2. Comunicarea în afaceri

2.1. Comunicarea orala

2.1.1. Limbajul verbal

2.1.1.1. Vorbirea

Comunicarea directa este determinata de modul în care oamenii percep realitatea. Capacitatea de perceptie determina selectarea informatiilor, interpretarea situatiilor si modul în care se fac conexiunile între situatii si evenimente. Modul unic în care gândeste fiecare om afecteaza într-un mod specific procesul comunicarii.

Starea emotionala îndeplineste rolul unui filtru pentru informatiile receptate. Emotiile stânjenesc rationalitatea gândirii si modifica receptionarea mesajului fata de situatia în care omul gândeste relaxat. Receptarea mesajelor si interpretarea acestora este afectata de siguranta de sine si de felul în care un om se simte reflectat în opinia celor din jur. Receptionarea mesajelor, întelegerea si retinerea informatiilor se coreleaza cu interesul pe care diferite persoane îl manifesta.

Cercetarile psihologilor dovedesc ca exista diferentieri semnificative în perceperea si formularea mesajelor la femei fata de barbati.

Emiterea mesajelor presupune ordonarea gândurilor si transmiterea informatiilor. O comunicare orala clara presupune o atentie speciala acordata urmatoarelor categorii de informatii:

- descrierea faptelor cu exactitate;

- comunicarea opiniilor în mod convingator;

- exprimarea sentimentelor;

- indicarea valorilor.

O comunicare orala clara presupune folosirea corecta a limbajului, cu utilizarea sensului atribuit cuvintelor în mod normal, fara a folosi ne 16216e412q ologisme sau cuvinte foarte lungi, expresii de argou sau cuvinte inventate. Folosirea corecta a regulilor gramaticale si de vocabular este obligatorie în comunicarea de afaceri, pentru eficienta si prestigiul unui manager si pentru crearea unor relatii formale si informale avantajoase.

Comunicarea orala presupune selectia informatiilor într-un mod specific la fiecare individ, determinata de: cantitatea de informatie, nevoile si interesele fiecarui individ, modul subiectiv de apreciere al fiecaruia si experienta dobândita anterior. Atât în comunicarea manageriala cât si în viata de zi cu zi, comunicarea verbala este distorsionata de factori perturbatori cum sunt:

- opinia receptorului despre credibilitatea sursei (emitatorului);

- gradul în care receptorul este de acord cu elementele mesajului;

- dispozitia sau starea sufleteasca a receptorului.

O comunicare eficienta presupune ca emitatorul sa stie cum sa comunice ceea ce doreste sa transmita.

Impactul asupra interlocutorilor se realizeaza astfel:

- impactul vizual este determinat de atitudinea, gesturile, privirea vorbitorului si reprezinta 55% din efectul pe care-l realizeaza;

- impactul vocal mareste efectul celor spuse iar tonalitatea vocii este interpretata în mod diferit în functie de auditoriu, realizând 38% din influenta;

- impactul textual (cuvintele continute de mesaj) dau numai 7% din efect.

Vocea vorbitorului influenteaza auditoriul prin intensitatea si tonul, ritmul vorbirii si accentuarea cuvintelor.

La telefon, comunicarea este eficienta daca emitatorul îsi valorifica la maximum vocea, respectând urmatoarele reguli:

- sa stea în picioare si nu sezând, pentru o respiratie buna si o voce clara;

- sa zâmbeasca, pentru ca vocea sa para calda si prietenoasa;

- sa lase pauze suficiente pentru întelegerea corecta a cuvintelor;

- sa nu vorbeasca în acelasi timp cu interlocutorul.

Ascultarea

A asculta înseamna "a auzi" si "a întelege", în acelasi timp. A auzi, pur si simplu este doar un proces fiziologic. A întelege înseamna a procesa si interpreta informatia. Cele doua activitati mentale distincte sunt contopite într-una singura. Un om normal este capabil sa pronunte pâna la 150 cuvinte pe minut. Capacitatea sa de ascultare si receptie, însa, merge pâna la 450 cuvinte pe minut. In ansamblul tipurilor de comunicare de baza, ascultarea detine ponderea si importanta cea mai ridicata. Statisticile conforme cu stilul de viata american prezinta urmatoarele proportii probabile:

Tabel 2.1. Structura timpului de comunicare (st. Prutianu, 2000, p. 179)

Totodata, statisticile americane arata ca managerii superiori si oamenii de marketing din SUA îsi petrec 65% din timpul de lucru ascultând si punând întrebari.

