ABORDĂRI TEORETICE ALE COMUNICĂRII

Afirmarea personalitatii umane, în orice context asociativ, se bazeaza în mod explicit pe derularea unor interferente simbolice integrate în procese de comunicare. Dincolo de postularea caracterului comunicational exclusiv al interactiunilor umane, circulatia mesajelor (prin orice modalitate) reprezinta o nota definitorie a societatii contemporane.

Etimologie:

Termenul comunicare provine din latinescul communis / communicatio care înseamna a pune în comun a fi în relatie sau "a stabili o comunitate cu cineva".

A început sa fie utilizat abia în secolul al XIV-lea cu sensul (initial) de a împartasi a împarti mai multora

Începând cu secolul al XVI-lea, o data cu dezvoltarea postei si a drumurilor, termenului i se adauga un înteles nou: a transmite

Din secolul al XIX-lea acest sens (a transmite) devine prioritar.

Confuziile terminologice sunt generate de transferul semantic de la acceptiunea de comunicare-transmitere (în sensul material al termenului) la cea de comunicare-difuzare. Aceste doua planuri genereaza o suprapunere semantica între ideea de transmitere (comunicare instrumentala) si ideea de împartasire a unor mesaje (între indivizi sau grupuri). (Dragan, 1996, 10)

Comunicarea detine în prezent un areal tematic complex, fiind abordata de o serie extinsa de discipline stiintifice: sociologie (comunicare de masa, opinie publica, sociolingvistica), psihologie si pedagogie (comunicare interpersonala, reprezentari sociale, mecanisme cognitive), jurnalism (mass-media, informare), lingvistica (semantica, semiotica, stilistica), filosofie (retorica), informatica (retele de computere, interfete, agenti inteligenti). În consecinta, abordarea teoretica a domeniului detine o gama variata de perspective alternative, mai mult sau mai putin complementare, reflectate si în numarul mare de definitii conturate în jurul acestei notiuni.

1. Definirea comunicarii

^Comunicarea reprezinta obiectul de abordare a mai multor discipline si modele teoretice distincte. Într-o selectie sintetica a câtorva definitii asupra comunicarii, pot fi retinute urmatoarele enunturi:

"În sensul cel mai general se vorbeste de comunicare de fiecare data când un sistem, respectiv o sursa influenteaza un alt sistem, în speta un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative, care pot fi transmise prin canalul care le leaga." (C.E.Osgood, A vocabulary for Talking about Communication în Dragan 1993, 12).

"Comunicarea reprezinta raspunsul diferentiat al unui organism la un stimul" (Sereno, KK si Mortensen, C.D., 1970, Foundations of communication theory, în Van Cuilenburg et al. 1998, 25)

"Transferul de gânduri si mesaje, prin opozitie cu transportul sau transferul de bunuri si de persoane". (Columbia Encyclopedy în Dragan, 1993, 12).

"Comunicarea reprezinta transferul de informatii prin intermediul mesajelor" (Guiraud, Pierre, Langage et theorie de la communication, în Haines, 1998, 9).

"Un proces de emitere a unui mesaj si de transmitere a acestuia într-o maniera codificata, cu ajutorul unui canal catre un destinatar în vederea receptarii" (Vlasceanu, Mihaela Comunicarea în Zamfir, Vlasceanu, 1993).

"Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informatiilor, ideilor si sentimentelor, atitudinilor, opiniilor de la un individ la altul, de la un individ catre un grup social si de la acesta la altul." (Haines, 1998, 8)

"Orice structura culturala, orice act individual care tine de comportamentul social implica, într-un sens explicit sau implicit, comunicare." (Sapir, Edward, 1930, Communication, în McQuail, 1999, 18)

"Schimbul de informatii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot asa de importante ca si respiratia pentru organism. A trai în societate înseamna a comunica." (Voyenne, Bernard, 1962, La presse dans la societe contemporaine, în Haines, 1998, 8)

