Dezvoltarea capacitatii de autodeplasare. Este si motivul pentru care unii psihologi apreciaza ca este stadiul fiintei tropaitoare;
Achizitia limbajului si placerea comunicarii;
Dezvoltarea inteligentei simbolice sau preconceptuale;
Debutul constiintei de sine.
Se diminueaza numarul orelor de somn, copilului fiindu-i suficiente aproximativ 12 ore. Organismul are nevoie si de somnul de dupa-amiaza (1 -1 ˝ h). La 1 an 14/15 ore iar la 3 ani 11/12 ore.
Alimentatia suporta modificari pentru ca la începutul vârstei se întrerupe hrana cu lapte matern. Este necesar sa se asigure produse lactate, fructe, legume.
Învatarea mersului si a comunicarii verbale constituie baza experientei de viata a copilului care are urmatoarele particularitati:
este dominata de trebuinta de actiune (fac eu, fac 15215i84p e baiatu' etc.).
Peste planul actiunii efectuate se va suprapune treptat acela al actiunii vorbite, povestite. Fiinta ce "tropaieste" (în limba engleza to toddle = a merge cu pasi marunti) devine treptat fiinta ce "trancaneste" (Paul Osterrieth).
are un pronuntat rol formativ prin implicarea si autoimplicarea copilului în mânuirea obiectelor (se dezvolta spiritul de observatie);
un începute de independenta în autoservire (igiena personala);
începe sa se familiarizeze cu permitivitati si interdictii în familie, în viata de leagan;
organismul traverseaza bolile specifice primei copilarii (pojar, rujeola etc.), care îi vor asigura imunitatea;
creste nervozitatea daca este neglijat de adult, daca îi apar dintii sau daca traverseaza anumite momente maladive.
Substadiile anteprescolaritatii (primei copilarii)
I. de la 12-18 luni - consolidarea mersului, este pronuntata tendinta de explorare prin vaz si actiune a mediului (cauta, trage fata de masa);
II. de la 18-28 luni - pronuntata dezvoltare a comunicarii verbale; diminuarea nervozitatii mersului si actiunii cu încercari de subordonare a acestora, împlinirii unor dorinte;
III. de la 28-36 luni - devine preocupat de joc, de aprecierea celorlalti.
Ritmul de crestere este foarte intens, putin încetinit spre finalul etapei.
Daca la 1 an greutatea copilului este în medie de 9.300g, la 3 ani ajunge la 14.000g, iar talia creste de la 74cm la 92cm.
Ritmul de crestere al diferitelor parti, organe este inegal. Copilul, disproportionat dezvoltat în raport cu corpul, în perioada anterioara, începe sa se proportioneze. Daca la 1 an capul reprezinta 1/3 din statura corpului, la 3 ani este a Ľ -a parte din corp si abia la 8 ani va deveni mai proportionat, ajungând la 1/6. este o adevarata explozie a miscarilor (deschide sertare, rasfoieste carti etc.).
Se intensifica procesul de osificatie la nivelul coloanei vertebrale, al cutiei craniene, al oaselor membrelor.
Pâna la 3 ani se completeaza dentitia. Masticatia devine curenta.
Sistemul nervos îsi îmbogateste ramificatiile dendritelor iar circumvolutiunile se adâncesc. Se intensifica functia analitico-sintetica, integrativa si de stereotipizare a scoartei cerebrale.
Predomina excitatia în raport cu inhibitia.
Se constata posibilitati crescute de organizare si ierarhizare a conexiunilor nervoase; se dezvolta forme de inhibitie conditionata (oprire, amânare a unui comportament).
Oboseala se instaleaza usor. Este evidenta în jurul orei 11:30 si dupa amiaza dupa ora 17:00.
Aceste caracteristici duc pe de o parte la cresterea rezistentei organismului, iar pe de alta parte la epuizarea fizica, nervoasa, de unde si nevoia de sprijin (cer sa fie luati în brate).