Ascultarea activa constituie una dintre marile abilitati sociale. Partenerul de comunicare se simte important si valoros, însusi cel care asculta este perceput ca inteligent si binevoitor.

Cauzele ascultarii insuficiente

Statisticile americane arata ca, în medie, omul modem asculta numai 25% din mesajele acustice care-i sunt destinate. Imediat dupa receptarea mesajului, un ascultator normal îsi aminteste doar 50% din informatiile primite. 48 de ore mai târziu, el mai pastreaza doar 25% din mesaj.

Este vorba, în general, de ascultare si întelegere insuficienta a partenerului de comunicare.

Cauzele posibile sunt multe. Între acestea, mentionam:

a) egocentrismul nostru ne îndeamna sa gândim mereu ca "Nimeni nu poate avea de spus ceva mai important decât noi". Propriile idei si informatii sunt întotdeauna mai valoroase decât ale celorlalti.

b) suprasolicitarea cu mesaje ne pune mereu în situatia sa ne retragem si sa comutam atentia de la o sursa de informatii la alta.

c) grijile cotidiene care vin din gradul ridicat de încarcare si preocupare cu prea multe lucruri la care trebuie sa ne gândim în acelasi timp. Ele ne împiedica sa ne concentram atentia asupra partenerilor de comunicare.

d) gândirea rapida face ca creierul ascultatorului sa poata prelucra circa 450 cuvinte/minut, în timp ce un vorbitor pronunta abia circa 150. Timpul liber ramas creierului duce la diverse forme de deconectare si deviere a atentiei.

e) perturbatiile provocate de zgomote, de caldura sau frigul din anumite încaperi, de aparatura si emisiunile radio sau TV prea zgomotoase, etc.

f) insuficiente ale auzului, care sunt tot mai frecvente în ultimele decenii.

g) prezumtiile false cu privire la comunicarea interumana. între acestea, cel putin unele, merita câteva comentarii:

. mesajul nu exista în sine si nici nu ramâne cu expeditorul sau. Mesajul este doar un cod sau un "recipient". Daca nu este cineva care sa auda sau sa înteleaga, vorbitorul nu face altceva decât sa pronunte cuvinte.

Vorbitorul si auditorul împart sarcina interpretarii mesajului.

. ascultarea nu este o activitate pasiva cum, gresit, se crede adesea. Ascultarea buna, participativa este o activitate relativ grea, epuizanta mental.

. adesea ascultatorul pleaca de la premiza ca mesajul nu contine nimic nou. "Am mai auzit asta" îsi spune desi, de cele mai multe ori, nu este deloc asa.

. exista falsa credinta conform careia a vorbi mult, a monopoliza spatiul si timpul comunicarii, reprezinta un avantaj relativ asupra ascultatorului. Separe ca, în fapt, lucrurile stau invers. Oamenii mari monopolizeaza ascultarea, iar oamenii mici supraliciteaza vorbirea.

. uzual, vorbirea buna este considerata o abilitate, iar ascultarea înca nu.

Fig. 2.1. Efectele ascultarii insuficiente (st. Prutianu, 2000, p. 178)

Tipuri de ascultare

În principiu, ascultarea are un singur rol, si anume acela de a recepta mesajele sonore. Totusi, se poate face o delimitare destul de clara între ascultarea informatica si ascultarea evaluativa.

Faptul de a face distinctie între aceste doua tipuri de ascultare poate duce la îmbunatatirea abilitatii de a comunica.

În ascultarea informativa, predomina receptia si întelegerea. Este mai bine sa ne abtinem de a exprima propriile pareri, mai înainte de a primi mesajul întreg. Scopul este acela de a întelege, iar nu de a evalua si critica. Ascultarea informatica poate fi punctata de întrebari, parafraze si repetitii. întrebarile bune ne ajuta sa întelegem mai mult. Ele ne ajuta sa facem trecerea de la ceea ce credem noi ca a vrut partenerul sa spuna, la ceea ce el a spus cu adevarat.

