilibrat. De exemplu am putea selecta si desemna aleatoriu subiecti, astfel incat 25% din subiectii desemnati unei situatii fac parte din categoria mas­culina a studentilor buni, 25% fac parte din categoria feminina a stu­dentilor buni si asa mai departe.

Vom demonstra mai bine rostul contrabalansarii raportandu-ne la un experiment in care participantii au de realizat doua sarcini, A si B. Imaginati-va ca toti realizeaza sarcina A si apoi sarcina B si ca performanta este superioara in cazul A. Acest efect poate aparea pentru ca participantii au aptitudini mai dezvoltate pentru sarcina A (sau pentru ca sarcina A este mai usoara) dar poate aparea si din faptul ca participantii erau obositi sau plictisiti pana cand au trecut la sarcina B. oricum, cea de-a doua interpretare poate fi eliminata daca acelasi efect apare dupa contrabalansare, astfel incat jumatate dintre participanti au fost desemnati la intamplare sa realizeze mai intai sarcina A iar cealalta jumatate sa realizeze mai intai sarcina B. Contrabalansarea este o strategie simpla care permite cercetatorilor sa neutralizeze sau sa cuantifice orice efecte asociate cu ordinea in care sunt abordate sarcinile. In mod concret, procedeul contrabalansarii implica suplimentarea proiectului experimental de baza, pre-test, tratament, post-test (adica Ol - X - O2) cu un control suplimentar pre-test - post-test (adica Ol - O2). Aceasta conditie controlata implica participanti diferiti dar un pre-test si post-test care sunt identice din toate punc­tele de vedere (de ex, incluzand exact aceleasi proceduri de masurare si aceeasi experimentatori).

Prin Ol, O2 desemnam observatia, masurarea, determinarea in pre si post-test. Daca participantii sunt repartizati la intamplare in aceste doua conditii, putem compara rezultatele obtinute la post-test (O2) in conditia experimentala cu cele obtinute la post-test (O2) in conditia de control (ca si schimbarea dintre pre-test si post-test in ambele cazuri). Daca exista o diferenta suficient de mare, atunci aceasta trebuie sa fie rezultatul tratamentului experimental (manipularea variabilei independente).

O alternativa a contrabalansarii unei variabile ocazionale este de a restrange populatia bazata pe acea variabila. Cu cat popultia este mai numeroasa cu atat este mai heterogena in termeni de variabile ocazionale. Dar daca limitam in mod intentionat populatia, definind-o intr-un mod mai restrans, excludem sau mentinem constante anumite variabile ocazionale, astfel nepermitandu-le sa influenteze rezultatele noastre. De exemplu, daca ne asteptam ca barbatii si femeile sa difere major in nivelul de anxietate, am putea limita populatia numai la barbati.

Restrangerea populatiei se face prin criteriile obisnuite de selectare. Daca este necesar, vom supune subiectii la un pretest, pentru a-i identifica pe acei care se incadreaza in criteriile noastre si pe aceia ale caror rezultate sunt aproximativ egale. Apoi, din aceasta categorie selectam si desemnam in mod aleatoriu subiecti pentru grupurile noastre. Astfel obtinem un grad ridicat de precizie.

Avem, asadar la dispozitie trei metode pentru controlarea variabilelor ocazionale: selectarea aleatorie pentru a echilibra variabile, contrabalansarea anumitor variabile aleatorii, sau putem limita populatia asfel incat o variabila ocazionala sa fie exclusa sau mentinuta constanta. Aceste metode nu se exclud reciproc. Putem, sa limitam populatia pe baza sexului subiectului si apoi sa contrabalansam nivelul de pregatire profesionala.

in selectarea unei metode sau a unor combinatii de metode, ne confruntam cu doua considerente, in primul rand, cat de importanta este variabila ocazionala ? Cat de mult ar putea influenta variabila independenta sau variabila dependenta ? Nu vom lasa controlul unei variabile foarte importante pe seama selectiei aleatorii: ori o contrabalansam ori limitam populatia pentru a o mentine constanta.

4.4. Variabile dependente favorizate

Specificul cunoasterii psihologice consta, in primul rand, in caracterul indirect, mediat al acesteia. Nu avem acces direct la faptele de constiinta, la acetele mentale. In experimentul psihologic variabila dependenta ca raspuns al subiectului este asignata unui comportament. Nu dispunem de variabile dependente strict asignate fiecarui tip de comportament (poate tocmai din acest motiv cunoasterea psihologica este atat de dificila). Comportamente variate pot fi descrise prin acelasi tip de variabila dependenta, in psihologia experimentala se utilizeaza frecvent un numar redus de variabile dependente care sunt insa asignate unei palete foarte largi de manifestari ale conduitei.

Cel mai frecvent utilizate variabile dependente in experimentul psihologic sunt reactiile: raspunsurile fiziologice, motorii, verbale si timpul de reactie. Variate manifestari comportamentale sunt insotite de diverse reactii fiziologice (puls, ritm respirator, reactie electro-dermala), reactii motorii (miscari, actiuni coordonate), reactii verbale (raspunsuri verbale, descrieri verbale, asocieri verbale) sau timp de reactie (viteza, corectitudine). Unul si acelasi comportament poate fi descris simultan prin mai multe tipuri de raspuns (fiziologic, motor, verbal) si aceste raspunsuri convergente sporesc validitatea variabilei dependente.

Vom trece in revista, in cele ce urmeaza, principalii indicatori fiziologici utilizati in laboratoarele de psihologie experimentala, indicatorii motricitatii, experimentul asociativ-verbal si timpul de reactie ca variabile dependente.

4.4.1. Indicatori fiziologici

Electrofiziologia constituie un capitol aparte al investigatiei parametrilor functionali specifici diferitelor sisteme componente ale organismului uman. Medicina, in special neurologia si explorarile functionale au dezvoltat mult aceste tehnici. Unele dintre reactiile fiziologice ale organismului s-au dovedit a fi relevante si pentru manifestari psihice. Mai mult decat atat, o serie de conduite s-au dovedit a fi relevante, posibil de obiectivat mai bine, mai pertinent cu ajutorul acestor indicatori (stari afective, comportament simulat). Ne-am oprit asupra acelor indicatori mai frecvent utilizati in laboratoarele de psihologie experimentala: respiratia, pulsul, presiunea sangvina si am acordat un spatiu larg reactiei electrodermale (RED) care ofera cele mai consistente corelate de ordin psihologic.

4.4.1.1. Modificarile ritmului respirator - pneumografia

Respiratia exprima variatii ale expresiei corporale prilejuite de miscare, vorbire, cantat, dar si de prezenta evenimentelor incarcate emotional, de solicitarea psihica. Reactia se inregistreaza in mod obisnuit pe cale pneumatica prin aplicarea unui cordon-burduf pe torace si a altuia pe abdomen. Cordonul este cuplat cu pneumograful individual sau cu modulul pneumograf de la poligraf. Informatia adusa separat este mai putin relevanta, este bine ca ea sa fie asociata prin poligraf cu alti indicatori (RED, tensiune, puls, EMG).

Este relevanta, coreleaza in mod deosebit cu emotii, tipuri de personalitate, conditionare, tulburari psihofiziologice, pregatirea intrarii intr-o activitate noua sau solicitanta.

Corelate de ordin psihologic

pana la 18 respiratii / minut - functionare normala a aparatului respirator, fond neurovegetativ, psihofiziologic si afectiv emotional echilibrat;

19-20 respiratii / minut - tendinta spre accelerare a ritmului respirator, evidentiaza posibile disfunctii neurovegetative, psihofiziologice, afectiv-emotionale;

peste 20 respiratii / minut - ritm respirator accelerat, insotit de disfunctii neurovegetative si psihofiziologice, stare de alerta, panica, spaima (dupa P.Golu, M.Bogatu, 1993).

Modificarile activitatii cardiace

Ritmul cardiac (pulsul) prezinta urmatoarele corelate de ordin psihologic:

sub 60 pulsatii / minut exprima o frecventa cardiaca diminuata, sub medie, caracteristica persoanelor echilibrate, bine structurate neurovegetativ psihologic si emotional;

- puls in limite normale, evidentiaza o functionare optima a sistemului cardiovascular cu raporturi echilibrate intre componentele somatice, neurovegetative si afective;

- unele modificari psihofiziologice cu tendinte de accelerare a ritmului cardiac si usoare fluctuatii in planul dispozitiei afective. Apare o nota de emotivitate, labilitate neurovegetativa si sensibilitate in fata unor situatii deosebite;

- activism psihofiziologic crescut, labilitate psihofiziologica si afectiva. Posibile disfunctii neurovegetative cardiace si organice ce necesita investigatii medicale;

peste 160 - disfunctii neurovegetative si emotionale, posibile cardiopatii, boli organice si stari psihonevrotice. Conduita hiperprudenta, ezitanta, nesigura;

variatii de ritm (schimbarea frecventei), denota instabilitate, labilitate si emotionala, fluctuatii accentuate ale starilor interioare (dupa P.Golu, N.Bogatu, 1993).

Pletismograma

Exprima modificarea vasomotricitatii sistemului circulator periferic (capilaro-cutanat). Stimularea subiectului determina reactii de orientare in vederea unui raspuns adecvat, un intreg ansamblu pregatitor al raspunsului, in aceasta activitate pregatitoare sistemul simpatic comanda o vasoconstrictie periferica pentru a elibera o parte din sangele circulant ce 'stationeaza' (relativ) in unul din rezervoarele organismului (sistemul capilar) pentru a-1 dirija mai intai in special catre inima si creier. Exceptie fac zonele capilaro-cutanate ale capului unde va avea loc o vasodilatare.

Captarea acestor variatii volumetrice (presiune) se face la locul de contact pneumatic, fotoelectric sau cu raze infrarosii.

in cercetarile experimentale psihofiziologice se utilizeaza in studierea trecerii de la veghe la somn si invers, reactii de orientare, in elaborarea unei conditionari, in studierea starilor de oboseala, conflict, emotie.

Electromiograma (EMG)

Determina prezenta sau absenta unei activitati motorii, nivelul tonusului muscular, tensiunea musculara (aflata adesea in relatie cu tensiunea nervoasa).

Eletrooculograma (EOG)

Miscarile oculare au un rol activ in perceptia vizuala, si in procesul de imaginare si de reprezentare.

