VIRTUTEA MORALA

VIRTUTEA MORAL

Standarde de performanta: La sfârsitul activitatii didactice studentii:

Delimiteaza locul virtutii morale în interiorul etosului

Stabilesc rolul virtutii morale în structurarea personalitatii morale

Explica argumentat unitatea si diferenta dintre demnitate ai onoare, ca parti corelative ale virtutii.

Bibliografie:

Nicolae Bellu, Morala în existenta umana, Editura Politica, Bucuresti, 1989, p. 109-117

Ioan Grigoras, Personalitatea morala, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982, p.

Marietta C. Moraru, Valoare si etos, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, p.

Traian Gânju, Discurs despre morala, Editura Junimea, Iasi, 1981.

Filosofie contemporana, texte alese, traduse si comentate de Al. Boboc si I.N. Rosca, Editura Gramond, p. 149-168

Dictionar de filosofie, Editura Politica, Bucuresti, 1978, p. 764-765.

Gh. Al. Cazan, Introducere în filosofie, Filosofia antica, Editura Actami, Bucuresti, 1996, p. 188-190.

Didier Julia, Dictionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996, p. 359.

N. Bagdasar, Virgil Bogdan, C. Narly, Antologie filosofica, Filosofi straini, Editura Uniunii Scriitorilor, 1996.

Alsdair MacIntire, Tratat de morala. Dupa virtute. Editura Humanitas, Bucuresti, 1998

Dictionar explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., 1975, p. 627î 1021.

VIRTUTEA MORALĂ ÎN ORIZONTUL DE PREOCUPĂRI ALE FILOSOFIEI

Problematica virtutii este, în filosofie, una controversata. Lansata, în antichitate, ca marca a omului cu calitati deosebite, fizice, intelectuale, morale, apoi resemnificata, în diferite epoci istorice, fie ca atribut al apartinatorilor unor caste (atribut al carui continut este dat a priori, ca merit, prin descendenta, strain de calitatile dobândite), fie ca deziderat educational, ca stiinta, în sens religios sau laic (continutul schimbându-se dupa scopurile educationale), fie ca blazon ocupational (continutul reducându-se la abilitati profesionale, la excelenta), virtutea a avut momente de glorie si de decadere conceptuala.

Îndeosebi în secolele de dupa renastere, pâna în zorii contemporaneitatii, virtutea a fost coborâta din rangul de tema filosofica, fiind considerata fie prea aproximativa si vaga, în raport cu nivelul de specializare a cugetarii filosofice, fie desueta, în raport cu dimensiunile moderne ale umanului.

Este meritul lui Alsdair MacIntire de a fi sesizat cu deosebita luciditate impasul virtutii în preocuparile filosofice contemporane si de a fi repus în discutie tema, operând o reductie de semnificatii si plasând-o în sfera de preocupari a eticii. Autorul observa faptul ca neglijarea virtutii deriva dintr-o incapacitate contemporana "de a privi viata umana ca pe un tot, ca pe o unitate al carei caracter ofera virtutilor un telos adecvat."

Doua sunt obstacolele evidentiate de MacIntyre ca fiind vinovate de aceasta incapacitate: "unul social si celalalt filosofic".

Obstacolul social consta, în viziunea autorului, în farâmitarea vietii individului "într-o multime de segmente", fiecare cu valorile si normele lui.

Obstacolul filosofic este apreciat ca fiind legat fie de caracterul "simplist", "atomistic" al cercetarilor filosofiei analitice despre om, fie de "separarea omului de rolurile pe care le joaca"sau izolarea lui în "roluri sau cvasiroluri individuale", în filosofia existentialista sau în sociologie. (10, p. 212)

Cu toate criticile si contestatiile de care a avut parte acest punct de vedere (vezi 10, p. 8-14), el a facut deja cariera, astfel încât reluarea temei virtutii, chiar daca nu este una explicita, în afara autorului citat, este tot mai des invocata de medii publice si stiintifice dintre cele mai diverse, în sfera eticii fiind de notorietate eticile particulare si deontologiile, ca eforturi de a aduce în atentie ceea ce este recunoscut ca marele declin al sfârsitului de mileniu: declinul moral.