Ascultarea evaluativa este cea dominata de judecata critica. Rolul sau este acela de a culege opinii si a face judecati de valoare. Emiterea propriilor judecati de valoare risca sa agaseze si sa irite interlocutorul evaluator, sa fragmenteze comunicarea si sa distorsioneze mesajul. Este permisa unui profesor examinator, unui medic, dar nu cercetatorului care culege informatii, reporterului, studentului examinat sau unui partener de negocieri, aflat în faza de informare.

2.1.2. Limbajul fetei si al trupului

Profesorul Ray Birdwhistell de la Universitatea din Louisville a aratat ca prin gesturi, tinuta, pozitie a trupului si prin distanta mentinuta se realizeaza o cantitate mai mare de comunicari interumane decât pe orice alta cale (Pease, 1993, p. 7).

Dupa constatarea lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor aproximativ 7% sunt verbale, 38% sunt vocale si 55% sunt mesaje non-verbale. Analizând comunicarea dintre oameni, profesorul Ray Birdwhistell a ajuns la concluzia ca o persoana obisnuita, de-a lungul unei zile, vorbeste efectiv timp de zece minute Astfel, componenta verbala a comunicarii este sub 35%, comunicarile non-verbale reprezentând peste 65%. Comunicarea verbala este utilizata cu precadere pentru transmiterea informatiilor, în timp ce canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale si în anumite cazuri pentru a înlocui mesajele verbale. Cu toate acestea, omul este însa rareori constient de faptul ca miscarile si gesturile sale pot transmite o anumita poveste, în timp ce vocea sa poate spune cu totul altceva. Toate aceste lucruri pe care le luam în considerare înainte, în timpul si dupa rostirea cuvintelor se refera la metacomunicare - "în completarea comunicarii" (grecescul "meta" - "in completare la").

Asa cum limbajul verbal difera de la o cultura la alta si limbajul non-verbal poate fi diferit în functie de cultura. Limbajul trupului are adesea aproape aceleasi semnificatii oriunde în lume, însa poarta totusi o puternica amprenta culturala si sociala, multe pozitii sau gesturi tradând mediul în care a trait si s-a format un individ.

Limbajul trupului în comunicarea umana se refera la urmatoarele:

- spatiul personal,

- postura,

- mimica,

- gestica.

2.1.2.1. Postura

Postura trupului se refera atât la gesturile, pozitia unei persoane, cât si la modul de miscare. În grup, postura trupului indica raporturi de dominare, de egalitate sau de inferioritate. Cu cât o persoana care sta în picioare se tine mai drept, cu atât suntem mai înclinati sa credem în verticalitatea tinutei sale morale, în demnitatea, onestitatea si în echilibrul sau psihic (Prutianu, 2000, p. 240). Când se spune despre o persoana ca este bine înfipta pe picioare se fac referiri atât la statura fizica, cât si la personalitatea sa.

Postura comunica în primul rând statutul social pe care îl are sau pe care vrea sa-l aiba un individ. Sub acest aspect constituie un mod în care oamenii se raporteaza unii fata de altii atunci când sunt împreuna.

În picioare

În general, o tinuta dreapta reflecta o atitudine deschisa. siguranta, dar si flexibilitate, în timp ce o persoana care trage capul intre umeri si foloseste bratele ca bariera de protectie emite semnale de închidere, de aparare (un astfel de individ va purta drept scut dosarul sau poseta pe care le poarta). Mai trebuie precizata în acest context si semnificatia pe care o are faptul ca un individ aflat în picioare cauta o pozitie de sprijin. Cei care stau liber sunt mai siguri pe ei - în timp ce cei care cauta un reazem sunt vulnerabili Alte semnale importante se refera la distante, balansul, agitatia sau tremurul corpului

În mers

Persoanele extrovertite au obiceiul de a merge drept, cu privirea înainte, în timp ce cei introvertite au tendinta de a merge cu capul plecat. Un mers rigid semnaleaza încordare interioara, iar un mers degajat înseamna contrariul.

Mersul "de cocostârc" (seamana cu mersul soldatului pe un teren minat) tradeaza precautie si siguranta.

Mersul îndraznet (cu laba piciorului aruncata înainte) denota siguranta si putere, fiind caracteristic unei persoane care stie ce vrea, cineva care are un scop precis.