Miscarile oculare sunt un indicator al activitatii de explorare vizuala si - prin aceasta - si un indicator al proceselor cognitive. Astfel, revenirile indica un anumit control si verificare; durata mare a intervalelor poate sugera dificultati de intelegere. Interesul pentru obtinerea unor astfel de indicatori obiectivi a condus la dezvoltarea unei teh­nologii, aparaturi sofisticate de masurare.

in activitatea exploratorie caracterizata prin pauze, variabilele independente vor fi: numarul de pauze si durata lor, numarul sacadelor si amplitudinea lor, sensul sacadei (progresie sau regresie). Ordinea si succesiunea pauzelor permit descrierea strategiei de explorare (J.P.Rossi, 1997).Relatii interesante din punct de vedere experimental apar cu reactiile de aparare, cu starile emotionale - legate mai ales de starea de vis (miscari oculare rapide).

Procedee de determinare

a) procedeul reflectarii de catre o lentila de contact fixata pe cor-nee a unei raze provenita de la o sursa de lumina amplasata in apropiere. Miscarea ochiului schimba unghiul de incidenta al razei reflectate astfel incat se poate filma pe o pelicula drumul sinuos al directiilor privirii, al punctelor de stationare. Mai comod pentru subiect este utilizarea unei raze invizibile, in infrarosu.

b) Procedeul electrozilor amplasati in zona ochiului si care capteaza potentialul electric de actiune. Cuplarea cu un poligraf inscriptor permite vizualizarea sub forma unor curbe de evolutie a miscarilor privirii (dupa I. Ciofu, 1978).

Dinamica papilara

Este expresia contractiilor sau dilatarii pupilei si se determina cu ajutorul unui dispozitiv foto care declanseaza automat de 2 ori pe secunda. Se fac investigarile si apoi se proiecteaza secventa cu secventa fiecare imagine marita pe un ecran.

Dinamica pupilara ofera date interesante in studiul experimental al reactiei de orientare, al atentiei, starilor emotive.

Modificarile conductibilitatii electrice ale pielii

in literatura de specialitate aceasta categorie de raspunsuri elec-trofiziologice sunt intalnite sub denumiri precum: reactia electro-der-mala (RED), reflexul psiho-galvanic (RPG) sau electrodermograma (EDG). in lucrarile anglo-saxone se intalneste sub numele de galvanic skim reaction (GSR). in acest capitol vom folosi prima varianta, prescurtata.

RED reprezinta un indicator electrofiziologic important al modificarilor psihofiziologice declansate endogen sau exogen. El este consecinta - in plan somato-vegetativ a activitatii generalizate a organismului, efectuata asupra unor zone ale trunchiului si scoartei cerebrale, cu ecou nespecific in planul trairilor si manifestarilor neu-rovegetative si afectiv-emotionale.

RED este fenomenul de scadere a rezistentei sau de crestere a conductantei electrice a pielii ca urmare a unor descarcari provocate de sistemul simpatic ce produce o crestere a secretiei glandelor sudoripare (Edelberg, 1972).

Fere (1888) si Veraghut (1909) (dupa Woodworth si Schlosberg, 1971, 1972) au daterminat modificarile ce se produc la nivelul rezistentei sau conductantei electrice a pielii la trecerea unui curent electric de cea 2V, continuu, stabil prin 2 electrozi atasati pe piele. Deci

voltajul dintre cei doi electrozi variaza liniar cu rezistenta tesutului strabatut de curent, rezistenta modificata ca urmare a unei reactii aparute. Unitatea de masura a conductibilitatii o constituie mho (micro-omos). Valoarea de 10 mho, ca marime a conductantei pielii este egala cu 100 ohmi, ca marime a rezistentei electrice a pielii, intrucat procesele implicate au loc preponderent la suprafata pielii, ele sunt de­numite exosomatice.

Tarhanov (1890) (dupa Woodworth si Schlosberg, 1971,1972) a abordat modificarile ce survin in potentialul electric al pielii cules prin 2 electrozi prin care nu trece curent electric. El a captat diferenta de bipotential (exprimabila in mV si putand fi redata printr-o curba) intre zonele electrozilor respectivi. Acestea se considera a fi manifestarea unor modificari eudosomatice.

Indicatorii RED sunt urmatorii:

a)           amplitudinea se exprima prin valoarea maxima atinsa dupa aplicarea excitatiei masurata in miliamperi;

b)    nivelul de revenire, apreciat in miliamperi dupa ce curba s-a stabilizat;

c)           suprafata masurata in cm2 cu ajutorul unui urbimetru - indicator sintetic si cu valoare psihodiagnostica mare;

d)          durata sau timpul necesar stabilizarii curbei, apreciata in secunde sau minute.

in cele ce urmeaza vom analiza RED in raport cu diversele stari fiziologice sau situatii cu semnificatie psihologica pentru subiect.

RED in timpul somnului:

Masurandu-se rezistenta cutanata la unele intervale de timp de dimineata pana noaptea s-a constatat o rezistenta ridicata imediat dupa sculare, scazuta in timpul zilei si din nou crescuta seara, in schimb in timpul somnului profund rezistenta este ridicata, iar in vis asistam la o scadere rapida a rezistentei.

RED in sugestia hipnotica

Unor subiecti aflati in stare de hipnoza usoara li s-au sugerat doua stari: somn profund unora si ca sunt incapabili sa-si miste mainile si picioarele altora. S-a constatat la primii o crestere a rezistentei cutanate, iar la celalalti o tendinta de scadere.

Deci starea letargica a hipnozei seamana cu somnul, pe cand sta­rea activa de hipnoza seamana (din punct de vedere al rezistentei cu­tanate) cu starea de veghe.

RED si stimulii senzoriali

RED poate fi usor obtinuta la stimulii surpriza (soc electric, zgo­mot puternic, intepaturi, mirosuri puternice, lumina brusca). Apoi, s-a constatat ca raspunsul RED este cu atat mai sigur cu cat stimulii sunt mai intensi, iar latenta este mai mare la stimulii vizuali decat la cei auditivi (ceea ce corespunde si latentei la timpul de reactie).

RED si conditionarea stimulilor

S-a constatat ca avertizarea conduce la o cadere brusca a rezistentei electrice a pielii, in schimb amenintarea cu repetarea socului provoaca uneori o RED mai ampla decat stimulul real. Aceste observatii sugereaza ca RED este usor de conditionat. Spre exemplu, daca vom asocia repetat un stimul neutru (clic sonor) cu un usor soc electric, vom obtine apoi o reactie RED evidenta la prezentarea doar a stimulului neutru.

.RED ca raspuns la stimuli, situatii cu sens pentru subiect S-a conatatat ca stimulii complcecsi, situatii cu sens pentru subiect cum ar fi muzica, filmele de calatorie si aventuri, activitati, situatii care corespund intereselor, pasiunilor, preocuparilor subiectului sau in cursul povestirii de catre subiect a pasiunilor, poftelor, dorintelor sale provoaca modificari sensibile ale rezistentei cutanate.

RED in experimentul asociativ-verbal

Peterson si Jung au avut in vedere relevanta RED pentru identificarea complexelor cu ajutorul asociatiei libere, intr-un experiment cu 100 de cuvinte au demonstrat ca RED este un foarte bun indicator pentru cuvintele cu incarcatura emotionala. Este relevant sa repro­ducem aici primele 10 cuvinte, cele cu incarcatura emotionala mare. (sarut, dragoste, casatorie, divort, numele propriu, femeie, jignire, dans, spaima, mandrie) si ultimele 10 cuvinte, fara rezonanta afectiva (morcov, boala, foame, alb, pahar, a da, floare, helesteu, creion, a inota).

Studiindu-se nivelul intensitatii emotionale a cuvintelor stimuli pe o scala cu 4 grade; s-a constatat o corelatie pozitiva intre ampltudinea RED si intensitatea evaluarilor (dar cu multe exceptii). Deci: amplitudinea RED nu poate servi ca indicator al unei emotii recu­noscute dupa o experienta unica.

Alte studii au folosit cuvinte si fraze ce sugereaza diferite situatii de viata. Stimulii au fost dati de doua ori la rand, in timp ce subiectii erau conectati la psihogalvanometru, fara sa trebuiasca sa raspunda. Apoi li s-a cerut sa indice stimulii care au determinat o stare emotionala. S-a constatat o buna concordanta intre RED si evaluarea subiectiva a intensitatii. Sugestiv ar fi sa reproducem ordinea primilor trei stimuli utilizati sub aspectul RED: prenume, nume, sarut, iar in evaluarea subiectiva apare o singura modificare: prenume, sarut, mama (cu o valoare foarte apropiata de stimulul 'nume'. Se poate con­cluziona ca RED este cea mai buna dovada a emotiei. Aceasta concluzie este intarita si de experimente in care s-au sugerat cuvintele stimul in trei categorii: agreabile, dezagreabile si indiferente (neutre). Ope-randu-se cu o scala de evaluare in cinci trepte s-a constatat ca RED este foarte slab reliefata la cuvintele neutre, iar dintre celelalte doua categorii mai intensa la cele dezagreabile (Woodworth si Schlosberg, 1971, 1972).

. Care este tipul de emotie recunoscut cu RED ?

Pentru a identifica frica s-au utilizat in experimente urmatorii stimuli: zgomot violent, (revolver, etc.), sa tina un chibrit aprins pana cand arde degetele, soc electric, erori la calcul aritmetic, prelevarea si prelingerea unei picaturi de sange pe deget, lectura unei povesti sinistre, vizionarea unor imagini, filme de groaza, etc. Daca subiectul claseaza situatia dupa intensitatea emotiei, s-a constatat o buna co­relatie intre intensitatea emotiei si amplitudinea RED (0,53-0,88).

Apeland tot la evaluarea subiectilor, Abel (1930) (dupa Edelberg, 1972) le da spre rezolvare o serie, de probleme si le cere sa tina seama de 'atitudinea' sau starea de functionare a organismului. Temele sunt grupate in doua categorii: situatii suparatoare, penibile, dificile si situatii, stari de bucurie, usurare de progres facil. Frecventa RED calculata pe cele doua clase indica: 76% pentru situatii suparatoare si 16% pentru starea de bucurie. Autorul considera ca RED nu este atat un indice de sentiment si de emotie, cat atitudinea unui organism orientat spre solutionarea unei dificultati majore.