1.1.Delimitari conceptuale

Conceptele cu care operam în prezentul curs sunt cel putin doua: virtute si virtute morala. Dificultatea delimitarii între cele doua concepte vine de la tentatia multor teoreticieni de a identifica un sens moral virtutii, în genere, considerând ca, din moment ce ea defineste ceva pozitiv, deci analog binelui, nu poate fi gândita în afara unei conotatii morale.

Dictionarul de filosofie din 1978, unul dintre cele mai elaborate în domeniu, considera virtutea ca fiind "categorie a eticii cu caracter apreciativ si normativ care desemneaza însusirile morale pozitive ale oamenilor, atitudinea lor consecventa în respectarea idealurilor etice, a principiilor si normelor morale". (6, p. 764-765).

Didier Julia, în Dictionarul sau de filosofie surprinde mai multe sensuri ale conceptului, nu numai cel etic. Uzând de sursa etimologica a termenului (de la lat. virtus, virtute, merit), autoarea cauta sensurile mai vechi (original, curaj si forta a razboinicului), sensul mai general (putere sau aptitudine de a face ceva, de a provoca un efect), precum si sensul modern, mai actual, rezervat eticii, ca dispozitie de a face binele.

Dictionarul explicativ al limbii române retine, de asemenea, mai multe sensuri ale termenului, dar le privilegiaza pe cele etice: 1. Însusire morala pozitiva a omuluiî însusire de caracter care urmareste în mod constant idealul etic, bineleî integritate morala. 2. Înclinatie statornica speciala catre un anumit fel de îndeletniciri sau actiuni frumoase. În ce priveste derivatele termenului, dictionarul face deosebire între virtute (cu sensurile de mai sus) si virtuozitate ( cu sensurile de maiestrie, dexteritate, iscusinta deosebita de natura artistica) si între adjectivele corespunzatoare: virtuos, pentru primul, respectiv virtuoz, pentru al doilea. (11. P. 1021).

Unul dintre clasicii limbii italiene din preajma celui de-al doilea razboi mondial, Nicola Zingarelli (1933), în al sau "Vocabolario della lingua italiana" face un inventar deosebit de bogat al determinatiilor laxicale ale termenului virtú, începând cu cea mai generala: "vigore, potenza". Continua, însa, cu cele nemijlocit etice: "amore attivo del bene, che prende varie forme". Cît priveste formele, acestea sunt deosebit de variat si amanuntit prezentate, grupate, în general, pe mai multe categorii: fizice (vigoare, potenta, energie), morale (modestie, sacrificiu, abnegatie), psihologice (volitive, imaginative, legate de senzatii, perceptii, ratiune), artistice (cele mai numeroase), juridice (ale prudentei, ale justitiei), politice, teologice (incluse, aici, virtutile lui Dumnezeu), militare etc. (op. cit. p. 1698-1699)

Alsdair MacIntyre considera, generalizator si difuz, ca "o virtute este o calitate umana dobândita". Ulterior, autorul face precizarea ca virtutea nu poate fi gândita decât în raport cu viata umana ca totalitate, si numai cu luarea în considerare a unui sens moral. (10, p. 200).

Sintetizând punctele de vedere analizate, putem formula, cu suficient temei, principalele determinatii ale virtutii, pe mai multe trepte de generalizare:

În sensul cel mai general: facultate pozitiva a unui lucru, a unei însusiri, a unei persoane, a unei actiuni.

În sens general-uman: ansamblu de calitati ale unei persoane, care o fac apta sa realizeze la nivel maxim o activitate specifica.