Implicarea vazului contribuie la claritatea si discriminarea imaginii perceptive, mai ales fata de lucrurile din mediul familial.
Se dezvolta mecanismele constantei de marime, de identificare a sunetelor.
Copilul traieste anumite reusite privind localizarea sursei sonore si identificarea vocii.
Apare un început al dezvoltarii auzului fonematic sprijinit de comunicarea cu cei din jur.
Creste receptivitatea fata de sunetele muzicale, prefera liniile melodice ritmate. Pe la 18 luni se semnaleaza chiar o conduita de cautare a unui mediu stimulativ sonor.
"Câstigul de mobilitate" sustine îmbogatirea repertoriului de cunoastere senzoriala exprimat în conduita de explorare a mediului prin implicarea mâinilor în manipularea obiectelor, conduita coordonata de vaz.
Reprezentarea debuteaza în jurul vârstei de 1 ˝ - 1 an si 8 luni când are loc o trecere de la tatonari bazate pe fel de fel de combinatii de miscari concrete la gasirea unor solutii care apar inventate înaintea actiunii ca atare.
Trecerea de la planul motor si gestual la cel al reprezentarii este si mai evidenta în imitatie, care este de fapt "o reprezentare prin actiune" pentru ca imaginea este jucata concret înainte de a fi gândita. Prin acestea copilul dezvolta jocul simbolic dominat de caracteristica de "a face ca si cum" (simuleaza ca doarme pe un ziar care tine loc de perna etc). e un început de învatare sociala (imita ca citeste ziarul).
Reprezentarea îl ajuta sa adapteze prin gest, realitatea la persoana sa, practic o transforma, face din ea ceva ce nu exista, de aceea lumea în care traieste este pentru anteprescolar o lume imaginara în care totul este posibil (animalele gândesc, râd etc.).
Copilul îsi reprezinta situatiile jucându-le, sau retraieste evenimentele deja traite (culcat pe masa si luând o tinuta nemiscata imita rata moarta, imita zgomotul motorului miscând pe covor o cutie de carton asa cum tatal conduce masina).
Reprezentarile, desi au un grad scazut de generalitate, au un rol important în construirea planului mintal intern.
Urmarind reprezentarile în desenul copiilor identificam 2 momente:
Al realismului fortuit (copilul traseaza cu creionul mai multe linii, haotic, dar pretinde ca a desenat ceva;
Un moment al realismului neizbutit când face fel de fel d mâzgaleli, doreste sa deseneze o anume imagine, nu reuseste, încearca sa descrie intentia.
Evolutia motricitatii se concretizeaza în progresul locomotiei si al manipularii obiectelor.
Daca la 1 an mersul este nesigur, cu picioarele foarte departate unul de altul, la vârsta de 20 de luni pasii devin mai echilibrati, mersul mai stabil, începe sa fuga. Apar unele reîntoarceri la mersul de-a busilea dar spre un an si jumatate îl va parasi.
Este insuficient dezvoltata coordonarea între miscarile mersului si tendinta de a fugi, ceea ce genereaza unele accidente. Dupa 2 ani mersul devine o placere. Pe distante mai lungi oboseste.
Miscarile de apucare, de manipulare a obiectelor se specializeaza si se îmbogatesc. Dupa 2 ani se diversifica atât miscarile ample (se catara pe scaune, coboara scari) cât si cele mici (însira bile, margele).
Se întrezaresc unele coordonari ale celor doua mâini în actiunea cu obiectele.
Exista o tendinta de "reluare a miscarii" (reactie circulara) care constituie o forma de învatare bazata pe curiozitate, prin care se fixeaza experienta perceptiv-reprezentativa chiar în cursul fixarii miscarilor. Astfel principala functie a motricitatii este de a oferi începutul învatarii senzorio-motorii.