Landis si Hunt (1935) au experimentat RED intr-o multime de situatii, prezentand stimuli foarte variati pentru a trezi frica, amuzamentul, emotia sexuala, stari agreabile sau dezagreabile. Se cere subiectului ca, dupa fiecare raspuns, sa ofere o descriptie verbala a ceea ce se petrece in constiinta lui in perioada stimularii. Apoi au grupat RED in functie de starea mentala descrisa de subiecti si au masurat nivelul RED. in ordine descrescatoare, starile mentale sunt: tensiune, tresarire, confuzie, amuzament, asteptare, inhibitie, deza­greabil, effort, agreabil (dupa Woodworth, 1949). Autorii concluzio­neaza ca RDG atasat la o stare specifica constienta este mai relevant pentru tensiune, surpriza, frica, tresarire decat pentru alte stari.

. RED in timpul activitatii mentale

RED in activitatea mentala nu rezulta dintr-un simplu efort intelectual. Adesea o emotie puternica este provocata de surpriza in fata problemei puse, starea de contrarietate in raport cu posibilitatea ca raspunsul sa nu fie corect. Wechsler arata ca subiectul simte ca este testat si ca produce o buna sau proasta impresie. Astfel, la o operatie de calcul aritmetic cu mai multe trepte (7+3+6-2) se constata o RED mai mare la inceput si sfarsit, deci in momentul cand se ataca pro­blema si cand raspunsul este dat, decat in activitatea aritmetica pro-priu-zisa.

intr-un alt experiment s-au dat urmatoarele probe: cateva operatii usoare de rezolvat fara limita de timp si fara rapiditate, urmate de cateva operatii usoare de rezolvat rapid si, in final, cateva operatii mai complexe, dificile. S-a constatat ca RED scade gradual pe masura ce se rezolva prima sarcina pentru a creste brusc la a doua, apoi se pro­duce din nou adaptarea, pentru a urma o crestere brusca la debutul ultimei sarcini.

intr-un experiment al lui Bartlett cu RED in activitatea mentala continua: subiectul trebuie sa numere cu voce inalta, tare sau soptita se constata ca numararea cu voce inalta produce deviatii mai ample RED. in astfel de situatii subiectul se poticneste si Bartlett atribuie deviatiile mai ample ale RED acestor poticneli acompaniate probabil de o senzatie de esec posibil.

RED combinata cu miscari corporale

RED nu se produce cu respiratie calma, obisnuita, dar se produce in respiratie profunda. Alte tipuri de miscari respiratorii cu care se asociaza RED: stranutul, suspinul, rasul. Tensiunea musculara se insoteste cu RED in miscari de forta, in miscari rapide si precise sau in timpul de reactie, in general RED insoteste miscarile musculare energice si pregatirea acestor miscari.

Adaptarea negativa la RED

S-a constatat ca subiectii care sunt obisnuiti zi de zi cu o experienta intensa sfarsesc prin nu a mai da RED chiar la stimuli puternici, dar un week-end odihnitor ii aduce la 'normal'.

Masurandu-se amplitudinea RED la o stimulare luminoasa (flash) la intervale de un minut s-a constatat ca valoarea RED(in ohmi) scade de cinci ori la al treilea flash fata de primul.

intr-un alt experiment s-au aplicat subiectilor in sedinte zilnice 5 socuri electrice puternice la cate l minut interval, consemnandu-se RED, miscarile respiratorii si miscarile generale ale corpului. Subiectii realizau dupa fiecare zi de experiment o evaluare subiectiva a intensitatii si gradului de disconfort, neplacere provocat de socul electric. Se constata din aprecieri o scadere a perceptiei negative a situatiei, o obisnuire si evaluarea acestora ca stimuli obiectivi, localizati. Aceasta adaptare apare si la miscarile respiratorii si cele corporale.

In experimentele asociativ-verbale se constata de asemenea o adaptare a RED odata cu repetarea listei de cuvinte, mai ales la cuvintele cele mai neutre sau care apar mai la coada listei.

Fenomenul de adaptare la RED nu poate fi pus pe seama oboselii glandelor sudoripare atata timp cat trecerea la un stimul diferit reface amplitudinea RED. Receptorii pot evident - sa se adapteze la un stimul continuu, dar adaptarea RED este explicabila prin mecanisme centrale.

Semnificatia psihologica a RED. Trecerea in revista a corelatiilor dintre RED si diverse situatii, stari ne permite sa sistematizam urmatoarele concluzii: RED. este un indicator al activitatii generale a sistemului simpatic si in particular ca indice al conduitei emotionale, in special raportat la starile de tensiune, surpriza, frica;

RED este un bun indicator al schimbarii orientarii activitatii mentale, dar in nici un caz o masura adecvata sau directa a acestor schimbari;

generalizand, activitatea sistemului simpatic este crescuta:

in timpul activitatii musculare efective si in pregatirea acestei activitati; . in timpul activitatii mentale care cere un efort sustinut si in pregatirea acestei activitati;

activitatea simpaticului este controlata cortical;

Sears reuneste comportamentele controlate cortical, care activeaza simpaticul si care permit RED sub titlul de 'situatie de urgenta'; Aceasta poate fi caracterizata ca o trecere de la o stare de dezactivare la o stare de pregatire sau ca mobilizare in vederea actiunii. Starea de urgenta exprima ecoul unui comportament primitiv care impune mobilizare de energie musculara. Acest comportament functioneaza si la 'homo sapiens', chiar daca organismul nu are nevoie de o mobilizare musculara (Cannon, 1915). Sistemul nervos simpatic este preponderent legat de comportamentele de teama, manie, pericol, frustrare. Daca ne gandim la conditiile vietii primitive constatam ca exista cel putin trei tipuri de urgenta cerand o activitate musculara energica: pericol de evitat sau fuga; frustrare, de unde atac si combativitate, prezenta prazii, necesitatea de a o sesiza.

daca dorim sa sesizam momentul experimentului cand RED isi are originea (l sau 2 secunde inainte de aparitia sa), trebuie sa consemnam foarte precis acest moment;

este greu de afirmat ca o experienta care dureaza cateva secunde este agreabila sau dezagreabila, vesela, stimulanta, etc. Subiectii atent examinati relateaza ca in aceste momente ii incearca o senzatie de oprire brusca, un soc, ceva neasteptat, un scurt sentiment de neadaptare urmat, in general, de o recuperare rapida;

in experimentul asociativ-verbal cand cuvantul stimul este prezentat, nu trebuie sa presupunem ca avem de a face neaparat cu o emotie inconstienta care declanseaza RED, ci ca probabil subiectul are constiinta abordarii unui subiect periculos;

RED nu poate fi supusa controlului voluntar;

descarcarea afectiva, tensionala provoaca scaderea RED. Subiectii care au plans, sau si-au manifestat deschis teama sau mania manifesta au prezentat o scadere evidenta a RED.

4.4.2. Raspunsurile motorii

La modul general, prin raspunsurile motorii avem in vedere reac­tiile exprimate in comportament printr-o miscare. Poate fi vorba de o simpla apasare pe o pedala sau pe un buton sau poate fi vorba despre o miscare complexa, coordonata, in majoritatea lor miscarile implicate in experimentele psihologice sunt realizate intr-un context anume, sunt menite sa manipuleze un buton, o maneta, o pedala, sau sa efec­tueze miscari coordonate de mentinere a unui reper in anumite condi­tii, de urmarire a unei tinte pe un ecran. Le spunem miscari instrumentale pentru ca sunt asociate manipularii unor aparate, instrumente, dis­pozitive. Sunt miscari operationalizate prin variabila dependenta, sunt definite prin indicatori de precizie, corectitudine, amplitudine, forta, s.a.m.d.. Miscarile coordonate fac parte din categoria miscarilor in­strumentale. Datorita importantei lor atat ca variabila dependenta cat si ca variabila raspuns autonoma, vom trata separat o categorie aparte de miscari instrumentale: miscarile coordonate.

4.4.2.1. Miscarile instrumentale

Reprezinta actionarea diverselor comenzi cu ajutorul mainilor si picioarelor. Clasificarea lor se poate realiza dupa urmatoarele criterii:

Din punct de vedere fizic miscarile instrumentale se pot imparti in doua mari categorii in functie de efectul lor:

a. miscari cu efecte binare de tipul DA/NU care se produc numai in functie de efectuarea ca atare a actiunii, fara sa depinda de proprietatile miscarilor (amplitudine, forta, viteza). Ex. apasarea sau ra­sucirea unui comutator. Esential la aceste miscari devine amplasarea in timp;

b. miscari cu efecte proportionale

impingerea - tragerea

inclinarea stanga - dreapta

apasarea, mutarea piciorului

coordonarea acestor miscari

Parametrii de evaluare a miscarilor cu efecte proportionale pot fi: caracteristicile spatiale, traiectoria (forma, directia) si amplitu­dinea sau caracteristicile dinamice: frecventa, viteza sau efortul depus. S-a constatat ca frecventa miscarilor efectuate cu mana este mult mai mare decat aceea a picioarelor. Miscarile mainilor in plan vertical se efectueaza mai rapid, dar mai putin exact decat in planul orizontal. Efortul se afla intr-o stransa relatie cu precizia miscarilor, intr-o reprezentare grafica aceasta relatie este de forma literei U inversata. Astfel, la valorile mici ale efortului precizia este scazuta; aceasta creste insa odata cu efortul, pana intr-o zona care poate fi considerata optima, dupa care relatia se inverseaza: cu cat creste efor­tul, cu atat scade precizia.

Din punct de vedere fiziologic miscarile instrumentale constituie rezultatul unor complexe procese senzoriale si mortorii. Ele reprezinta acte reflexe elaborate mai tarziu in comparatie cu cele care asigura satisfacerea functiilor vitale. Integrarea neuronala este diferita.

Din punct de vedere psihofiziologic se pune problema determinarii factorilor care conditioneaza precizia miscarilor. Notiunea de precizie este rezultatul unui raport optim intre rezultatele efectiv obtinute si scopul urmarit prin actiune. De aici rezulta caracterul voluntar sau postvoluntar al miscarilor instrumentale.