În sens moral: Ansamblu de calitati morale ale unei persoane, determinate de cunoasterea, aprobarea, aplicarea si promovarea cu consecventa a valorilor, principiilor si normelor morale specifice unei colectivitati umane.

În legatura cu acceptiunile de mai sus, sunt de facut câteva precizari, care vor justifica faptul ca virtutea este eminamente un termen moral:

Facultatea unui lucru, a unei însusiri, persoane, actiuni este pozitiva numai ca rezultat al aprecierii unei persoaneî ea intra în sfera virtutii, numai daca subiectul evaluator este acreditat sa faca evaluarea, inclusiv din punct de vedere moral.

Cu privire la persoana, virtutea nu poate fi gândita în afara moralitatii, chiar daca este vorba de o particularizare de natura fizica (putere, agilitate etc) sau de natura psihica (atentie, memorie etc), întrucât asemenea calitati sunt luate în seama numai în masura în care ele sunt puse în functiune pentru a realiza binele, sau, cum spune Alsdair MacIntyre, daca exista un telos moral.

In sens strict moral, se foloseste, de regula, termenul plural: virtuti. Facem precizarea ca nu putem gândi virtutile decât în unitatea lor, întrucât nici o calitate morala nu se poate legitima decât în interiorul unei personalitati morale autentice. Nu putem accepta altruismul unui om necinstit sau politetea unui om dispretuitor. Neînsotite de ansamblu, virtutile morale sunt asimilate fatarniciei.

Evolutia conceptiilor filosofice despre virtute

Avem un studiu comparativ al conceptiilor filosofice despre virtute. El apartine lui Alsdair MacIntyre si începe cu poemele homerice, continua cu Aristotel, cu Noul Testament si se opreste la Benjamin Franklin si Jane Austin, gânditori de alta factura decât cea filosofica. Studiul sau ne ajuta, însa, sa facem o prima evaluare a varietatii modalitatilor de abordare a virtutii, dintr-o perspectiva sistematica. Vom adauga acestui studiu scrierile lui Platon despre virtute, dialogurile Menon, Protagoras si Gorgias care, de fapt, prezinta pozitia lui Socrate asupra virtutii. Fara a avea, în filosofia contemporana studii explicite asupra virtutii, vom încerca sa identificam, prin analogie, principalele directii de întelegere a continutului si semnificatiilor acesteia.

MacIntyre observa faptul ca poemele homerice prezinta virtutea (areté) ca fiind "o calitate care da posibilitatea unei persoane individuale sa-si duca la îndeplinire rolul sau social", continutul si formele particulare ale acesteia fiind identificabile, mai degraba, cu numele de excelenta. Urmând acelasi modus definitional, virtutea, este identificata: ca fiind "o calitate ce da puterea unei persoane individuale st se apropie de realizarea telos-ului specific uman , fie natural, fie supranatural", la Aristotel, la Toma D'Aquino sau în Noul Testamentî ca fiind "o calitate care este utila în realizarea succesului pamântesc sau ceresc" la Benjamin Franklin. (10, p. 196).

Cât priveste dialogurile platonice, în acestea descoperim un Socrate preocupat de virtute ca ratiune, ca înclinatie a sufletului: "Daca virtutea face parte din înclinatiile sufletului si daca este în mod necesar folositoare, ea trebuie sa fie ratiune" Cum Socrate identifica utilul cu rationalul în intentia combaterii individualismului etic, si defineste sufletul ca partea divina, eterna a omului, de natura rationala, (Gh. Al. Cazan), el considera ca "la om toate depind de suflet, facultatile sufletului depind de ratiune, însa numai în masura în care vor sa fie bune" .(cf. 7, p. 188). De pe aceasta pozitie Socrate ridica virtutea la rangul de stiinta, fiind pusa în rândul celor ce pot fi învatate, precum si în pozitia de temei al moralitatii si al autenticitatii ca om folositor pentru cetate. Ceea ce a fost denumita "cotitura socratica" în filosofie se defineste, sub aspectul tratarii virtutii, ca întoarcerea acesteia din planul datului cotidian în cel al constiintei, ca valoare generica, absoluta, inalterabila. Secolele urmatoare, în mod deosebit cele ulterioare clasicismului grec, au asimilat modelul clasic "sub forma unui cod de virtuti, vulgarizat pentru nevoia variatelor forme succesive de initiere (educatie)" , specifice epocii: (1, p. 114)