"Nucleul semantic (primar al comunicarii) este reprezentat de ideea de a reuni ceea ce este separat. Prin a comunica si comunicare vom întelege (.) punerea în relatie a spiritelor umane, sau altfel spus, a creierelor umane." (Baylon, Mignot, 2000, 10)

"Mecanismul prin care relatiile umane exista si se dezvolta, adica deopotriva toate simbolurile spiritului si mijloacele de a le transmite în spatiu si a le conserva în timp.". (Charles Cooley în Dragan, 1993, 12)

"Procesul stabilirii unei comuniuni sau identitati de reflectii, idei, conceptii între emitatorul si receptorul mesajului prin intermediul unui canal de comunicatii" (Schram, Wilbur, 1995, Process and Effects of Mass-Comunication, în Dobrescu, 1998, 9).

"A comunica nu înseamna numai a emite si a primi, ci a participa la toate nivelurile, la o infinitate de schimburi felurite care se încruciseaza si interfereaza unele cu altele" (Escarpit,1980, 128)

La începutul anilor '70 au fost delimitate un numar de 126 de definitii, acoperind 15 clase distincte aferente urmatoarelor structuri conceptuale*:

clasa exemple: Comunicarea este.

2. Caracteristici si tipologii ale comunicarii

Din analiza definitiilor prezentate mai sus, putem contura o serie de particularitati distincte ale procesului de comunicare. Astfel, la un prim nivel de interpretare, toate aceste formulari promoveaza, presupun sau implica existenta a trei componente fundamentale:

emitator: Autorul sau generatorul unui continut simbolic, destinat angajarii constiente într-un proces de transmitere prin interactiune catre unul sau mai multi receptori, în vederea obtinerii unei reactii comportamentale din partea acestuia / acestora.

mesaj: Ansamblu de simboluri configurate în jurul unei idei, vehiculat printr-un proces de transferare între doua repere capabile sa utilizeze un sistem compatibil de coduri.

receptor: Elementul final în desfasurarea transferului informational, care prin descifrarea mesajului realizeaza o "desavârsire" a procesului de comunicare, adoptând o reactie comportamentala adecvata continuturilor receptate.

Astfel, pot formula doua conditii sine-qua-non pentru existenta oricarui proces de comunicare (Zamfir, Vlasceanu, 1993):

compatibilitatea codurilor folosite de emitator si receptor este invers proportionala cu alterarea (distorsionarea) mesajului

existenta mesajului - acesta se afla la baza procesului comunicational si reprezinta un ansamblu de informatii structurate într-o forma simbolica.

Principalele caracteristici ale comunicarii sunt reflectate în urmatoarele dimensiuni (Luckmann în Dragan, 1996):

socialitatea - reglarea comportamentului (pe baza unei orientari genetice spre învatare)

reciprocitatea - alternanta reactiilor;

abstractia - capacitatea de a implica elemente transcendente;

intentionalitatea - angajarea motivata;

Tipologii

Abordarile multidisciplinare ale comunicarii se reflecta si în numarul mare de tipologii conturate în jurul acestei notiuni. Dintre cele mai cunoscute se pot retine urmatoarele:

1. în functie de numarul celor implicati: comunicare.

intrapersonala - derulata în forul interior al unui individ. Acesta devine succesiv emitator si receptor în formularea unei suite de idei (gânduri);

interpersonala

se realizeaza printr-un schimb de mesaje între doua persoane;

poate fi directa (face-to-face) sau indirecta (mediata);

se realizeaza prin vorbire, gesturi, scriere etc.;

feed-back-ul functioneaza imediat si continuu.

1.3. de grup

se deruleaza, în general, sub forma dezbaterii în cadrul reuniunii unui grup;

consta într-o elaborare a unei suite de comunicatii interpersonale, desfasurate între indivizi si grupuri sau între grupuri;

o forma aparte este reprezentata de comunicarea din cadrul organizatiilor;

poate fi derulata într-o maniera directa sau mediata (în prezent, Internetul ofera modalitati alternative fiabile pentru derularea acestor forme de comunicari).

1.4. de masa

reprezinta producerea si difuzarea unor mesaje de catre un sistem mediatic institutionalizat catre un public eterogen si numeros.

constituie o nota definitorie a societatii contemporane datorita extensiunii si complexitatii implicatiilor sale.