Din punctul de vedere al complexitatii se pot realiza cele mai semnificative clasificari ale miscarilor instrumentale:

a. reactie motorie simpla. O miscare unica si cunoscuta cu care se raspunde la un semnal de asemenea cunoscut, singurul element de incertitudine constand in momentul de aparitie al acestuia;

b. reactia la alegere. Acestea doua reactii fac parte din timpul de reactie, ce va fi tratat separat ca variabila dependenta favorizata.

c. actiunile coordonate. Sunt miscari efectuate simultan cu doua sau mai multe membre, caracteristicile fiecarei miscari servind succesiv la reglarea celeilalte. Tot in aceasta categorie se afla si miscarile efectuate cu o singura mana sau cu singur picior in functie de anumite date senzoriale (vizuale, auditive, tactilo-kinestezice).

4.4.2.2. Miscarile coordonate

Se presupune intotdeauna un model de actiune, o reprezentare a pozitiei dispozitivelor si a membrelor. Programul este insusit prin inva­tare si intiparit prin antrenament, in functie de membrele implicate putem vorbi de coordonare mana-mana, mana-picior si maini-picioare.

In ceea ce priveste precizia coordonarilor, se impun cateva sublinieri: Astfel, s-a observat ca miscarile efectuate cu mainile sunt cu mult mai precise decat cele efectuate cu picioarele; miscarea de tragere este mai lenta dar mai precisa in comparatie cu cea de impingere; miscarile mainilor in plan vertical sunt mai rapide, dar mai putin pre­cise decat in planul orizontal.

Atunci cand caracterizam miscarile coordonate din punct de vedere calitativ putem folosi calificative precum: miscari bruste sau moi, sacadate, discontinue, lipsite de fluenta; miscari neadecvate ca forta: excesiv de puternice sau lipsite de energie.

in raport cu finalitatea lor, miscarile coordonate pot fi:

a)     miscari de dirijare se bazeaza pe perceperea si orientarea miscarilor in raport cu un cadru fix a carei configuratie se schimba numai prin si proportional cu deplasarea propriei pozitii;

b)    miscari de urmarire sunt miscarile efectuate in raport cu un obiect mobil;

c)     miscari de compensare, sunt menite sa reduca la minimum oscilatiile unui reper fata de o pozitie centrala sau medie.

Factori care afecteaza nivelul si calitatea coordonarilor: - in pozitie sezand precizia miscarilor de prindere si manipulare este maxima pentru obiectele asezate in fata si sub nivelul umerilor;

mana, piciorul dominant;

combinarea canalelor senzoriale in identificarea manetelor, butoanelor (vaz si tactilo-kinestezie);

gruparea logica a dispozitivelor.

4.4.2.3. Indicatorii senzorio-motricitatii

Ne permit o concreta evaluare a miscarilor instrumentale in contextul in care reactiile motorii sunt considerate ca variabila depen­denta.

G.Friedman si F.C. Ivens (1965) identifica urmatorii trei indicatori:

viteza senzoriomotorie, descrie capacitatea de a executa rapid si cu precizie o serie de miscari care cer o coordonare ochi-mana;

coordonarea senzorio-motorie este aptitudinea de a controla si coordona miscarile mari musculare ale corpului;

dexteritatea manuala este aptitudinea de a manipula rapid obiectele cu degetele, (dupa E.L.Kelly, 1967).

J.P. Guilford (1966)distinge sapte indicatori:

forta: forta generala a trunchiului, a membrelor;

impulsivitatea: timpul de reactie, tapping;

rapiditatea: viteza miscarii bratelor, rapiditatea miscarii degetelor;

precizia statica: echilibrul static, repausul bratelor;

precizia dinamica: echilibrul dinamic, precizia miscarii bratelor si mainilor;

coordonarea: coordonarea globala, abilitatea manuala si a degetelor;

mobilitatea: supletea trunchiului, mobilitatea membrelor inferioare (dupa E.L. Kelly, 1967).

Cele mai laborioase cercetari sunt ale lui Fleishman (1984) care desprinde 11 indicatori:

precizia controlului: sarcini care cer control muscular precis si fin, cum ar fi miscarea unui levier pe o directie precisa;

coordonarea membrelor: abilitatea de coordonare simultana a miscarii membrelor, cum ar fi impachetarea unei cutii cu ambele maini;

orientarea raspunsului: abilitatea de a realiza corect si pre­
cis miscari rapide in functie de natura unui stimul, cum ar fi atingerea si actionarea brusca a unui intrerupator cand suntem avertizati de un claxon;

timpul de reactie: presupune masurarea timpului scurs intre o stimulare vizuala, auditiva etc. si reactia subiectului (apasarea pe o cheie de raspuns);

viteza miscarii mainii presupune viteza miscarii grosiere a mainii, cand nu este ceruta precizie mare;

control calitativ: aptitudinea de a face miscari motorii continue, raportate la modificarea vitezei si directiei unei tinte; de exemplu urmarirea unei bile metalice pe un disc in miscare, cu ajutorul unui stilet;

dexteritatea manuala: aptitudinea de a misca rapid bratul, antebratul si mana in manuirea obiectelor mari, cum ar fi incastrarea unor profile intr-o placa;

dexteritatea digitala: manipularea unor obiecte mici (nituri, piulite) cu degetele;

siguranta incheieturii antebrat-brat - mana presupune abilitatea miscarilor de pozitionare care solicita forta, precizie sau viteza: exemplu- punerea atei in ac;

viteza incheieturii mana-degete: miscari rapide de tapping, currusunt cele cerute de transmiterea semnalelor morse;

tintirea: abilitate extrem de ingusta obtinuta de o proba in care subiectul plaseaza puncte in cerculete intr-un tempo cat mai rapid posibil.

4.4.3. Timpul de reactie

Timpul de reactie (T.R.) este o varianta a raspunsurilor motorii, dar implicatiile si importanta sa ca variabila dependenta cea mai frec­vent utilizata in psihologia experimentala au impus o tratare distincta.

Psihologii acorda un mare interes timpului necesar realizarii di­feritelor operatii mentale. Masurand acest timp, ei pot realiza inferente

in legatura cu structura si organizarea evenimentelor mentale, care prin natura lor, nu pot fi direct observate.

4.4.3.1. Modelul lui Donders

Interesul oamenilor de stiinta pentru timpul de reactie a inceput in secolul al XVIII-lea, cand un asistent al observatorului astronomic de la Greenwich a fost concediat pentru ca timpii lui de reactie nu corespundeau cu cei ai sefului sau. Acesta ar fi fost sfarsitul povestii daca astronomul Bessel nu ar fi aflat de acest incident si daca nu ar fi inceput sa se intrebe daca diferenta sistematica dintre asistentul Kine-brook si seful sau nu ar fi cauzata de altceva decat de incompetenta. El si-a pus intrebarea daca nu cumva fiecare persoana observa acelasi eveniment cu timpi de reactie usor diferiti, intr-adevar, cand astro­nomii au inceput sa-si compare masuratorile lor, au aparut diferente sistematice. Acest fenomen a fost numit 'ecuatie personala'.

Aceasta ar fi ramas doar o problema de astronomie pana cand fiziologul olandez Donders (1865) si-a dat seama ca ar putea s-o foloseasca pentru a calcula timpul necesar pentru diversele operatii men­tale. El a stabilit trei tipuri timp reactie care sunt cunoscute ca 'reactii Donders A, B si C'. Intr-o reactie A (reactie simpla) aparea o lumina si subiectul reactioneaza, apasand o cheie sau un buton; exista, deci, doar un stimul si un raspuns. Donders credea ca timpul de reactie simplu (A) este de baza, luand in considerare factorii (cum ar fi viteza de conducere a impulsului nervos) care sunt componente ale unor' reactii mai complexe. Aceste situatii de reactie, care sunt mai compli^ cate, au fost numite situatiile B si C. intr-o situatie B avem de-a face cu mai multi stimuli: pentru fiecare subiectul trebuie sa aleaga ras­punsul potrivit (reactia la alegere). Fiecare stimul are un raspuns pro­priu si unic.Atunci cand ne aflam cu masina la semafor, suntem pusi intr-o situatie de alegere (B): daca lumina este verde, acceleram; daca este rosie, franam. Ce fel de operatii mentale sunt necesare pentru o astfel de reactie de alegere ? in primul rand trebuie sa identificam culoarea luminii: rosie sau verde, apoi, trebuie sa selectam pe care pedala trebuie sa apasam acceleratorul sau frana. Putem vorbi despre

operatii mentale de identificare a stimulului si de selectie a raspun­sului. Daca vrem sa masuram timpul necesar pentru aceste doua operatii, trebuie sa studiem un al treilea tip de reactie: reactia C. Aici, ca si in reactia B, sunt mai multi stimuli. Cu toate acestea, spre deosebire de reactia B, numai un stimul este legat de o reactie. Daca alt stimul va aparea, comportamentul corect va fi sa nu raspundem (reactionam) si, deci, sa nu facem nimic. Cand asteptam sa intram la doctor la con­sultatie pe baza unui bon, nu vom reactiona decat atunci cand vom auzi numarul nostru. Ca si in reactia B, trebuie sa identificam numarul cand acesta este strigat. Cu toate acestea, odata ce acest lucru s-a intamplat, nu este nevoie sa selectam un raspuns, din moment ce numai un ras­puns este compatibil. Deci, reactia C necesita identificarea stimulului, dar nu necesita si selectia raspunsului.

Putem sa evaluam acum timpul necesar pentru operatiile mentale de identificare si selectie, scazand perechile corespunzatoare de timpi de reactie. Reactia C masoara identificarea plus timpii de baza (timpul de conducere a influxului nervoas etc.). Astfel, scazand timpul de reactie A din timpul de reactie C vom sti cat timp ia identificarea. Similar, scazand timpul de reactie C din timpul de reactie B, vom estima timpul de selectie, din moment ce reactia de tip B include identificarea, selectia si timpul de baza, in timp ce reactia C include numai identificarea si timpul de baza.

Metoda lui Donders a fost considerata ca fiind foarte promitatoare; cand Wundt si-a deschis in 1879 laboratorul de psihologie, studentii lui au dedicat mult efort studierii timpului de reactie, dar nu au reusit sa obtina estimari ferme precise ale timpilor necesari pentru a realiza diferite procese mentale. La inceputul secolului urmator intro-spectionistii au contestat metoda deductiva de masurare a timpilor prin scadere si astfel metoda a fost discreditata si abandonata in psihologie.