epoca elenistica, în care este exaltata ca virtute suferinta (stoici), fericirea ca placere (hedonisti), fericirea ca seninatate sufleteasca - ataraxia (eudemonisti) î

evul mediu, în care este exaltata credinta religioasa, din perspectiva teologica sau virtutea cavalerului, din perspectiva laica.

clasicismul, care privilegiaza ratiunea ( Descartes: dubito - cogito - sum) sau individualismul ( Hobbes: homo homini lupus est) sau datoria de a face bine ( Kant)

epoca contemporana, care reia, în diferite moduri, temele antice, medievale sau clasice, fie prin utilitarism (tema placerii), fie prin fie prin fenomenologie (tema persoanei ca "valoare a valorilor"- Max Scheler), fie prin filosofia vietii (individualism - teoria supraomului a lui Nietzsche), fie prin diferitele forme de existentialism, religios sau ateu (tema suferintei) sau nihilism ( tema nonsensului existentei - E. Cioran), fie prin filosofia marxista (colectivism).

2. VIRTUTEA MORALĂ CA MOD DE A FI AL PERSONALITĂŢII MORALE

Pornind de la definitia data virtutii în primul capitol, vom retine principalele particularitati prin care aceasta se individualizeaza, în cadrul moralei:

În schema generala a moralei (vezi cursul nr. 2), virtutea morala se situeaza în spatiul manifestarii morale, fiind determinata ca unitate, în persoana, a normei, valorii si aprecierii morale, sub forma moralei sociale concretizate, înfaptuite.

Ca morala înfaptuita, virtutea morala exprima "participarea la plinatate" (Nicolai Hartmann), în toate cele patru ipostaze ale asumarii moralitatii : "a sti", "a aproba", "a face", "a propaga", în unitatea lor. Absenta uneia dintre aceste ipostaze nu înseamna doar partialitate, ci pur si simplu anularea conditiei de fiinta virtuoasa moral. Cât priveste gradul de realizare, în persoana, a fiecareia dintre aceste ipostaze, retinem punctul de vedere al lui Traian Gânju, care delimiteaza trei tipuri de subiecti morali : individualitatea, personalitatea si exemplaritatea simbolica (vezi cursul nr. 2). Virtutea morala este definitorie începând cu personalitatea. Sub acest nivel, individul, chiar daca traieste moral, ramâne o persoana oarecare, un anonim. 

2.1. Raportul virtute-personalitate.

Chiar daca am definit-o ca ansamblu de calitati morale realizate, virtutea morala este, din perspectiva eticii, un deziderat, un model uman de atins. Personalitatea, asa cum o prezinta psihologia, reprezinta unicitatea fiintei umane, felul propriu de a fi al acesteia, ireductibil si irepetabil.În istoria eticii, raportul dintre individual si general, dintre cerintele moralei si cele ale individului a fost abordat de la o extrema la alta:

Au existat curente etice care au privilegiat individualul, cerintele persoanei : hedonismul lui Aristip din Cirene ("carpe diem"â"bucura-te de clipa de fata"), utilitarismul lui J. Bentham (moralul ca suma algebrica pozitiva a placerii si neplacerii).

Au existat curente etice care au privilegiat generalul, cerintele moralei: etica stoica ("sustine et abstine"â "îndura si abtine-te"), etica religioasa, etica "imperativului categoric" a lui Kant etc.