2. în functie de contextul interactiunii: comunicare.

3. în functie de natura mesajului: comunicare.

4. în functie de feed-back: comunicare.

5. în functie de rigurozitate: comunicare.

Aceasta suita de tipologii nu epuizeaza arealul comunicarii. Ele reflecta doar câteva directii de abordare prin accentuarea anumitor aspecte considerate mai relevante. Între diferitele clasificari exista o relatie de complementaritate (o comunicare nu este doar interpersonala sau doar directa ci, în acelasi timp si sub acelasi raport, ea poate fi, de exemplu, interpersonala, directa, verbala, sincronica si informala). Pastrând rigurozitatile logice ale clasificarii, în functie de perspectiva stiintifica de abordare si de natura demersului analitic sau investigativ, se pot configura si alte tipologii particulare ale comunicarii.

3. Modele de comunicare

În analiza teoretica a comunicarii un loc aparte îl detin modele teoretice obtinute printr-o actiune rationala de reprezentare simbolica a componentelor si functiilor acestui proces. Bazându-se pe configuratii schematizate si formulari principiale, modelele exprima implicit o viziune exhaustiva si o aplicabilitate generalizata. Ele detin astfel un rol explicativ si se focalizeaza pe o directie specifica de abordare, încercând conturarea unei imagini cât mai complexe asupra procesului de comunicare. Datorita numarului semnificativ de perspective teoretice si discipline stiintifice preocupate de acest fenomen, de-a lungul timpul au fost elaborate o serie întreaga de astfel de modele

Precursori

Preocuparile teoretice asupra comunicarii au fost de-a lungul timpului incluse în tematica filosofiei si a retoricii, fiind preponderent focalizate pe valoarea intrinseca a unui continut informational alcatuit într-o maniera artistica. Elementul central vizat în aceste demersuri a ramas în mod constant mesajul si maiestria realizarii lui. Interesul pentru celelalte componente ale procesului de comunicare sunt în general, destul de putin elaborate.

O prima constructie de acest tip se regaseste în Retorica lui Aristotel care atrage atentia asupra importantei a trei elemente într-un proces de comunicare: oratorul, discursul si auditoriul. Transpunând aceste componente în terminologia contemporana avem de-a face practic cu o relatie liniara între emitator, mesaj si receptor, adica cele trei repere fundamentale prezente în orice proces de comunicare. Aparitia efectiva a modelelor comunicarii este însa asociata cu perioada postbelica si mai exact cu formularea principiilor teoriei informatiei. În continuare voi prezenta selectiv câteva modele clasice de factura lingvistica si sociologica.

A. Modele lingvistice - Jakobson

Desi sunt dezvoltate în continuarea configuratiilor aferente teoriei informatiei, aceste modele opereaza o inovatie a reprezentarii comunicarii prin introducerea dimensiunii simbolice. Originalitatea modelelor lingvistice rezida într-o dubla dimensionare a mesajului (Dragan, 1996, 17):

mesajul ca element al.

.circuitului comunicational - o componenta dinamica, vehiculata prin intermediul unui canal între emitator si receptor;

.unui proces de reprezentare - un intermediar între realitate si imaginea acesteia.

Mesajul prezinta astfel o dubla conditionare - informationala si simbolica -situându-se la interferenta celor doua procese aferente - de comunicare si de reprezentare (Dragan, 1996, 18):

O contributie reprezentativa pentru aceste modele ale comunicarii apartine lingvistului Roman Jakobson, elaborat în lucrarea "Essais de lingvistique generale"(Paris, Minuit, 1963 în Dragan, 1996, 20):

emitatorul si receptorul reprezinta cele doua componente standard ale comunicarii, delimitând arealul desfasurarii acesteia;

mesajul reprezinta un enunt compus dintr-un ansamblu de semne;

canalul este aferent conexiunii dintre participanti;

codul reprezinta un ansamblu de semnificatii;

referentul contine atât elemente ale mediului, comune pentru emitator si receptor precum si cele actualizate prin mesaj; acesta poate fi situational (componente prezente în timpul comunicarii) si textual (componente absente actualizate prin mesaj).