Pozitia sezând

Pozitia sezând este interpretata în functie de plasarea centrului de greutate a corpului: în fata, în spatele sau deasupra bazinului.

Pozitia de fuga (persoana sta aplecata în fata, cu mâinile între genunchi, având greutatea trupului concentrata înaintea bazinului si picioarele în pozitia de a pasi) semnaleaza graba, indispozitie, nesiguranta si atitudine de fuga (în plan psihic). În acest caz interlocutorul trebuie sa afle motivele acestei atitudini sau sa încheie întrevederea.

Pozitia deschisa (privirea si corpul sunt orientate spre vorbitor) denota atentie si receptivitate, dar daca este mimata ea nu este relevanta.

În cazul pozitiei rezemate (centrul de greutate al jumatatii corpului este deplasat în spatele bazinului) poate fi vorba, uneori, de aroganta si înfumurare sau de siguranta, relaxare, multumire de sine.

Din punct de vedere al modului de miscare a corpului în cadrul proceselor de comunicare, persoanele pot fi:

- buni negociatori - caracterizati de miscari laterale;

- oameni de actiune - caracterizati de miscari fata-spate;

- oameni cu putere de convingere - caracterizati de miscari verticale.

2.1.2.2. Mimica

Mimica este cea care influenteaza comunicarea în fractiuni de secunda, prin capacitatea sa de a simula sau masca anumite atitudini Fata este cea mai expresiva parte a corpului. constituind un mijloc de exprimare inestimabil.

Zâmbetul - este un gest foarte complex, capabil sa exprime o gama larga de informatii, de la placere, bucurie, satisfactie, ia promisiune, cinism, jena. Zâmbetul comunica mai mult decât cuvintele, destinde atmosfera, declanseaza simpatie si convinge adesea mai bine decât orice discurs. În lipsa lui, colturile buzelor coboara si apare in jurul gurii o cuta de amaraciune. care în limbajul mimicii este un fel de acreala. Totusi, pentru oamenii de afaceri si pentru manageri, a zâmbi mai rar este un semn al puterii si al seriozitatii.

Interpretarea zâmbetului variaza însa de la o cultura la alta, fiind strâns corelata cu relatiile interumane din cadrul acelei culturi.

Privirea

Ochii sunt "oglinda sufletului". Modul de a privi are legatura cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, de încredere si de prietenie. Daca cineva minte sau tainuieste anumite informatii privirea sa se întâlneste cu a noastra doar o treime din timpul petrecut împreuna: daca privirea respectivului o întâlneste pe a noastra mai mult de doua treimi din timp, aceasta poate însemna fie ca ne gaseste interesanti sau atractivi (se uita la noi cu pupile dilatate)., fie ca ne poarta un sentiment de ostilitate (pupilele se contracta). Nu trebuie sa uitam însa ca, fel ca si celelalte elemente ale limbajului non-verbal, durata, directia si expresia privirii, precum si modul de a privi sunt determinate cultural. Sunt trei posibilitati de a privi o persoana:

- privirea oficiala - este caracteristica discutiilor de afaceri si presupune mentinerea privirii asupra unui triunghi imaginar de pe fruntea partenerului de discutie. Se creeaza astfel o atmosfera serioasa, de interes.

- privirea de anturaj - privirea este îndreptata sub nivelul ochilor celeilalte persoane, asupra unei zone situate între ochi si buze

- privirea intima - acest gen de privire coboara de la ochi, spre barbie si apoi spre alte parti ale corpului. Presupune un alt tip de relatie decât cea profesionala.

- privirea laterala - este folosita atât pentru exprimarea interesului (însotita de sprâncene usor ridicate si de un zâmbet), cât si pentru exprimarea unei atitudini ostile, critice (însotita de încruntarea sprâncenelor, de ridicarea fruntii si de lasarea colturilor gurii).

Tenul

Pielea reactioneaza si ea la diversi stimuli (pielea "de gaina" denota spaima); cearcanele sugereaza oboseala sau afectiuni fizice, iar fruntea transpirata momente de mare tensiune.