Au existat curente etice care au pastrat un echilibru între general si individual : Thales din Milet, Heraclit din Efes, Socrate. "Virtutea morala nu mai cere sacrificarea individualitatii, ci numai punerea ei sub controlul si diriguirile constiintei morale" (2. p. 23)

Filosofia contemporana pune problema raportului între personalitate si moralitate (virtute morala) în termenii raportului dintre libertate si necesitate:

Au existat curente care au privilegiat libertatea persoanei: anarhismul lui Max Stirner sau Bakunin, teoria supraomului a lui Nietzsche, existentialismul.

Au existat curente care au privilegiat necesitatea: scoala neokantiana de la Baden (Windelband, Rikert), neohegelianismul.

Au existat curente care au tratat relatia necesitate-libertate în modalitati particulare: "ontologia critica" a lui Nicolai Hartmann, care pune problema necesitatii ca necesitate a persoanei, dialectica necesitate-libertate a lui Hegel, prelucrata în forme sociologizante de filosofia marxista, dedublarea moralei si instituirea unei morale oficiale si a uneia a persoanei (C. Dimitrescu-Iasi), sau a moralei închise (determinata de presiunea infraintelectuala ) si a moralei deschise (determinata de aspiratia supraintelectuala) .

De ce prezentam toate aceste curente si orientari? Pentru ca toate prezinta aspecte pertinente ale raportului dintre virtute si personalitate. Asa cum am mai subliniat deja, nu exista curent filosofic luat în seama de istoria filosofiei care sa nu prezinte argumente solide pentru sustinerile sale. Unele se justifica pornind de la o anumita definitie a termenilor, altele de la sisteme logice valide de rationare, altele de la stari de fapt indiscutabile. În privinta dialogului virtute morala-personalitate putem formula câteva judecati de valoare cu mari sanse de acceptabilitate:

1. Sensul în care utilizam aici termenul de personalitate nu este exclusiv unul psihologic ("ceea ce este propriu, caracteristic unei persoane si o distinge ca individualitate")î fara a eluda acest sens, care ne ramâne ca reper, gândim personalitatea si în sens social si moral, ca persoana realizata pe deplin, actionând pe traseul "convingeri-vointa-fapte", depasind "principiul natural" , dominat de solitudine si conservare si asumându-si "principiul genetic", dominat de solidaritate, creatie, suveranitate si perfectionare. (T. Gânju, vezi cursul nr. 4)

2. Pornind de la aceasta acceptiune, nu putem admite legitimarea personalitatii fara o componenta morala. Virtutea morala este înteleasa, atunci, ca fundament al componentei morale a personalitatii (a personalitatii morale), ca moralitate asumata. E. Cassirer evdentiaza, în acest sens, ca în acest fundament omul ".descopera si demonstreaza o putere noua, puterea de a construi propria sa lume". (cf. 2, p. 38)

3. Personalitatea morala este produsul cunoasterii, acceptarii, trairii si promovarii virtutii morale într-un mod propriu, original si creator. Personalitatea morala da nume virtutii morale, îi ataseaza un stil, un mod de a fi, o face credibila prin originalitate, o îmbogateste prin creativitate si o propaga prin exemplu personal. Nu exista virtute, ca atare, decât la nivel conceptual. Exista doar om virtuos, care poarta virtutea ca pe un blazon personal. Cum spunea Nicolai Hartmann, etica "nu reprezinta formarea vietii omului peste capul omului, ci mai degraba atragerea omului spre formarea libera a propriei vieti".."Spre demiurgul din om se îndreapta etica". ( 5, p. 154)

2.2. Criteriile de validare a personalitatii morale (I. Grigoras)

Prezentarea acestor criterii este relevanta pentru modul specific de asimilare a virtutii morale în structura personalitatii morale.