Cele sase elemente îndeplinesc anumite functii specifice, distribuite pe urmatoarele caracteristici (Dragan, 1996, 22):

B. Modelul Kerbrat-Orecchioni

La începutul anilor '80 Catherine Kerbrat-Orecchioni a elaborat un model în continuarea perspective lui Jakobson, menit sa aduca mai multa precizie reprezentarilor lingvistice ale comunicarii (Baylon, Mignot, 2000, 87):

O prima îmbunatatire fata de modelul Jakobson este reprezentata de introducerea situatiei comunicantilor (emitatorul si receptorul) sub forma constrângerilor impuse de universul discursului. Se realizeaza astfel o delimitare clara între cele doua profiluri aferente, delimitate pe mai multe tipuri de "competente":

lingvistice (cunoasterea efectiva a limbii) si paralingvistice (mimica si gesticularea);

ideologice si culturale - aferente unui model valoric personal si reprezentarilor corespunzatoare;

psihologice - reflectate în profilul personalitatii si reperele motivatoare care determina angajarea actului comunicational.

Autoarea recunoaste însa caracterul schematic al modelului sau, aplicabil preponderent "situatiei celei mai simple, si, în cele din urma, situatiei celei mai rare, de comunicare: cea a comunicarii în doi". De asemenea, elementele ideologice si culturale precum si cele psihologice sunt lacunare si insuficient precizate (Baylon, Mignot, 2000, 88). Cu toate acestea, modelul constituie prin originalitatea sa o contributie semnificativa la elaborarea reprezentarilor formale asupra comunicarii.

C. Modelul Berlo

David Berlo a elaborat în 1960 un model focalizat pe cinci dimensiuni specifice în emiterea-codificarea si receptarea-decodificarea mesajelor, cu implicatii directe asupra fidelitatii procesului de comunicare. Pornind de la o distributie liniara clasica: sursa, mesaj, canal si receptor, Berlo accentueaza importanta relationarii dintre participantii la un proces de comunicare. Corelarea celor cinci dimensiuni cu fiecare componenta în parte se constituie sub forma urmatoarei reprezentari (Underwood, 2001):

Astfel, atât la nivelul sursei cât si al receptorului actioneaza urmatoarele conditionari strict delimitabile:

abilitatile de comunicare: vorbit, scris (codificare), ascultat, citit (decodificare) si gândire (codificare, decodificare);

cunoasterea subiectului, a propriilor atitudini, a modului de a prelucra mesajele si a selecta un canal de transmitere;

sistemul socio-cultural - determinând un mod aparte de constructie a mesajelor si de angajare a proceselor de comunicare precum si profilul comportamentului selectiv de receptionare;

atitudinile asupra sinelui, subiectului si receptorului (emitatorului) determina în mod direct angajarea si manifestarea procesului de comunicare.

Orice mesaj implica o prelucrare prealabila prin utilizarea unui cod adecvat în functie de continutul sau si de canalul utilizabil. Berlo delimiteaza cinci modalitati de exprimare a comunicarii (indiferent de tipul acesteia) corespunzatoare celor cinci simturi umane (corespunzatoare sistemului senzorial). Prin abordarea sa multivalenta, acest model ofera o perspectiva originala asupra procesului de comunicare.

D. Modele sociologice - Schramm

Sunt dezvoltate pe baza a doua principii comune: (i.) comunicarea reprezinta o componenta integranta a societatii (nu poate fi abordata ca un domeniu distinct, separat si autonom) si (ii.) constituie un proces social fundamental inserat în toate manifestarile umane. Desi contin elemente preluate din modelele informatice si lingvistice, aceste reprezentari evidentiaza contextul social prezent în orice act de comunicare.