Alte functii:
conduce la formarea propriului Eu, se descopera pe sine ca agent al miscarii - încrederea în sine;
sprijina autonomia copilului, îl ajuta nu numai sa se afirme ca sa se si confirme pe sine, ceea ce reprezinta o trasatura dominanta a copilariei pentru ca prin aceasta afirmare si confirmare dobândeste sentimentul propriei valori.
În procesul însusirii limbajului participa 3 componente:
componenta senzorio-motorie - pe la 3 luni începe sa repete sunete pe care la va modifica, le va modula. Copilul se joaca cu vocea, asa cum se joaca cu mâinile. Pe la luna a 8-a începe sa imite modele sonore, apar onomatopeele.
componenta intelectuala - cuvintele emise de adult, pe masura repetarii se integreaza în situatii, devin evocatoare, reprezentante pentru situatiile în care au fost emise de adult. Aceasta se întâmpla începând cu sfârsitul primului an, când apare un fel de întelegere globala a realitatii, care precede capacitatea copilului de a vorbi;
componenta afectiva - este data de sentimentul de dragoste al mamei fata de copil pe de o parte si de tonalitatea emotionala a reactiilor vocale ale copilului. Este o contopire afectiva a mamei si copilului, într-un "joc" în care "îsi vorbesc" si se imita unul pe celalalt.
În evolutia limbajului se contureaza mai multe etape:
etapa "cuvântului fraza" (1 - 1 ˝ ani) - cuvintele exprima o mare încarcatura afectiva si informationala. Acelasi cuvânt este folosit pentru situatii diferite si nu are întotdeauna aceeasi valoare;
etapa "pre-fraza" - reprezentata prin 2 si apoi 3 cuvinte, ordonate mai ales dupa importanta lor afectiva; începe pe la 18 luni; se contureaza vârsta întrebarilor. Când întreaba "asta ce este?" numele si obiectul sunt totuna pentru copil, este expresia nevoii de orientare. Indica mai mult actiuni posibile decât obiecte.
etapa "preconceptelor" (2-4 ani) - "Cuvântul se situeaza la jumatatea drumului între simbolul personal si conceptul generic la care va ajunge mai târziu. Vazând în diferite rânduri mere diferite, el va spune de fiecare data "marul" ca si cum întotdeauna este acelasi mar si nu de fiecare data "un mar" pentru ca este un articol diferit din aceeasi clasa de obiecte."[1] Preconceptul este un fel de prototip care nu are înca valoarea generala a unei clase dar nici nu este individualizat pe deplin.
etapa "frazei gramaticale" - în care exprima judecati, relatii, notiuni. Apare la începutul celui de al 3-lea an. "Pa-pa" înseamna - îmi este foame, "tai-tai" înseamna - vreau sa mergem. Apoi ea se apropie de poveste. Copilul se identifica pe sine la persoana a III-a. Pe sine se priveste din exterior.
etapa "diferentierii formelor gramaticale" - îndeosebi a pronumelui personal, persoana I - dovada a aparitiei constiintei de sine.
În jurul vârstei de 3 ani debuteaza cea de a II-a vârsta a întrebarilor. Copilul nu urmareste sa cunoasca atât numele obiectelor cât ratiunea lor de a fi. Este vârsta lui "pentru ce?", "de ce?", "la ce e bun?". Apare si o perspectiva finalista cu functii intelectuale si afective.
Cuvântul exprima actiunea. Este un fel de umbra a ei, pe copil nu-l intereseaza daca este ascultat, el vorbeste chiar si atunci când este singur.[2]
Treptat acest monolog se interiorizeaza, se desprinde de actiune, pe care o va putea precede si chiar conduce, astfel el contribuie la structurarea gândirii.
Limbajul este, totodata si un element esential de socializare prin notiunile vehiculate si prin schimburile de intentii, gânduri, expresii.