1. Criteriul calitatilor morale. Este criteriul care valideaza personalitatea prin continut. Cum este persoana, din punct de vedere moral? Aici se realizeaza, de regula, inventarul, precum si ierarhizarea calitatilor în functie de evidenta lor în comportament. Cotidian, se remarca mai ales acele calitati care dau unicitatea si exemplaritatea persoanei. Asa cum am subliniat, însa, personalitatea este totalitate. Ce nu se evidentiaza, se presupune, implicit.

2. Criteriul aprecierii sociale. Potrivit lui M. Proust, personalitatea este o creatie a gândirii altora.(cf. 2, p. 67) Aici intervine ceea ce psihologia sociala numeste prestigiul si reputatia. Exista, indiscutabil, un prestigiu si o reputatie morala a persoanei, ca marca a virtutii sale morale.

3.Criteriul vointei. Potrivit lui Immanuel Kant, vointa autonoma este cea care ajuta pe om sa se detaseze de sinele sau empiric, pentru a înfaptui Legea morala. "Autonomia vointei e singurul principiu al tuturor legilor morale si al datoriilor potrivite lor". (9, p. 407) Dimitrie Gusti considera ca vointa este singura trasatura fundamentala a personalitatii. Vointa este, indiscutabil, factorul energetic al personalitatii, cel care determina actiunea, cu conditia ca ea sa fie autonoma (libera). Iar autonomia vointei este, la rândul ei, determinata de natura scopului actiunii. Vointa este libera numai atunci când scopul actiunii este interior persoanei si contine, în sine, valoarea.

4.Criteriul caracterului. Identificat, adesea, cu însasi personalitatea, caracterul subliniaza determinanta personalitatii, "culoarea" specifica a acesteia. Aici, în caracter, se identifica asimilarea creatoare a virtutii morale, dar si consecventa, durabilitatea, statornicia "modului de a fi" al persoanei. În baza caracterului, manifestarile personalitatii morale în diferite situatii sunt previzibile, anticipate de terti, ceea ce creaza, în relatiile cu acestia, confort, comoditate, siguranta. Un om "lipsit de caracter" este imprevizibil, surprinzator, oscilant, incomod pentru semeni, fiind repudiat, indiferent de calitatile lui fizice, intelectuale sau partial morale.

3.DEMNITATEA sI ONOAREA - FUNDAMENTE ALE VIRTUŢII MORALE

Ioan Grigoras prezinta urmatoarele trasaturi ale personalitatii morale:

Constientizarea si afirmarea efectiva a nevoii de a fi omî

Realizarea nevoii de a fi în contextul problematic al tuturor nevoilor specific umane, ca împlinire a celui mai bun lucruî

Creativitatea, subordonata desavârsirii moraleî

Autodeterminareaî

Discernamântul critic în afirmarea judecatii de valoare moralaî

Demnitatea si onoarea.

3.1.Semnificatia cuplului valoric demnitate-onoare

Prezenta demnitatii si onoarei ca trasaturi ale personalitatii morale, în viziunea lui I. Grigoras, demonstreaza caracterul privilegiat al acestora în moralitatea personalitatii. Ele contureaza în cel mai înalt grad imaginea morala pentru sine si în ochii celorlalti, precum si atitudinea fata de imaginea altora despre sine. Raportate la virtutea morala, demnitatea si onoarea sunt expresia cea mai relevanta, mai activa a acesteia. Împreuna ele sunt virtutea morala comunicata, facuta publica prin afirmarea teoretica si practica a personalitatii în viata colectivitatii.

În gândirea curenta, comuna, precum si în unele discursuri sau lucrari stiintifice mai putin exigente din punct de vedere etic, cele doua notiuni sunt fie considerate sinonime (onoare â "integritate morala, probitate, corectitudineî demnitate, cinste" / 11, p. 627), fie luate împreuna, fara nici o diferentiere, ca un cuplu valoric sui generis, ca o expresie lingvistica cu semnificatie unitara.