2.1.2.3. Gestica

Nu ne dam seama de importanta gesturilor în procesul de comunicare decât atunci când încercam sa vorbim cu mâinile la spate. Fara cele mai banale gesturi pe care le utilizam zi de zi, simtim ca nu comunicam eficient. În ultimele decenii s-a dezvoltat o noua stiinta, kinezica, ce ne ajuta sa constientizam semnificatia propriilor gesturi in afaceri sau în viata cotidiana. Când se vorbeste de gestica se fac referiri la miscarile trupului, ale mâinilor si ale degetelor, ale bratelor, picioarelor. umerilor, gâtului si capului- precum si la utilizarea inconstienta a unor gesturi închise sau deschise

Mâinile si degetele

În cartea sa Limbajul trupului: cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor, Allan Pease facea urmatoarea observatie: "Una dintre cele mai sigure cai de a descoperi daca cineva este sau nu sincer si onest ne-o ofera observarea etalarii palmelor". Când cineva este sincer, îsi etaleaza integral sau partial palmele în fata celuilalt, acesta fiind un gest absolut involuntar. În mod similar se întâmpla când cineva minte, respectivul individ ascunzându-si palmele la spate sau în buzunare. Gesturile principale de îndrumare ale palmei sunt urmatoarele: palma îndreptata în sus (utilizata ca gest de supunere), palma orientata în jos (sinonima cu autoritatea) si palma strânsa pumn cu degetul aratator întins (evoca un gest de amenintare).

Strângerile de mâna

Mâinile constituie o alta sursa de obtinere a informatiilor despre o persoana. Strângerile de mâna exprima trei atitudini de baza (Pease, 1993, p. 53):

- dominarea (mâna este întinsa cu palma în jos) - "Acest om vrea sa ma domine. Trebuie sa fiu mai precaut."

- supunerea (mâna este întinsa cu palma în sus) - "Îl pot domina pe acest om. El va face ceea ce doresc eu "

- egalitatea (strângere de mâna verticala) - .,Îmi place acest om. Ne vom întelege bine."

Aceste atitudini sunt transmise inconstient, dar prin antrenament si prin aplicarea constienta a unor tehnici de strângere a mâinii se pot influenta direct rezultatele unor întâlniri. Exista diverse moduri de a strânge mâna, toate în legatura directa cu caracterul unei persoane:

- utilizarea ambelor mâini - mâna stânga este utilizata în timpul salutului prin strângerea mâinii pentru a exprima un plus de sentimente. Amploarea acestora este indicata de lungimea traseului parcurs de-a lungul mâinii drepte a primitorului. În timp ce îsi foloseste propria mâna dreapta pentru a strânge dreapta celeilalte persoane, initiatorul miscarii poate prinde mâna dreapta a celuilalt cu mâna stânga - numita strângerea de mâna a politicienilor iar cel care foloseste aceasta tehnica vrea sa para un om de încredere si onest, dar daca cealalta persoana nu îi este bine cunoscuta, initiatorul risca efectul contrar.. Poate fi strânsa încheietura mâinii drepte a partenerului. Este o miscare ce denota sinceritate si încredere. Daca mâna stânga prinde cotul, bratul superior sau chiar umarul partenerului, poate avea loc o invadare a zonei intime a acestuia, generând suspiciuni asupra adevaratelor intentii ale initiatorului, primitorul devenind banuitor si neîncrezator.-.

- strângerea de mâna "peste mort" - senzatia prinderii unei mâini moi si nemiscate - eventual si rece si umeda - este neplacuta, iar în plus, pentru ca aceasta mâna poate fi întoarsa cu usurinta în sus (supunere), sugereaza un caracter slab.

- strângerea brutala a încheieturilor degetelor - este specifica indivizilor agresivi.

- strângerea de mâna cu bratul întins - este utilizata de acei oameni care au un spatiu interpersonal mai mare si doresc sa si-l protejeze.

- tragerea primitorului în interiorul teritoriului initiatorului - poate însemna atât nesiguranta celui care a initiat miscarea (se simte bine doar in zona sa personala), cât si faptul ca acesta apartine unei culturi care impune o zona intima restrânsa.