Metoda deductiei timpilor prin scadere' a lui Donders estima ca atunci cand cele trei tipuri de reactii sunt ordonate, reactia B ar trebui sa dureze cel mai mult, apoi reactia C si, in final, reactia A. Aceasta predictie isi are justificarea in faptul ca reactia A consta numai din componente mentale de baza (timpi de baza), reactia C are doua com-

ponenete (de baza si de identificare), iar reactia B trei componente (de baza, de identificare si de selectie). Intr-adevar, atunci cand dispunem de date, aceasta predictie este confirmata pe deplin. Totusi, in ciuda unui inceput promitator, metoda lui Donders a fost ignorata aproape tot secolul trecut. Pentru a intelege respingerea metodei, trebuie sa avem in vedere faptul ca modul dominant de cercetare psihologica era metoda introspectiei. Cu toate ca psihologia a respins mai tarziu aceasta metoda, ea era foarte apreciata la momentul respectiv. Introspectionistii profesionisti realizau reactii A, B si C si relatau ca o reactie C nu se si simtea ca o reactie A plus inca ceva, si ca nici o reactie B nu se simtea ca o reactie C plus inca ceva. in schimb, cele trei reactii erau percepute complet diferit. Desi acum pare ciudat, acest argument parea suficient la timpul respectiv pentru a discredita metoda lui Donders. Astazi, desigur, Donders detine o pozitie respectabila in psihologia experimentala, iar metoda lui (dar si alte extinderi sofisticate ale acesteia) este larg utilizata. Metoda lui Donders este mai mult decat o nota istorica de subsol in psihologia experimentala moderna. Cer­cetatorii inca mai exploreaza validitatea presupunerilor pe care le-a facut aceasta teorie. Gottsdanker si Shragg ( 1985) apreciaza ca sti­mulul, intr-o sarcina de timp de reactie, indeplineste simultan doua functii psihologice, in primul rand, o functie informativa; stimulul indica ce raspuns trebuie dat. in al doilea rand, indeplineste o functie imperativa: stimulul indica momentul cand trebuie dat raspunsul, in experimentul lor, un sunet apare in jumatate din incercari (situatii experimentale). Acesta este stimulul imperativ. Subiectii erau instruiti sa reactioneze numai daca sunetul aparea. Nu se specifica modul de raspuns la sunet. Aceasta informatie era oferita printr-un semnal vizual care indica daca trebuia sa se raspunda 'stanga' sau 'dreapta' in cazul in care se auzea sunetul. Semnalul vizual aparea intotdeauna inaintea sunetului. Deci el comunica informatia prealabila (Kantowitz si Sand-ers, 1972); in cazul in care aceasta informatie era procesata, ea ar fi micsorat timpul de reactie fata de situatia standard in care stimulii imperativi si ce informativi apar impreuna (din moment ce ei sunt, de obicei, unul si acelasi stimul). Cu alte cuvinte, faptul de a sti dinainte

care raspuns este cerut, permite subiectului sa inceapa elaborarea ras­punsului in baza unei scheme si, totodata, sa-1 pregateasca. Aceasta ar trebui sa reduca timpul de reactie deoarece o parte din activitatea mentala de raspuns a fost deja derulata atunci cand stimulul imperativ (sunetul) va fi auzit, intervalul de timp dintre stimulii imperativi si cei informativi varia intre O si 150 ms. Gottsdanker si Shragg erau inte­resati sa vada cum va fi utilizat acest timp de procesare pentru reactiile simple si la alegere. In sarcina de reactie la alegere ar trebui sa existe un avantaj prin prezentarea mai intai a stimulului informativ. Cu toate acestea, in sarcina de reactie simpla exista numai un singur raspuns posibil; stimulul informativ este practic nefolositor, intrucat raspunsul este deja cunoscut. Astfel, reprezentand grafic timpul de reactie ca o functie a intervalului dintre stimulii informativi si cei imperativi, ar trebui sa obtinem o linie orizontala pentru reactiile simple. Dar, pentru reactiile la alegere, timpul de reactie ar trebui sa fie la valori mari pentru intervalul O si apoi sa descreasca treptat si sa tinda asimptotic fata de timpul de reactie la reactiile simple. Aceasta predictie a fost confirmata. O alta predictie a vizat latenta ipotetica dintre inceputul stimulului informativ si cel al raspunsului. Cum inceputul unui ras­puns este un eveniment mental ipotetic care nu poate fi observat di­rect, trebuie utilizata o metoda logica de tipul celei a lui Donders pentru a estima (evalua) latenta mentala. Gottsdanker si Shragg au descoperit ca latenta mentala este scurta pentru intervalele scurte dintre stimulii informativi si cei imperativi si ca apoi ea creste pentru intervalele mai lungi. Aceste rezultate constituie un suport solid in sprijinul validitatii metodei lui Donders (dupa Kantovitz, Roediger si Elmes, 1991).

4.4.3.2. Modelul lui Sternberg

Cea mai cunoscuta aplicatie a metodei lui Donders este 'metoda factorilor cumulativi' propusa de Sternberg (1969). Aceasta metoda se serveste de un suport matematic complex. Metoda factorilor cumulativi ia in considerare un timp total de reactie pe care il imparte in stadii succesive de procesare a informatiei. Definitia unui astfel de stadiu (nivel) a fost lasata ambigua, dar ea corespunde in mare unei

subunitati complete de procesare. Exista doua mari diferente intre metoda lui Donders si cea a lui Sternberg (Taylor, 1976). in primul rand, Sternberg a utilizat manipulari (modelari) experimentale pentru a modifica durata stadiilor. Variabilele independente experimentale utilizate pentru a realiza aceasta modificare au fost numite factori, in al doilea rand, Sternberg a elaborat o metoda de inferare a relatiei dintre factori si stadii. Factorii care influentau diferitele stadii vor determina influente cumulative (neinteractioniste) asupra timpului de reactie. Factorii care influenteaza acelasi stadiu (sau stadii) vor interactiona. Astfel, realizand experimente factoriale si cautand patternuri de interactiune si cumulare, psihologii ar putea descoperi cum sunt puse in legatura stadiile de procesare.

Biederman si Kaplan (1970) au utilizat metoda factorilor cumu­lativi pentru a determina daca doua variabile independente (caracterul discriminabil al stimulului si compatibilitatea stimul-raspuns) influenteaza aceleasi stadii sau stadii diferite ale procesarii mentale. Dis­punerea stimulilor se poate face sub forma unui set de patru lumini aranjate in forma de dreptunghi: doua lumini in stanga, formand axa stanga verticala a dreptunghiului si doua lumini in dreapta, formand cealalta axa. Pentru raspuns existau doua clape ca de pian. La fiecare incercare, toate cele patru lumini aveau intensitati diferite, in situatia de inalta compatibilitate stimul-raspuns, raspunsul corect era apasarea clapei de aceeasi parte cu cea mai intensa lumina, in situatia de slaba compatibilitate, raspunsul corect era apasarea pe clapa situata de par­tea opusa; de exemplu, daca lumina din stanga sus era cea mai pu­ternica, raspunsul corect pentru situatia de compatibilitate redusa era apasarea clapei din dreapta, in timp ce pentru situatia de compati­bilitate inalta era apasarea clapei din stanga. Gradul de discriminare al semnului era variat prin modificarea intensitatii setului de patru lumini, in situatia de slaba discriminare, intensitatile celor patru lumini erau apropiate. Cum in situatia de inalta discriminare existau inten­sitati ce diferentiau mult una de alta, era mai usor de remarcat care lumina era cea mai puternica. Rezultatele acestui experiment au evi­dentiat faptul ca factorii de discriminare a stimulului si de compati-

bilitate stimul-raspuns sunt cumulativi, astfel incat fiecare factor influenteaza cate un stadiu al procesarii informationale (dupa Kantovitz, Roediger si Elmes, 1991).

Metoda factorilor cumulativi nu evalueaza timpul necesar unui stadiu de procesare. Ea ne spune doar cum sa descoperim aceste stadii. Donders era, deci, din punctul de vedere al metodei folosite, cu o suta de ani inaintea timpului sau si numai recent restul psihologiei 1-a ajuns din urma.

4.4.3.3. Timpul de reactie ca variabila dependenta multivariata

Experimentatorul trebuie sa selecteze o variabila dependenta din-tr-o multime de posibile variabile dependente. O variabila dependenta frecvent utilizata in cercetarile asupra atentiei si procesarii informatiei este timpul de reactie, intr-adevar, aceasta variabila este atat de populara, incat studiul timpului de reactie a devenit un domeniu autonom. Aceasta indica faptul ca o variabila dependenta poate deveni atat de importanta incat este studiata nu numai ca un mijloc de investigare a unor arii specifice, dar si ca un obiect de studiu de sine statator.

La prima vedere, s-ar putea spune ca timpul de reactie este un subiect minor pentru a ilustra selectia variabilei dependente, din moment ce numind timpul de reactie am si facut deja aceasta selectie.

Este adevarat ca unii psihologi masoara timpul de reactie din rutina, fara sa se gandeasca mai bine la implicatiile acestei decizii de selectie. Viteza cu care este indeplinita o sarcina este deseori luata ca un indicator al solicitarilor atentiei in sarcina. Astfel, sarcinile care pot fi facute rapid sunt interpretate ca solicitand atentia intr-o masura redusa. Aceasta interpretare s-ar putea sa nu fie intotdeauna adevarata, din moment ce atentia poate fi definita operational fara a implica timpul de reactie. Vom vedea in continuare cum chiar o utilizare si mai banala a timpului de reactie, in care nu se face nici un fel de supozitie asupra atentiei, poate induce in eroare intrucat nu se acorda suficienta importanta selectiei variabilei dependente.

Dupa cum se stie, intre viteza si precizie este o relatie invers proportionala. Cand incercam sa facem ceva foarte rapid comitem mai

multe erori decat atunci cand incetiniti ritmul. Daca, de exemplu, vrem sa redactam fara greseli, o lucrare foarte importanta, va trebui sa lucram mai incet pentru ca sa atingem acuratetea dorita, in psihologie aceasta relatie se numeste 'ecuatia viteza-precizie' si are implicatii importante pentru studiile care masoara timpul de reactie ca variabila dependenta.