Nici literatura etica nu da prea mare importanta definirii si interpretarii celor doua notiuni. Cu toate acestea, din moment ce limba româna si nu numai aceasta, ci si alte limbi, folosesc doua notiuni pentru a da expresie imaginii omului virtuos, trebuie sa identificam ceea ce apartine ca semnificatie fiecareia, nu doar ca un exercitiu semantic, ci si cu scop nemijlocit etic. Utilizam, în acest scop, modelul explicativ al lui Tudor Catineanu, care face diferenta între calitatea judecatilor morale ale persoanei si însusirea morala a acesteia.

În acest sens, distingem onoarea ca fiind acea latura a virtutii morale care se exprima prin reprezentarea teoretic-reflexiva pe care omul si-o face despre idealul sau moral, despre locul sau în colectivitate, despre importanta pe care colectivitatea o da personalitatii sale. Pe scurt, onoarea se constituie din ceea ce omul crede despre sine, sub aspect moral. Este de retinut ca onoarea nu se limiteaza strict la domeniul moralei. Sub influenta valorilor morale, imagini despre sine ale omului care transcend morala patrund în constitutia onoarei, prin contagiune valorica: constiinta valorii profesionale, artistice, a faptelor semnificative ale vietii, a valorii general-umane. Totodata, constiinta apartenentei omului la diferitele grupuri sociale, cu care împartaseste aceleasi aprecieri valorice, determina manifestarea onoarei în numele grupului: onoarea familiei, a grupului de munca, a firmei, a poporului, a natiunii a umanitatii etc.

Demnitatea este însusirea morala a omului virtuos, adica atributul concret-determinat al omului care cultiva onoarea. Demnitatea exprima însusirea personalitatii morale depline a omului aflat în situatia de a fi constient de propria sa valoare moralaî este atributul calui care cultiva onoarea ca pe o necesitate interioara, al celui care, constient de idealul sau moral, are o apreciere justa asupra propriilor fapte morale, da dovada de autoexigenta, se supune permanent, din convingere, unei cenzuri si autocenzuri morale, utilizând aceeasi unitate de masura pentru faptele semenilor.

Demnitateasi onoarea se structureaza pe doua directii distincte:

Una ce tine de aprecierea altora despre sine:

a fi om de onoare înseamna a te bucura de pretuirea si acordul semenilor asupra propriilor evaluari despre normele, valorile si comportamentele propriiî

a fi demn înseamna a te bucura de respectul semenilor fata de comportamentul tau moral, fata de atitudinile tale în raport cu faptele morale, deopotriva ale tale si ale altora. Un om demn este un om "de temut", "de neclintit", "de neoprit", în sens pozitiv, adica "un om de caracter".

Una ce tine de autoapreciere:

a fi om de onoare înseamna a cultiva în tine acele valori, norme si comportamente morale pe care le consideri dezirabile moralî

a fi demn înseamna a apara cu orice pret, împotriva oricarei agresiuni, propriul univers moral - din tine si din mediul tau.

Pe scurt, utilizând o expresie specifica etosului românesc, virtutea morala este produsul unitatii dintre vorba si fapta nu numai în comportamentul nemijlocit moral, ci în toate împrejurarile de viata, vorba exprimând onoarea (spune numai ceea ce trebuie sa spuna, si mai ales spune numai ceea ce poate face), iar fapta, demnitatea (face numai ce trebuie sa faca si mai ales face ceea ce spune).

Este de retinut faptul ca onoarea si demnitatea nu sunt gândite, aici, ca simple valori morale. Ele sunt mai degraba valori integrabile (T. Vianu), fiecare dând expresie unui mod particular de punere în opera a ansamblului valorilor morale: onoarea prin vorbe, demnitatea prin fapte. Purtatorul virtutii morale se situeaza permanent, în toate împrejurarile vietii sale, pe pozitia de promotor al celor mai înalte calitati morale specifice colectivitatii din care face parte, dovedeste unitate deplina între ceea ce stie, ceea ce crede si ceea ce face. În atitudinea si comportamentul sau promoveaza si apara respectul fata de adevar, dreptate, loialitate, echitate, sinceritateî da dovada de optimism, dârzenie, hotarâre, perseverenta si statornicieî este serios, modest, sobru si chibzuit, blând si rabdator, capabil în orice moment sa ofere, cu generozitate, propriul model moral.