Cuprinde mai multe momente:
1 - 1,6 ani - conduitele inteligente achizitionate (a suportului, a bastonului etc.) se consolideaza, se diversifica, ceea ce denota un început de separare dintre mijloc si scop; Conduita de tatonare, fara participarea reprezentarii;
1 ˝ - 1,8 ani - apare functia semiotica pe baza începuturilor reprezentarii, ceea ce asigura trecerea spre gândirea simbolica. Functia semiotica se manifesta prin 3 conduite actionale: imitatia amânata, jocul simbolic, desen.
Prin conduitele actionale copilul cauta noul, mijloace noi, solutii noi, cautare care în plan mintal se realizeaza cu ajutorul reprezentarii. Actiunile, obiectele precum si modul în care acestea pot fi manevrate ajung treptat sa fie interiorizate.
Indiciile unor actiuni mentale sunt situate foarte aproape de cele ale actiunii practice, dar odata asimilate în plan mintal, conduc la asimilari care vor avea un caracter structurant.
Actionând pe baza asimilarilor structurante, acestea îl vor ajuta sa gaseasca un raspuns inteligent printr-o combinare mentala. Din exterior solutia pare ca s-a realizat brusc, dintr-o data.
Reprezentarile devin elemente ale acestor asimilari structurante cu rolul unor simboluri figurative si ajung sa dobândeasca statutul de elemente ale gândirii. Aceasta activitate mentala este vehiculata cu ajutorul semnelor verbale, sub forma de preconcepte, care semnifica o experienta de cunoastere a copilului, reprezentând un fel de generalizare care va pregati trecerea de la unu la câtiva.
Schemele mentale la 2 ani sunt înca rigide, nu au caracter reversibil.
Un copil este întrebat: "Ai un frate?" "Da." "Cum îl cheama?" "Laurentiu." "Dar Laurentiu are un frate?" "Nu."
Combinarea schemelor mentale se realizeaza într-un mod asemanator actiunilor practice fiind legate de placerile, dorintele copilului, întrucât acesta este centrat pe sine.
Principalele caracteristici ale gândirii
La 2 ani surprinde caracterul magic - consta în asimilarea lumii la puterea magica a propriilor tipete, cuvinte. Prin acestea vrea sa obtina totul.
Caracterul egocentric - copilul se afla în centrul mediului. Totul se învârte în jurul sau. Reduce totul la Eu. Este firesc pentru ca nu are alta experienta decât a sa. Nu concepe decât punctul sau de vedere;
Caracterul precauzal - întrebarile "de ce?" sau "la ce foloseste?" (de tip finalist) si jocul simbolic;
Caracterul animist - exprimat în tendinta de a atribui obiectelor din jur ceea ce îi este lui specific ca fiinta vie (sa vorbeasca, sa simta etc.); Dupa Jean Piaget precauzalitatea, alaturi de jocul simbolic îl descrie pe copil în stadiul inteligentei preoperatorii ce continua pâna în jurul vârstei de 7-8 ani.
Caracter operativ - (dupa H, Wallon) primeaza satisfactia, nu ratiunea, adica ceea ce satisface dorintele sale.
Întâlnim la aceasta vârsta:
rationamentul transductiv (STERN) - de la particular la particular, pe baza analogiilor. Leaga preconceptele între ele (ex. un copil de 2,10 ani doreste portocale. Cum nu se gasesc, i se spune ca portocalele sunt înca verzi. Bând ceaiul de musetel, copilul spune: "Musetelul nu e verde, s-a facut galben. Da-mi portocale.[3]). deci, copilul leaga, justapune lucrurile între ele dupa logica lui.
rationamentul pe baza de analogie este imperfect, copilul este impresionat doar de unele asemanari pe baza carora atribuie si altor obiecte însusirile respective.
"Starea de confort psihic" este cel mai important suport pentru dezvoltarea afectivitatii care este prezenta în maturizarea motorie, în aparitia reprezentarii, simbolismului, în evolutia limbajului.