Dintre aceste formulari, una din cele mai reprezentative apartine lui Wilbur Schramm care accentueaza sensul initial al termenului si anume cel de comuniune ca finalitate implicita a comunicarii (Dragan, 1996, 29). În viziunea sa, la baza oricarui proces de comunicare se afla doua componente fundamentale: codificarea (asamblarea mesajului prin punerea într-o forma inteligibila a semnalelor si simbolurilor) si decodificarea (interpretarea corecta si fara deformari a mesajului). Modelul Schramm este construit printr-o succesiune de scheme orientate spre o prezentare detaliata a fiecarei etape specifice din conturarea sa. Într-o perspectiva sintetica, forma finala a acestei reprezentari se desfasoara astfel (Dragan, 1996, 30-32):

În urma procesului de codificare (a unui eveniment manifestat în câmpul experientei) se genereaza un mesaj (ansamblu de semne) care este transmis, spre decodificare destinatarului. De remarcat este faptul ca Schramm utilizeaza în loc de mesaj notiunea de semnal, datorita rolului acestuia pentru secventa receptionarii sale. Mesajul (conturat pe baza unor semnale venite din realitatea înconjuratoare) se constituie, la rândul sau si într-un semnal pentru decodificator. Maniera în care este formulat (modul de asamblare a unor tipuri de semne în reprezentarea evenimentului de referinta) genereaza implicit un stimul sensibil (sesizabil) pentru decodificator (anuntând practic prezenta continutului sau).

Realizarea comunicarii depinde de îndeplinirea simultana a unor cerinte specifice: (i.) capacitatea informationala a sursei, (ii.) capacitatea de codificare si decodificare precum si (iii.) fidelitatea si rapiditatea canalului. Un alt element novator al modelului Schramm este reprezentat de experientele individuale aferente emitatorului si receptorului. Astfel, facilitarea comunicarii este direct proportionala cu suprafata de intersectie a experientelor personale ale participantilor. Aceasta suprafata reflecta practic distanta sociala dintre emitator si receptor, o componenta definitorie a oricarui proces de comunicare.

Schramm îsi finalizeaza reprezentarea prin accentuarea unei alte caracteristici a comunicarii: caracterul circular determinat de o anumita continuitate în timp. Cu alte cuvinte, rolurile de emitator si receptor sunt detinute în mod succesiv de toti participantii, procesul de comunicare fiind astfel reprezentabil ca o succesiune de mesaje bidirectionate si interdependente realizate printr-o actiune continua de decodificare - interpretare - codificare:

Astfel, feed-back-ul este pus în evidenta ca o reactie imediata de factura comunicationala, asigurând cursivitatea procesului. Schramm atrage atentia si asupra caracterului reductionist al reprezentarilor schematice în care se ignora multiplicarea canalelor de comunicare (fenomen prezent în orice forma de manifestare a procesului): "Astfel putem vizualiza canalul tipic al comunicarii nu ca pe un simplu circuit telegrafic, în care curentul circula sau nu circula, ci mai exact ca un fel de cablu coaxial în care numeroase semnale curg în paralel de la sursa spre destinatie" (W.Schramm, "Procesul comunicarii" în Dragan, 1996, 33)

F. Modelul Gerbner

Reprezinta o constructie sociologica generalizata (valabila pentru orice forma de comunicare), bazata pe o completare a schemelor precedente prin introducerea unor elemente noi, cum ar fi (Dragan, 1996, 35):

perceptia, productia si semnificatia mesajelor;

natura bidimensionata a mesajului ca unitate a formei si continutului;

intersubiectivitatea generata de producerea si perceperea mesajelor;

caracterul subiectiv, selectiv, variabil si imprevizibil al comunicarii;

Într-o prezentare sintetica, acest model se desfasoara pe urmatoarele repere:

Reprezentarea grafica a modelului (într-o forma adaptata dupa Dragan, 1996, 36-36) include doua paliere: perceptia evenimentului si transmiterea mesajului (pentru o mai buna întelegere voi pastra stilul folosit si în celelalte cazuri):

În cadrul acestui model, comunicarea se deruleaza pe baza urmatoarelor asertiuni:

Orice proces de comunicare este generat de perceperea unui eveniment.