Prin traditie, onoarea si demnitatea au atributul sacralitatii. Constiinta sacralitatii lor tine de capacitatea personalitatii morale de a avea imaginea sau macar intuitia sacrului. O asemenea capacitate este dobândita fie pe calea trairii efective a unei vieti religioase, fie pe aceea a unei educatii morale consecvente si consistente.

Daca pentru noi experienta religioasa nu poate fi o conditie a priori a onoarei si demnitatii, o experienta a sacrului este necesara, dincolo de conotatiile lui religioase. Ea ne este accesibila prin însasi conditia de om, în masura în care apelam la ea.Ideea unei "cauze sfinte" reprezinta un fapt de constiinta ce se naste din însasi natura morala a umanului. Ea ne este, de asemenea, accesibila în masura în care apelam la cultura, la traditii si la istorie. Nu în ultimul rând, ea ne este accesibila în masura în care ne apropiem cu respect de cei pentru care divinitatea este un partener de dialog autentic în mediul sacrului.

În numele sacralitatii unor valori, pamântul este împodobit cu cruci de eroi, cu moaste de sfinti, cu monumente votive, comemorative sau arhitecturale, cu muzee, cu biserici si manastiri, cu biblioteci, cu parlamente si constitutii, cu drapele si steme, cu medalii si decoratii, iar omenirea se întoarce catre toate acestea cu neobosita veneratie.

3.2. Am onoarea sa va salut!

Unul dintre semnele distinctive care dau "culoare" specifica utilizarii termenului "onoare" este formula de adresare între oameni de o anumita înaltime culturala, care se respecta în mod deosebit, formula consacrata, deja, inclusiv ca mijloc de comunicare în societatea civila: "am onoarea sa va salut!".

Introducerea în relatiile inter-umane a formulei de adresare ce include cuvântul "onoare" ("am onoarea sa va salut", "am onoarea sa ma prezint", "am onoarea sa va ofer aceasta carte" etc.) nu este doar o operatie cosmetica, desi schimbarea produsa dupa 1989, din acest punct de vedere, a parut, mai degraba, o reluare a unor traditii precomuniste, printre altele. Semnificatia acesteia este de mare valoare morala.

Persoana care îsi asuma onoarea o face dintr-un sentiment de mare traire sufleteasca. El comunica interlocutorului o baza morala a raporturilor reciproce pe care o ia ca martor si garant al intentiilor sale. Totodata el comunica disponibilitatea de a recunoaste si a pretui valoarea morala a interlocutorului nu numai ca realitate, dar chiar si ca presupozitie, fiind, în acest sens, o "provocare" la raporturi reciproce în limitele moralitatii, îndeosebi ale respectului reciproc si modestiei.

Expresia este, în ultima instanta, simbolul pretuirii pe care o acordam faptului ca interlocutorul, în presupozitia înaltelor calitati morale, ne face favoarea de a comunica cu noi. Când aceasta pretuire are semnificatie unilaterala, doar pentru unul dintre interlocutori, ea cade în slugarnicie, cel incapabil de valorificare a gestului ascunzând, în spatele onoarei de parada, dispretul disimulat.

Când, însa, semnificatia expresiei este pe deplin asumata de interlocutori, ea genereaza o atmosfera de profunda elevatie morala, premisa majora a unui comportament moral consecvent, autentic.

A avea onoarea intrarii în relatie de comunicare cu celalalt înseamna, deci, a avea motive temeinice de a provoca o judecata de valoare morala despre noi, ca oameni, si despre mediul nostru, ca mediu de moralitate, în care onoarea este mai presus de orice îndoiala.