COMUNICARE

= Derivat de la verbul a comunica, provenit din fr. communication "a face cunoscut, a înstiinta, a informa", termenul, care apare si sub forma comunicatie, mai ales în sintagma teoria comunicatiei, desemneaza transmiterea unei informatii în interiorul unui grup, transmitere considerata în raporturile ei cu structura grupului. Mesajul poetic (informatia) se transmite printr-un discurs (v.) articulat într-o limba oarecare. Procesul de C. a mesajului poate fi cercetat din mai multe perspective, atentia îndreptându-se fie asupra informatiei t 17317c220r ransmise si asupra structurii discursului, fie asupra cailor si mijloacelor de transmitere a ei, fie asupra psiholo­giei, comportamentului si reactiilor transmitatorului si ale recepto­rului, fie asupra relatiilor sociale în cadrul carora se realizeaza C. a) Mijlocul general de realizare a oricarei C. fiind limbajul, atentia s-a îndreptat de la început asupra functiilor lui, realizate în orice act de vorbire, si implicit în orice act de organizare a unui discurs literar. "Cel care se adreseaza ("transmitatorul") trimite un mesaj destinatarului ("receptorul"). Pentru ca mesajul sa-si îndeplineasca functia, el are nevoie de un context la care se refera (sau, în nomencla­tura moderna, de un "referent"), pe care destinatarul sa-1 poata pricepe si care sa fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat; de un cod (v.), întru totul sau cel putin partial comun atât expeditorului cât si destinatarului (sau, cu alte cuvinte, comun celui care codeaza si celui care decodeaza); în fine, are nevoie de un contact, conducta, materiala sau legatura psihologica dintre cei doi, care le da posi­bilitatea sa stabileasca si sa mentina comunicarea" (Roman Jakob­son, Lingvistica si poetica, trad. Mihai Nasta). Fiecare factor al C. este legat de o alta functie a limbajului. Schema factorilor si functiilor limbajului, sintetizata dupa R. Jakobson, este urmatoarea:

CONTEXT

- f. referentiala

MESAJ

f. emotiva f. poetica f. conativa

TRANSMIŢĂTOR  DESTINATAR

CONTACT - f. fatica

COD - f. metalinguala

Functia referentiala (denotativa sau cognitiva) este cea care orienteaza limbajul spre context, spre semnificat (v. semn); cea emotiva sau expresiva, concentrata asupra transmitatorului, are ca scop exprimarea directa a atitudinii vorbitorului fata de cele spuse de el; functia conativa desemneaza orientarea mesajului spre destinatar si descifrarea lui de catre acesta; functia fatica verifica stabilirea C., prelungirea sau întreruperea ei; cea metalinguala desemneaza orientarea limbajului asupra lui însusi. Esentiala pentru mesajul literar este functia poetica a limbajului: "atitudinea fata de mesaj în sine, centrarea asupra mesajului ca atare... Aceasta functiune, promovând materialitatea semnelor, adânceste dihotomia fundamen­tala dintre semne si obiecte" (ibidem). Fara sa fie singura functie, a limbajului realizata prin literatura, ea ocupa locul central în C. estetica. Functionarea ei empirica este descrisa de Jakobson astfel: ... trebuie sa reamintim care sunt cele doua moduri principale de aranjament folosite în comportamentul verbal: selectia si combinarea. Daca, de exemplu, copil este subiectul mesajului, vorbitorul va alege din vocabularul uzual unul dintre cuvintele mai mult sau mai putin similare, ca: pusti, copil, tânar etc., într-o anumita pri­vinta toate fiind echivalente. Apoi, ca un comentariu la acest subiect, va alege unul dintre verbele semantic înrudite: doarme, motaie, atipeste, dormiteaza etc. Ambele cuvinte alese se combina în lantul vorbirii. Selectia se realizeaza pe baza unor principii de echivalenta, asemanare sau deosebire, sinonimie sau antonimie, pe când combinarea - construirea secventei, se bazeaza pe contiguitate. Functiunea poetica proiecteaza principiul echivalentei de pe axa selectiei pe axa combinarii. Echivalenta devine factorul constitutiv al sec­ventei" (R. Jakobson, ibidem). Pe teoria functiunii poetice a lim­bajului în actul de C. se întemeiaza întreaga abordare moderna, stilistica si poetica, a discursului literar. b) O teorie a C. centrata nu asupra limbajului, ci asupra reactiilor psihice si intelectuale ale fac­torilor implicati în acest proces a propus I.A. Richards. "Spunem ca o C. se împlineste când o constiinta actioneaza asupra mediului înconjurator, astfel încât este influentata o alta constiinta în care are loc o experienta asemenea celei din prima constiinta si a carei cauza se gaseste partial în cea dintâi" (Principii ale criticii literare, trad. Florica Alexandrescu). C. presupune experiente asemanatoare la transmitator si receptor, dar ea nu se confunda cu transferul de experiente identice. De aici dificultatea de C. cu anumite opere, posibilitatea de a le interpreta personal pe altele, sau profunzimea C. Critica literara, ca si orice act de lectura, fiind o forma de C. cu opera, factorii psihici implicati si mecanismele lor au tot atâta impor­tanta cât si cei lingvistici si poetici. c) Sociologia C., a fost cercetata partial de R. Escarpit. Întrucât literatura nu exista decât în masura în care este comunicata si receptata, se justifica atentia acordata elementelor concrete prin care se realizeaza C.: cartea, institutiile implicate în producerea si difuzarea literaturii etc. d) Justificarea C. în functie de cantitatea de informatie transmisa a realizat-o Abraham Moles, în Théorie de l'ionformation et perception esthétique (Teoria informatiei si perceptia estetica). Informatia estetica din procesul de C. este considerata partea lui intraductibila.