Sa ilustram acestea printr-un experiment in care sarcina partici­pantului este foarte simpla. Se prezinta vizual un numar intre O si 9 si subiectul trebuie sa numeasca numarul. Variabila independenta era reprezentata de probabilitatea (frecventa relativa) de aparitie a numerelor, care varia de la 2 (un anumit numar era prezentat in 20 % din timp) pana la 8. La prima vedere am putea spune ca probabilitatea stimulului nu are nici un efect asupra timpului de reactie. Aceasta concluzie este rezonabila atunci cand sunt ignorate erorile. Dar atunci cand reprezentam grafic si informatiile privind erorile, se impune o alta interpretare. Astfel, s-a constatat cea mai mare rata a erori (6 %) s-a inregistrat la numarul cu cea mai mica probabilitate de aparitie; in schimb, cum creste probabilitatea de aparitie a numarului, in aceeasi masura scade procentajul erorilor, in conformitate cu relatia de contra­partida viteza-precizie, timpii de reactie in situatiile de probabilitate redusa ar trebui sa creasca pentru a descreste numarul de erori. S-a calculat ca pentru a scade procentajul erorii la 2 %, timpul de reactie pentru stimulul cu probabilitate a) (numarul prezentat in 20% din timp) ar trebui sa creasca pana la 100 ms. Astfel, concluzia ca pro­babilitatea stimulului nu afecteaza timpul de reactie trebuie pusa sub semnul intrebarii atunci cand se ia in calcul si rata erorii.

in acest caz, problema principala consta in selectarea timpului de reactie ca singura variabila dependenta care conteaza. Din moment ce timpul de reactie depinde in parte de rata erorii, trebuie sa luam in considerare atat viteza, cat si precizia ca variabile dependente.

in concluzie, timpul de reactie nu este o monovariabila (variabila dependenta monovariata), ci o variabila dependenta multivariata. Se poate reduce la o singura variabila dependenta in situatiile in care rata erorii este constanta de-a lungul tuturor nivelelor variabilelor independente; totusi, in general, trebuie considerate impreuna doua variabile dependente: timpul de reactie si rata erorii (dupa Kantoviz, Roediger si Elmes, 1991).

4.4.3.4. Particularitati ale utilizarii timpului de reactie

Utilizarea timpului de reactie pentru estimarea timpului de pro­cesare a informatiei presupune ca activitatea subiectului sa fie in in­tregime consacrata sarcinii stabilite si pe care el o realizeaza intr-un timp minim. Pentru a evita o dispersie prea mare a rezultatelor este de dorit sa se elaboreze situatii experimentale in care constrangerile tem­porare sa fie puternice. Astfel, stimulul ar fi prezentat rareori cu o durata mai mare de cateva secunde. Stimulul poate fi vizual, sonor sau un cuvant, o imagine, o propozitie, o fraza (rareori). Daca stimulul este mai complex (propozitie, fraza), durata de expunere trebuie sa fie mai lunga (10 sec.), in acest caz nu mai avem de-a face cu timpul de reactie propriu-zis ci cu latenta de raspuns care se masoara incepand cu momentul in care s-a incheiat exploatarea stimulului si inceputul raspun­sului. Constrangerile temporale sunt menite sa oblige subiectul sa proceseze stimulul si sa raspunda cat mai repede posibil.

Raspunsul trebuie sa fie simplu de dat: apasarea pe un buton, pe o tasta, pronuntarea unui cuvant si sa nu implice instructaje sofisticate care sa presupuna procesari suplimentare. Timpul de reactie este ma­surat de obicei in milisecunde. Pentru durate superioare nu se mai vorbeste de timp de reactie ci de latenta de raspuns. Pentru a limita efectele distragerii atentiei se recomanda utilizarea unui semnal pregatitor care sa preceada cu 1,2 sec. prezentarea stimulului. Daca sti­mulul este vizual, semnalul pregatitor va fi un bip sonor, daca stimulul este auditiv, semnalul pregatitor va fi vizual (un led, o lampa de aver­tizare), daca stimulii sunt complecsi si sunt oferiti la tahistoscop, atunci experimentatorul va avertiza subiectul prin cuvantul 'atentie' imediat inaintea prezentarii.

Timpul de reactie ca variabila dependenta este masurat intr-o varietate de sarcini experimentale: detectie, localizare, discriminare, estimare, lectura, denumiri, recunoasteri, reamintiri, decizie lexicala s.a.m.d.

Clasificarea formelor timpului de reactie se face in raport cu complexitatea sarcinii si a stimulilor. O prima distinctie este intre timpul de reactie simplu si timpul de reactie complex.

Timpul de reactie simplu presupune un stimul unic si o reactie unica.

Timpul de reactie complex presupune mai mult de un stimul. Daca subiectul trebuie sa raspunda doar la un stimul si sa-i ignore pe ceilalti, atunci vorbim de timp de reactie de discriminare. Daca sunt posibile mai multe raspunsuri (de ex. sa apese pe butonul din dreapta pentru lumina rosie si pe butonul din stanga pentru lumina galbena) atunci se vorbeste despre timp de reactie de alegere.

O alta clasificare a timpului de reactie se face prin raportarea la natura sarcinii si a raspunsului, in acest caz putem vorbi despre timp de reactie electrofiziologic, motor sau verbal.

Timpul de reactie electrofiziologic presupune masurarea unui fenomen electrofiziologic potential evocat, reactie electrodermala. in aceste situatii nu se obisnuieste utilizarea termenului de timp de reactie ci de latenta a raspunsului.

Timpul de reactie motor este reprezentat de raspunsurile motrice implicate in reactia la un semnal. Acesta este de fapt timpul de reactie obisbuit, caracterizat printr-un nivel de complexitate si masurat in milisecunde. in prima parte a capitolului am prezentat modelele Donders si Sternberg ale timpului de reactie.

Timpul de reactie verbal masoara latenta unui raspuns exprimat sub o forma verbala. Aici apar dificultati de inregistrare si, de fapt, nu este un timp de reactie veritabil ci latenta a raspunsului.

in ceea ce priveste prezentarea stimulilor, dispozitivele de sti­mulare sau aparatele trebuie sa raspunda unor exigente de validitate si fidelitate care sa permita un riguros control al variabilelor: durata prezentarii, intensitatea, contrastul, localizarea, aspectele cromatice sau de forma, inaltimea. Reglarea acestor parametri trebuie sa fie accesibila si controlabila.

Acelasi exigente se impun si la inregistrarea stimulilor. Utilizarea calculatoarelor face ca precizia si acuratetea inregistrarii sa fie asigurate. Momentul de debut si de sfarsit al masurarii poate varia in raport cu scopurile cercetarii, in mod obisnuit timpul de reactie se inregistreaza intre debutul stimularii si debutul raspunsului, dar pot fi alese si alte limite, in cazul unor stimuli complecsi inceputul inre­gistrarii se face dupa prezentarea stimulului, iar incheierea inregistrarii la debutul raspunsului dat de subiect, in aceste situatii operam - de obicei - cu un cronometru si cu stimuli verbali (de ex. experimentul asociativ-verbal) si vorbim despre latenta raspunsului.

4.4.4. Raspunsurile verbale

Raspunsurile verbale posibile sunt atat de numeroase incat este dificil sa realizam o lista cuprinzatoare. Multe dintre manifestarile comportamentale vizate in experimentul psihologic se traduc prin raspunsuri verbale. Raspunsurile verbale pot fi asignate uneori prin sarcini concrete si atunci se vorbeste despre raport verbal sau pot fi raspunsuri verbale asociate unui stimul verbal si atunci vorbim despre o forma aparte de experiment: experimentul asociativ-verbal.

4.4.4.1. Raportul verbal

Prin raportul verbal desemnam raspunsurile verbale furnizate de catre subiect in situatia in care nu trebuie sa se raspunda la o intrebare, ci trebuie sa se descrie modul de rezolvare al unei actiuni, sa descrie un obiect sau o situatie.

Dupa cum apreciaza Rossi (1997), descierea diverselor tipuri de raspunsuri impune distinctia dintre intrebarile inchise si intrebarile deschise.

intrebarile inchise, in acest caz se ofera subiectului o lista de raspunsuri dintre care trebuie sa aleaga unul sau mai multe, sau isi poate manifesta preferinta pentru anumite raspunsuri, clasificandu-le (ordonandu-le dupa o scala de intensitati), sau atribuindu-le valori numerice.

Dintre raspunsurile la intrebari inchise, cele mai simple sunt cele care corespund deciziei de a raspunde 'da' / 'nu', in acest caz, activi-

tatea cognitiva care sta la baza raspunsului este relativ simpla. Poate fi vorba despre detectia unui stimul (prezent / absent), a unei localizari ('da, stimulul era sus', 'nu, nu era sus'), a unei denumiri sau a unei lecturi (da, era imaginea unui copil sau era cuvantul 'copil', nu nu era), a unei estimari (da, era stralucitor, nu, nu era stralucitor), a unei comparatii (da, era mai mare, nu, nu era sau da, era la fel, nu, nu era la fel). Dar raspunsul dihotomic 'da / nu' se utilizeaza si in situatiile in care activitatea cognitiva face apel la operatii complexe, cum ar fi verificarea sensului unei fraze, compatibilitatea intre un enunt si reprezentarea lui in imagini, compatibilitatea intre mai multe enunturi. Retelele semantice si reprezentarile mentale sunt adesea studiate uti­lizand acest tip de decizie lexicala. Spre exemplu, subiectul trebuie sa spuna daca stimulul prezentat este sau nu un cuvant al limbii respec­tive (Rossi, 1997). in general, atunci cand raspunsul este de forma 'da / nu', el se asociaza cu un raspuns motor ce consta in gasirea unui buton, tasta. Se prefera aceasta asociere pentru evitarea dificultatilor legate de inregistrarea raspunsurilor verbale, atunci cand variabila dependenta este latenta raspunsului.

O alta categorie de intrebari inchise se prezinta sub forma unei liste de propozitii. In acest caz, sunt doua procedee: in primul, subiectul alege unul sau mai multe raspunsuri dintre cele care sunt pro­puse sau ordoneaza, ierarhizeaza raspunsurile. Acest procedeu presupune ca subiectul sa poata inventaria ansamblul raspunsurilor posibile, dar trebuie sa i se ofere si posibilitatea de a oferi si alte raspunsuri decat cele prevazute. Al doile procedeu presupune ca subiectul sa poata inventaria ansamblul raspunsurilor posibile, dar trebuie sa i se ofere si posibilitatea de a oferi si alte raspunsuri decat cele prevazute. Al doilea procedeu presupune ca subiectul sa realizeze estimari ale inten­sitatii sau calitatii pe o scala cu mai multe grade. Fiecare gradatie va fi, in acest caz, o variabila dependenta.