Perceptia implica o relationare între eveniment si reconstituirea sa senzoriala, creativa si cognitiva (de catre subiectul observator).

Fiind o reactie a subiectului, perceptia se poate manifesta prin diferite mijloace.

Reactia si receptarea se produc într-o situatie cu dimensiuni fizice, psihologice si sociale. Între eveniment si perceptia sa intervin: i). actiunea de selectie; ii). accesibilitatea evenimentului (posibilitatea de a fi perceput) si iii). contextul în care se produce.

Mijloacele utilizate pentru crearea, transmiterea si distribuirea mesajelor cuprind urmatoarele componente: a). agenti care permit transmiterea fizica a semnalelor; b). procedee de alegere si combinare a mijloacelor utilizate; c). resurse administrative si institutionale pentru controlul productiei si distributiei mesajelor.

Pe baza mijloacelor, elementele componente ale mesajului devin disponibile pentru destinatar.

Forma mesajului este data de enuntul si continutul acestuia, fiind legata de mijloacele utilizate.

Enuntul mesajului se produce într-un anumit context.

Orice transmisie structurata si nealeatoare este un semnal iar acesta contine elemente de forma si continut pentru mesaj.

Orice perceptie a unui enunt produce efecte (consecinte).

Desi este o reprezentare liniara a comunicarii cu o slaba precizare a semnificatiei si sensului, modelul lui Gerbner reprezinta "poate cea mai completa tentativa de a specifica toate etapele si activitatile componente ale comunicarii (.) caruia nu i s-a mai adaugat nimic, din punct de vedere descriptiv, de când a fost elaborat" (McQuail, 1999, 39).

Toate modelele sintetizate pâna la acest moment sunt focalizate în general pe comunicarea interpersonala (câteva permitând si o extindere la comunicarea de masa). În continuare voi prezenta si câteva modele destinate exclusiv comunicarii de masa. Acestea vin ca o completare la profilul general conturat în cadrul diferitelor perspective de abordare, accentuând elemente specifice, cum ar fi: publicul, canalul, producerea mesajului etc.

F. Modele de comunicare în masa: Lasswell

Harold D. Lasswell a formulat o abordare sociologica paradigmatica de referinta a comunicarii de masa conturând un model de transmitere specific abordarilor functionaliste. Aceasta reprezentare se distribuie pe urmatoarele componente:

În acest model, comunicatorul reprezinta un ansamblu în care sunt integrate sursa si emitatorul mesajului. Analiza de control ce se poate elabora la acest nivel vizeaza aspecte relative la proprietatea asupra comunicatorului în masa, obiectivele sale si orientarea politica, modul de selectie a informatiilor etc. Mesajul reprezinta o componenta de baza a comunicarii de masa, fiind direct relationat cu un context social de referinta la care se raporteaza si analiza de continut aferenta (modul de reprezentare a unor aspecte sau fenomene sociale în cadrul diferitelor tipuri de mesaje).

Canalul se afla într-o corespondenta directa cu modul de formulare a mesajului si corespunde unuia dintre cele cinci simturi. Un ansamblu de canale formeaza un medium iar analiza acestuia se focalizeaza pe aspecte relative la caracteristicile tehnice si sociale ale acestuia, la impactul detinut, la modul de evidentiere a mesajului etc. Receptorul include de asemenea elemente specifice receptiei si decodificarii, fiind caracterizat în primul rând printr-o componenta numeroasa. Analiza de audienta desfasurata la nivelul sau vizeaza gradul de percepere si selectare a diferitelor mesaje. Efectul corespunde implicatiilor activitatii desfasurate de comunicatorii în masa si prezinta o varietate deosebit de complexa. Analiza efectelor se constituie într-un domeniu distinct al sociologiei comunicarii si vizeaza atât feed-back-ul asupra comunicatorilor cât si implicatiile directe asupra manifestarilor individuale. Reprezentarea lui Lasswell a marcat un moment de referinta în conturarea teoriilor aferente comunicarii în masa, majoritatea perspectivelor ulterioare raportându-se într-o maniera sau alta la acest model.