La 1 ˝ ani îsi exprima puternic impresionabilitatea, intuieste bucuria sau tristetea mamei. Reactioneaza la o melodie vesela prin gestica.
La 2 ani atasamentul fata de mama este foarte puternic, gesticuleaza bogat, atât la apropierea cât si la departarea de mama. Este mult mai temperat fata de tata.
Se îmbogateste gama emotiilor pozitive si negative. Începe o oarecare organizare a lor, adica sa aiba o numita cauza, o orientare anume spre peroane, jucarii, alte obiecte.
Încep trairile afective sa se desprinda de momentan si sa capete un caracter generalizat.
Apare o nevoie evidenta de a fi iubit de cei di jur, încearca sa se alinte si sa se faca placut, mai ales prin imitatie.
Îsi face loc fenomenul de compensare afectiva (în loc sa tipe, se poate descarca lovind cu furie scaunul, sau se cearta cu papusa preferata spunându-i necazul sau, adresându-i epitete care în alte ocazii le-a primit el).
Dupa unii autori anxietatea este un fenomen dominant, resimtita din cauza actiunii stimulilor externi, de teama de a pierde sprijinul matern, de interdictii, obligatii, de unele aprecieri sau experiente devalorizate, de unele contradictii care apar în comportamentul adultului.
La sfârsitul perioadei, anxietatea poate lua forma unei crize afective în fata constrângerilor adultului.
Se manifesta prin plâns violent, tipat, batut din picioare. Este si expresia dorintei de a face ceva, de a se autoafirma.
Adultul, fata de asemenea reactii nu trebuie sa insiste impunându-si punctul de vedere ci sa-i distraga atentia si sa-l orienteze spre altceva. Altfel degenereaza în "care pe care" dominator pentru amândoi, adult si copil.
Starile afective tensionate pot îmbolnavi copilul, îi creeaza voma, insomnie.
Opus negativismului, apare cooperarea cu adultul, bazata pe o oarecare întelegere, disciplinare si chiar interiorizare a unor reactii (daca se apropie de aragaz, de priza, spune singur "nu, nu").
Afectivitatea este implicata si în dezvoltarea încrederii în sine.
Pentru a dobândi încredere în el sunt periculoase 2 tipuri de atitudini ale acestuia fata de copil:
retragerea iubirii ("daca nu taci, mama nu te mai iubeste");
toleranta excesiva sau lipsa de interes.
Daca în primul an copilul si realitatea formeaza un tot nediferentiat, odata cu intrarea în anteprescolaritate, treptat începe o desprindere de obiecte, verbalizarea actiunilor, folosirea pronumelui personal "Eu", ceea ce înseamna un început de generalizare relativ la propria fiinta.
Treptat îsi da seama ca de fapt, el, copilul, este cauza a actiunii, este subiect al activitatii.
Are loc, astfel, intuirea propriei persoane, reprezentarea de sine. Aparitia identitatii de sine a fost legata de momentul recunoasterii în oglinda (Gessel o situeaza la 2 ani, Rene Zazze la 3 ani).
Aparitia identitatii de sine cunoaste 2 etape:
identificarea primara (bucurie, teama, mirare);
identitatea autentica - atunci când îsi da seama ca ce din oglinda este el însusi.
Se formeaza si imaginea de sine care la aceasta vârsta este o copie fidela a imaginii propuse de adult. Chiar cele mai ascunse nuante ale atitudinii propuse de adult "copilul le percepe cu o uimitoare sensibilitate"[4] (ex. "Esti o fetita frumoasa? "Da, asa zice mama").
Pe fondul identitatii si al imaginii de sine încep sa s contureze primele trasaturi ale personalitatii. Copiii foarte alintati, dependenti de adulti devin capriciosi, gelosi, iar cei care traiesc într-un regim prea restrictiv pot deveni inhibati, timizi.
Personalitatea copiilor evolueaza în mare masura în functie de orientarea si controlul parintilor.
|