De obicei se apeleaza la evaluarea in trepte de intensitate sau frecventa utilizand scalele tip Lickertin cinci trepte, care se pot intinde intre niciodata, foarte rar, rar, deseori, niciodata sau foarte slab, slab, mediu, puternic, foarte putenic. Se mai pot utiliza scale grafice sub

forma unui segment de dreapta oare precizeaza doar extremele si su­biectul trebuie sa-si amplaseze evaluarile intre aceste extreme punc­tand pozitia adoptata:

niciodata __________ ______ ____ _ intotdeauna

foarte slab __________ ______ ____ _ foarte puternic

Putem valorifica estimarile subiectului printr-un truc simplu: sta­bilim lungimea segmentului la 10 cm, de exemplu, si apoi vom masura cu rigla, acordand valori in milimetri estimarilor date de catre subiect.

Cuantificarea variabilei dependente la intrebarile inchise poate fi pozitia, rangul atribuit sau cifre intre l si 5 la scalele tip Lickert sau valorile numerice obtinute prin raportarea la un segment etalon. De asemenea, putem valorifica latenta raspunsului verbal (atentie, nu este vorba timpul de reactie) ca indicator al dificultatii de alegere, de a lua decizii, in general.

Intrebarile deschise

In acest caz, raspunsurile sunt lasate la initiativa subiectului care alege si forma si continutul. Evaluarea raspunsurilor va fi dificila de­oarece va trebui sa procedam la o interpretare a ceea ce a dorit sa raspunda subiectul. Raspunsul poate sa cuprinda elemente ale ras-pusului corect, dar sa nu corespunda asteptarilor cercetatorului. Putem contracara aceasta dificultate fie elaborand mai multe categorii de raspunsuri, pentru a compara raspunsul dat, fie sa cotam raspunsul pe o scala. Modalitatile de valorificare ca variabile dependente sunt ace­leasi ca si la raspunsurile la intrebarile inchise.

Relatarile verbale pot lua si alte forme, cum ar fi o amintire, o judecata, un comentariu. In aceste cazuri valorificarea este si mai di­ficila. Se pot clasifica raspunsurile, la diferitele categorii se pot asigna valori numerice, se poate masura timpul necesar elaborarii raspunsului.

In studiul experimental al gandirii si rezolvarii de probleme re­latarea verbala, raportul verbal constituie principala modalitate de evidentiere a variabilei independente. Introspectionismul clasic si

experimental a pus accent pe rapoartele introspective ca o buna metoda pentru descoperirea proceselor mintale. Introspectia experimentala nu era o reflectare intamplatoare, capricioasa asupra continuturilor inte­lectului, ci o tehnica metodica si riguroasa de a descrie experiente mintale.

Problema cea mai serioasa care s-a pus este aceea a fidelitatii, increderii, atata vreme cat, cercetatorii care au utilizat introspectia in diferite laboratoare au ajuns la concluzii diferite despre structura pro­ceselor mintale. Metoda ar fi cazut probabil in uitare numai si pentru acest motiv, dar contestarea cea mai puternica a venit din partea be-haviorismului.

Deoarece termenul de introspectie are o anumita conotatie, in psihologia experimentala contemporana s-a impus termenul de raport verbal. Se intelege prin aceasta utilizarea relatarilor subiectilor in experimentele psihologice. Mai sunt denumite si rapoarte subiective (Kantowitz si colab., 1991). Din perspectiva metodei experimentale, rapoartele verbale reprezinta o modalitate de evidentiere a variabilei dependente printre alte modalitati. Ele sunt mai utile in anumite do­menii ale psihologiei. Astfel, investigatia experimentala asupra pro­ceselor mentale superioare foloseste in mod extensiv rapoartele verbale.

Vom ilustra rolul rapoartelor verbale prin fenomenul de supra-incredere in propria judecata. Astfel, o modalitate frecvent utilizata in studiul gandirii este evaluarea cunostintelor. Diverse experimente au semnalat asa-numitul fenomen 'am sentimentul ca stiu' (am sen­zatia, deja cunosc).

Un experiment reprezentativ a fost realizat de catre Feedman si Landauer (1966) si este descris de catre Kantowitz, Roediger si Elmes (1991).

Subiectilor li s-a dat o lista lunga de intrebari de cunostinte ge­nerale. La fiecare intrebare la care subiectii nu au reusit sa raspunda corect au fost solicitati sa indice pe o scala de 4 puncte cum cred ei ca ar putea sa recunoasca raspunsul daca li s-ar prezenta mai multe alternative. Cele 4 categorii pe care trebuiau sa le indice erau:

cunosc raspunsul cu siguranta

probabil il cunosc

probabil nu-1 cunosc

nu-1 cunosc cu siguranta

Dupa alegerea acestor asertiuni li s-au prezentat din nou intre­barile, dar, de aceasta data cu 6 variante de raspuns. Distributia ras­punsurilor corecte pentru cele 4 categorii alese anterior a fost:

Iata deci ca sentimentul subiectiv al oamenilor despre ceea ce stiu ei (consecutiv unui esec de reamintire) este cat se poate de corect.

Alte studii, folosind tehnici usor diferite au aratat ca oamenii au aceasta tendinta de a fi foarte increzatori in cunostintele si judecatile lor. Una dintre metode ar fi aceea de a solicita subiectii sa raspunda la intrebari cu 2 alternative de raspuns, apoi sa fie pusi sa estimeze probabilitatea de a fi raspuns corect la aceste intrebari intre 0,5 si l.

Cercetarile au reliefat ca, in conditiile existentei unei corelatii semnificative intre nivelul increderii in propria judecata si exactitate, subiectii erau in general mult mai increzatori in cunostintele lor decat ar fi fost necesar. De exemplu, in situatii in care subiectii au estimat ca vor raspunde corect in proportie de 80% ei au raspuns corect in proportie de 70%. Nu putem suspecta subiectii ca nu ar fi luat in serios sarcina pentru ca alte studii au relevat aceeasi tendinta si atunci cand subiectilor li s-au dat instructaje meticuloase insistandu-se pe exac­titate sau in cazul in care au fost pusi in situatia de a paria pe propriile raspunsuri cu posibilitatea de a pierde banii in schimb.

Astfel, chiar daca rapoartele verbale despre cunostintele noastre coreleaza cu nivelul real al cunostintelor, totusi aceste rapoarte verbale nu reflecta perfect ceea ce stiu cu adevarat. Aceasta este o deficienta a rapoartelor verbale privitor la procesele cognitive. Factorii care afec­teaza precizia par sa fie inconstanta memoriei si factorii motivationali, emotionali, sociali.

Nisbett si Wilson (1977) au reconsiderat multe experimente care au utilizat rapoarte verbale si au ajuns la o concluzie destul de pe-

simista privitor la competenta introspectiei in raport cu nivelul supe­rior al proceselor cognitive. Astfel, intr-o serie de experimente autorii au manipulat variabilele experimentale astfel incat au obtinut o in­fluenta puternica asupra comportamentului. Apoi subiectii au fost solicitati sa-si motiveze raspunsurile. Daca acestia sunt constienti de influentele exercitate ei ar trebui sa considere influenta variabilei in­dependente ca o determinanta critica a performantelor lor. Or, in multe cazuri relevate de Nisbett si Wilson, subiectii nu au putut face acest lucru, ba chiar au negat ca variabila independenta ar fi putut sa-i afec­teze, chiar si atunci cand experimentatorul a sugerat acest lucru ca o posibilitate.

Un alt gen de experimente ilustreaza acest fenomen. Latane si Darley (1970) au utilizat un model experimental utilizat in psihologia sociala. S-a modelat o situatie de urgenta: un om aflat in dificultate, cazut la pamant pe strada. Drept indicatori al variabilei dependente s-au adoptat procentul subiectilor care ajuta victima si viteza, prompti­tudinea cu care o fac. Un efect uimitor se produce atunci cand cerce­tatorul modifica numarul oamenilor prezenti in situatia de urgenta. Astfel, cu cat va creste numarul celor prezenti, cu atat scade posi­bilitatea ca subiectii sa sara in ajutor.

Dincolo de diversele ipoteze ce pot fi invocate pentru a explica fenomenul, acum, pe noi ne intereseaza modul cum justifica subiectii prin relatarea verbala comportamentul lor. Astfel, cercetatorii au in­sistat in cele mai variate moduri sa obtina o justificare a comporta­mentului subiectilor. Dar, in toate cazurile subiectii au sustinut cu tarie ca nu au fost influentati in comportamentul lor de celelalte persoane prezente, de numarul acestora.

Nisbett si Wilson au folosit aceste cercetari pentru a argumenta ideea ca oamenii nu au acces introspectiv direct la procesele cogni­tive care mijlocesc comportamentul. Cu alte cuvinte, rapoartele su­biective, ar fi descrieri inexacte ale evenimentelor cognitive. Autorii argumenteaza prin faptul ca si atunci cand aceste rapoarte sunt exacte ele pot sa fie bazate pe o cunoastere generala si pe o anume auto-cunoastere speciala.

Alti autori sustin ca Nisbett si Wilson sunt prea exigenti in po­zitiile lor intrucat in multe situatii oamenii demonstreaza ca au acces la evenimentele lor mentale. De exemplu, s-a constatat o mai buna acuratete a rapoartelor verbale daca sunt realizate in timpul desfa­surarii activitatii intelectuale sub forma raportului verbal cu voce tare.

4.4.4.2. Experimentul asociativ-verbal (metoda sociatiei verbale in psihiologia experimentala)

Principiul de baza al asociationismului stipuleaza ca daca doua experiente se produc impreuna si concomitent, atunci fiecare dintre ele, cand ajunge in constiinta, are tendinta de a o reduce si pe cealalta. Reproducerea se desfasoara pe baza celor trei legi ale asocierii for­mulate inca de Aristotel:

dupa asemanare: o perceptie sau o reprezentare readuce in
memorie elemente asemanatoare;

dupa contrast: aparitia in memorie a unor elemente opuse;

coexistenta spatiala si succesiunea temporala: in memorie revin elemente care in trecut au aparut fie impreuna, fie nemijlocit unul dupa altul.

