ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
1. Definitia vointei. Vointa se leaga de problema determinismului comportamentului si activitatii omului si abordarea ei, atat in cadrul filosofiei, cat si in cel al psihologiei, a oscilat intre doua orientari extreme si antagonice: orientarea voluntarista, a liberului arbitrar si orientarea fatalista, a destinului. Prima absolutiza vointa, transformand-o in unica forta motrice si unicul factor determinant, cauzal al actiunilor omului, acesta fiind liber sa faca orice, nesuportand ingradiri sau influente din afara. Cea de-a doua minimalizeaz 959g69j a pana la anulare importanta si rolul vointei, absolutizand rolul unui determinism extern ocult, imprevizibil si imposibil de controlat, denumit destin ("ce ti-e scris, in frunte ti-e pus!").
In prezent, psihologia stiintifica se situeaza pe pozitiile determinismului interactionist-circular, potrivit caruia comportamentul omului are la baza nu numai cauze interne si nu numai cauze externe luate in sine, ci interactiunea dintre ambele categorii. In acest caz, vointa, in calitate de cauza interna nu actioneaza independent de conditionarile obiective externe. Libertatea de actiune a omului nu este, asadar, absoluta, ci relativa, trebuind sa reflecte si sa respecte cerintele cadrului obiectiv extern.
Vointa nu este o forta declansatoare oarba si autonoma; ea se leaga de o intentie, de un scop formulat in mod constient si trecuta prin filtrul gandirii, al ratiunii. De aceea, devine o coordonata de definitie doar a actiunilor complicate social si care necesita un mare grad de mobilizare si se executa cu dificultate. Asa cum sublinia J. Piaget, putem vorbi de existenta vointei in cazul cand sunt prezente doua conditii: a) un conflict intre doua tendinte (o singura tendinta nu genereaza un act voluntar) si b) cand cele doua tendinte dispun de forte inegale, cedand una celeilalte, iar prin actul de vointa are loc o inversare, cea care era mai slaba devine mai puternica, iar cea care era initial mai puternica devine mai slaba, fiind invinsa.
Rezulta ca vointa este acel mecanism de autoreglare, prin intermediul caruia reusim sa ne activam si sa ne mobilizam energia fizica si neuropsihica in vederea depasirii obstacolelor pentru satisfacerea starilor de necesitate (motivatie) si atingerea scopurilor.
Autoreglarea de tip voluntar, spre deosebire de cea de tip involuntar, se caracterizeaza prin urmatoarele atribute esentiale: intentionalitatea (actiunea este intotdeauna intentionata), analiza prealabila a conditiilor, a raportului dintre motiv, mijloc si scop (actiunea este rezultatul unei evaluari a raportului dintre avantaje si dezavantaje, dintre castiguri si pierderi) efortul (actiunea implica intotdeauna un anumit grad de concentrare si incordare, proportional cu dificultatea obstacolului).
Obstacolul este elementul central in jurul caruia se structureaza si se dezvolta vointa sau mecanismul autoreglarii de tip voluntar.
2. Structura actului voluntar. Actul voluntar are o desfasurare discursiva si multisecventiala, in structura lui fiind puse in evidenta urmatoarele faze: 1) actualizarea unor motive si proiectarea pe baza lor a unui scop; 2) analiza si lupta motivelor (aceasta se asociaza cu cresterea tensiunii si incordarii psihice; 3) deliberarea sau luarea hotararii (se alege un motiv si celelalte se blocheaza sau se elimina; 4) executarea hotararii (derularea actiunilor necesare atingerii scopului, care poate, de asemenea, implica incordare pentru invingerea posibilelor obstacole si dificultati); 5) evaluarea rezultatelor (feedback-ul corector).
3. Calitatile (trasaturile vointei). Ca forma superioara de autoreglare, vointa exprima un mod de organizare functionala a intregului sistem al personalitatii si pune in evidenta o serie de calitati (trasaturi), a caror influenta se exercita asupra intregii vieti psihice. Cele mai importante sunt: forta sau taria, perseverenta, consecventa, fermitatea si independenta.
Forta exprima capacitatea mecanismelor de autoreglare de a mobiliza si concentra energia neuropsihica si musculara la nivelul cerut de magnitudinea obstacolului ce trebuie depasit. Ea se evidentiaza atat in lupta cu obstacolele interne (pulsiuni, tendinte, tentatii, probleme de diferite genuri), cat si in lupta cu obstacolele externe (naturale, fizice sau sociale, relationale).
Perseverenta consta in mentinerea efortului voluntar la nivel optim atata timp cat este necesar pentru atingerea scopului, in pofida diverselor piedici si dificultati ce pot aparea. Ea poate fi evaluata dupa numarul tentativelor pe care le face un subiect pentru rezolvarea unei probleme mai dificile sau pentru a realiza ce si-a propus in conditiile aparitiei unor piedici neprevazute.
Consecventa se exprima in stabilitatea scopului si a liniei de conduita, in concordanta dintre convingeri si actiune, dintre vorba si fapta. In plan executiv, consecventa este cea care ne determina sa trecem la indeplinirea hotararilor luate si a promisiunilor facute, cea care asigura unitatea dintre latura subiectiva interna si cea obiectiva externa a actelor voluntare.
Fermitatea exprima stabilitatea deciziilor si hotararilor adoptate in pofida incercarilor celor din jur de a ni le schimba, de a renunta la ele. Daca hotararile sunt obiectiv justificate si corecte, fermitatea legata de mentinerea lor devine o trasatura pozitiva; daca sunt nejustificate si arbitrare, refuzul de a le schimba devine o trasatura negativa - incapatanarea.
Independenta exprima capacitatea unei persoane de a-si organiza si duce viata pe cont propriu, pe baza initiativelor, hotararilor si scopurilor proprii.
|