Termenul este atribuit lui John Locke iar curentul asociationist in psihologie va domina vreme de aproape trei secole.

Metoda experimentului asociativ-verbal a fost pentru prima data propusa de catre Fr. Galton.

Se pot desprinde trei stadii in evolutia metodei asociativ - verbale:

Stadiul mentalist, initiat de Galton. Asociatia reprezinta un echivalent sau un substrat empiric al asociatiei de idei.

Al doilea stadiu, cuprins intre 1915 - 1940 cu doua directii:

a. neoasociationismul si behaviorismul, care descriu legaturile asociativ-verbale in termenii teoriei stimul-raspuns.

b. psihanaliza, din perspectiva careia asociatia verbala este un test de personalitate (cum sunt cele proiective), cu ajutorul careia pot fi depistate complexele afective, culpabilitatea, tensiunile, conflictele interne si refularile (Jung, dar si Wertheimer, Wells, Lafall).

Psihiatrii Kent si Rossanoff elaboreaza in 1910 tabelele de frec­venta cu ajutorul carora se incerca stabilirea 'indicelui de devianta' al unui individ in raport cu comportamentul asociativ normal. Tabelele au fost reactualizate de Russell si Jenkins (1954), iar in Franta de Rosenzweig (1957). Ulterior s-a iesit din sfera stricata a interpretarilor psihanalitice si s-a incercat corelarea anumitor trasaturi de perso­nalitate cu caracteristici ale raspunsurilor asociative.

3. Al treilea stadiu este relevant pentru perioada actuala care urmeaza unei perioade de relativ declin al metodei in anii 50-70. Se porneste de la depasirea cadrului strict al behaviorismului si de la admiterea ideii ca diferentele individuale nu pot fi corect interpretate decat plecand de la descrierea structurilor generale ale asociatiilor verbale si a modului in care acestea se inscriu in ansamblul conduitei.

Principalele directii de utilizare a metodei asociativ-verbale

Ca proba de personalitate, pornindu-se de la ipoteza ca asociatiile, legaturile pe care le emite subiectul si latenta raspunsului constituie o proiectie a trasaturilor sale de personalitate, dezvaluind complexe afective, sentimente si tendinte refulate, pulsiuni inconstiente.

Ca mijloc de diagnosticare a capacitatii de invatare, deci ca proba de memorie, urmarindu-se indicatorii de exactitate, fidelitate in reproducerea raspunsurilor asociative.

Ca mijloc de investigare si evaluare a capacitatii cognitive, orientare care tinde sa se impuna in prezent. Din aceasta perspectiva asociatia verbala apare ca un proces complex, caracterizat prin medieri succesive si de reglari cognitive (V.Ceuusu, M. Cavasi, 1987).

Variante experimentale ale metodei

1. Asociatia libera simpla. Pornind de la o lista de cuvinte -stimul, subiectul trebuie sa raspunda cat mai repede posibil cu primul cuvant care-i vine in minte la auzul (vazul) cuvantului - stimul. Li­bertatea subiectului este practic nelimitata poate raspunde cu orice cuvant din vocabularul limbii sale. Este simpla pentru ca subiectul trebuie sa ofere un singur raspuns; Prezentarea poate fi vizuala sau auditiva; raspunsul poate fi dat in scris sau oral; aplicarea se poate realiza individual sau colectiv; timpul de raspuns poate fi liber sau limitat.

Metoda a fost folosita si dezvoltata de catre: Kent si Rossanoff (1910), Russell si Jenkins (1954) si Rosenzweig (1957). Acesti autori au realizat studii de frecventa a raspunsurilor in functie de grupuri populationale, de categorii de varsta, de sex, etc.

Asociatia libera continua (Cofer, 1958) se prezinta un singur cuvant - stimul, iar subiectul trebuie sa ofere un sir de asociatii pornind de la acest cuvant - cat mai multe posibil. Are o durata determinata; se obtine un indicator al bogatiei asocierilor. Apare riscul interferentei, fiecare cuvant din serie influenteaza intr-un fel cuvantul urmator.

Asociatia restransa (controlata) simpla (Boker si Elliot, 1948) este asemanatoare cu asociatia libera, dar se limiteaza tipul de raspuns la o anumita categorie: sinonime, antonime etc.

Asociatia restransa (controlata) continua (Bousfield, Sedge- wick, 1944) subiectul trebuie sa raspunda la un stimul generic (ex: nume de orase, sau lucruri din casa) cu un numar cat mai mare de cuvinte care se subsumeaza categoriei respective.

Asociatia in lant (Fr. Jodelet, 1960) este asemanatoare cu asociatia continua. Subiectul trebuie sa emita asociatii in lant, pornind mereu de la cuvantul cu care a raspuns anterior; fenomenul de interferenta devine aici obiect de studiu.

Asociatia repetata (Lafall, 1955), unde, dupa un interval de timp variabil i se prezinta din nou lista de cuvinte si i se cere sa raspunda cu aceleasi cuvinte ca la prima prezentare.

Asociatia fortata (Buchwald, 1957) in care dintre mai multe variante propuse, subiectul trebuie sa o aleaga pe cea pe care o considera cel mai pregnant evocata de cuvantul inductor.

Asociatia tautofonica (Skinner, 1936) in care i se prezinta subiectului esantioane fonetice lipsite de semnificatie, spunandu-i-se ca este vorba despre cuvinte deformate si i se cere sa spuna ce cuvinte ii sunt sugerate / evocate fara a i se preciza daca sarcina sa are caracterul de asociere sau de recunoastere. Skinner considera ca aceasta proba permite sondarea vocabularului latent.

Asociatia continuare de fraze. Se da un inceput de fraza, propozitie pe care subiectul trebuie sa le continue cu ce ii vine in minte in acel moment. Este o proba dominant clinica.

Asociatia semi controlata-repetata, elaborata de catre V. Ceusu in 1960 si utilizeaza vreme de peste 30 de ani in laboratorul de psihologie aeronautica, in primul rand ca proba cognitiva, indicator al fidelitatii si exactitatii memoriei de scurta durata, dar si ca indicator al proceselor mentale de tip asociativ. Lista cuprinde un numar de 60 de cuvinte stimul, substantive comune. Cuvintele-stimul fac parte din categoria trebuintelor si tendintelor majore ale individului (orientare, aparare, nutritie, reproducere, integrare sociala, afirmare proprie, achizitie, impulsivitate), precum si 12 cuvinte neutre.

in instructaj se cere subiectului ca, la fiecare cuvant auzit, sa ras­punda cu primul cuvant care ii vine in minte, de preferinta substan­tive. La fiecare cuvant-stimul se noteaza latenta raspunsului, dar si cuvantul cu care s-a raspuns. Apoi, dupa o scurta pauza (1-2 minute) se reia prezentarea listei de cuvinte si i se cere subiectului ca, de asta data, sa repete raspunsul dat initial. Se noteaza raspunsurile corecte, eronate si omisiunile. Indicatorii variabilei dependente sunt: numarul de raspunsuri corecte, latenta medie a raspunsurilor si exectitatea re­producerii dupa formula:

Exact = Nr. rasp. corecte - Omisiuni /60 + Erori la reproducere

Tipologia asociatiilor verbale

Kent si Rosauoff (1911), adoptand drept criteriu frecventa de aparitie clasifica raspunsurile in: banale si originale.

Wells (1911) identifica 14 tipuri: esec (nonraspuns), raspuns ego­centric, atribut egocentric, evaluare, atribut uzual, verb, reactie cauza-efect, coordonare, subordonare, supraordonare, coexistenta, identitate, asonanta, modificare sintactica.

Tot Wells (1927) restrange aria la 4 tipuri: supraordonari, con­traste, strategii de limbaj, raspunsuri egocentrice sau subiective.

Woodworth (1921) vorbeste despre 4 tipuri: definitii (sinonime si supraordonate); completari si predicatii; coordonate si contraste; evaluari si asociatii personale;

Dietrich (1956), in urma analizei aprofundate, desprinde un nu­mar de 16 categorii de asociatii verbale: asociatie pur verbala; sinonimie; antonimie; generalizare; contiguitate; legatura cauzala; calificare; le­gatura functionala; desemnarea locului, momentului si mijlocului; definitie; coexistenta; identitate; asociatie motorie; asociatie prin ex­presie compusa; asociatie tonala; asociatie eronata, absurda.

Maria Draghici (1985), din perspectiva continutului semantic spe­cific cuvintelor raspuns, identifica urmatoarele cinci tipuri de asociatii:

Asociere determinata preponderent de configuratia sonora a cuvantului stimul, cu variantele urmatoare:

a. contiguitatea termenilor in limbajul uzual (deal-vale, fapta-rasplata);

b. perseverare (stereotipie verbal-motorie) prin repetarea cuvantului stimul sub forma usor modificata (lemn-lemnar);

c. rima (loc-foc);

d. onomatopee (cal-tropot, ploaie-ropot);

Extinderea semnificatiei fara 'transfigurarea' cuvantului - stimul, cu formele:

a. sinonime (intrecere-competitie);

b. antonime (intuneric-lumina);

c. coexistenta (masa-scaun);

Extinderea semnificatiei, cu 'transfigurarea' cuvantului-stimul, cu formele:

a. legatura logica-generalizare-definitie (cutit-taiere), gen proxim (oras-localitate) sau a speciei (drum-carare), demontarea obiectului (vapor-catarg), substitutie (friptura- ciorba);

b. legatura cauzala: cauza (ratacire-neatentie), efectul (rana-durere);

c. legatura circumstantiala, loc, moment, conjunctura (cal-dura-vara, somn-noapte);

d. legatura de calificare zbor-pilot, economie-avar, intrecere-invingator, orientare-busola, pedeapsa-inchisoare.

Asociere ilogica, aberanta.

Non raspuns.

V. Ceausu si M. Cavasi (1987) propun o tipologie a raspunsurilor si corespunzator o cotare in urmatoarea ordine, care reflecta un punct de vedere cognitiv:

a. non raspuns-0 puncte;

b. asociatie ilogica, aberanta 0,5 puncte;

c. subcategoriile calificare/evaluare l,5 puncte;

d. completare, stereotipie de limbaj 1,5 puncte;

e. subordonare 2 puncte;

f. subcategoriile: coordonare, contiguitate, supraordonare 3 puncte;

g. relatie functionala 4 puncte;

h. relatie cauzala 5 puncte.