Alte gesturi ale mâinii si degetelor:

- frecarea palmelor - denota asteptarile pozitive ale oamenilor;

- înclestarea mâinilor, indiferent de pozitia in care se afla acestea (înaintea fetei, pe masa sau lasate în jos) - exprima frustrare, reprimarea de câtre individ a unor sentimente negative;

- mâinile în pozitie de coif (asemanator gestului "de rugaciune", unindu-se însa doar vârfurile degetelor, nu si podul palmei) - acest gest este folosit de oamenii siguri pe ei, de persoane care gesticuleaza putin sau deloc si are doua versiuni: coif îndreptat în sus (utilizat de cei care îsi expun parerile) si coif îndreptat în jos (utilizat de cei care asculta);

- mâinile aduse la spate si apucarea mâinii cu palma - constituie un gest de superioritate, de încredere în sine;

- gestul reprezinta o încercare de stapânire de sine daca, pornind de la gestul descris anterior, mâna prinde nu palma, ci încheietura mâinii celeilalte sau urca mai sus pe bratul opus, spre umar;

- etalarea degetului mare - este o manifestare a superioritatii si chiar a agresivitatii;

- acoperirea gurii, atingerea nasului cu mâna sau trasul de guler - un asemenea gest poate fi utilizat atât de vorbitor, pentru a-si ascunde propria minciuna. cât si de cel care asculta, care se îndoieste de spusele vorbitorului;

- frecarea urechii - este un semn al nerabdarii: individul a ascultat destul si doreste sa vorbeasca;

- scarpinarea gâtului - exprima îndoiala sau incertitudinea;

- introducerea degetelor în gura   este un semn ca persoana respectiva se afla sub presiune si trebuie sa se calmeze;

- mâna sprijina capul în întregime - denota lipsa interesului si plictiseala;

- bataia în masa cu degetul - este un semn ai nerabdarii;

- mâna închisa, asezata pe obraz, adesea cu degetul aratator în sus - exprima interes extrem din partea celor care asculta;

- mângâierea barbiei - arata ca ascultatorul ia o decizie;

- strângerea pumnilor - în functie de context, denota ostilitate si mânie sau hotarâre, solidaritate;

Oricare din gesturile de mai sus poate fi interpretat gresit Pentru o evaluare corecta a acestora trebuie avut în vedere contextul în care au loc.

Bratele

Constituie o bariera de protectie pe care o folosim înca din copilarie, ce odata cu înaintarea în vârsta, devine mai putin evidenta. Exista mai multe pozitii de încrucisare a bratelor, dar trei sunt mai uzitate:

- gestul obisnuit al încrucisarii bratelor - exprima aproape întotdeauna o atitudine defensiva sau negativa, fiind caracteristic omului care ajunge în mijlocul unor necunoscuti, unde se simte nesigur sau stingher;

- încrucisarea încordata a bratelor - indica o atitudine ostila sau defensiva;

- gestul de prindere a bratului (amândoua mâinile apuca strâns bratele superioare) - reflecta o atitudine dominant negativa;

Întrucât gesturile de mai sus sunt prea batatoare la ochi, ele sunt înlocuite adeseori cu încrucisarea partiala a bratului

Picioarele

Ca si încrucisarea bratelor, gestul de încrucisare a picioarelor poate însemna atitudine defensiva si de închidere. Pozitia obisnuita a încrucisarii picioarelor poate fi folosita pentru manifestarea unei atitudini nervoase, rezervate sau defensive si aproape întotdeauna este un gest secundar. De aceea, trebuie interpretat în context. Piciorul aruncat peste genunchi sau "pozitia americana" indica o atitudine de competitie. Cei care au o atitudine rigida în discutii, au o individualitate puternica si sunt încapatânati, îsi cuprind adesea cu una sau cu ambele mâini piciorul aruncat peste genunchi. Situatiile prezentate pâna acum sunt specifice pozitiei sezând, însa în cadrul diverselor întâlniri pot fi întâlniti oameni care stau în picioare, cu mâinile si picioarele încrucisate, aceste situatii indicând fie timiditate, fie nervozitate, fie o stare defensiva.

Stând în picioare, cineva îsi poate încrucisa bratele si picioarele pentru a se apara de frig. În acest caz mâinile sunt mai degraba vârâte sub subsuori decât sub cot, eventual apuca bratele. Ambele brate ating toracele. În cazul în care cuiva îi este frig, el poate încrucisa picioarele, dar acestea îi ramân drepte; daca pozitia este defensiva, persoana se sprijina pe un picior, iar celalalt este flexat.

Mai merita adaugat faptul ca bâtâitul picioarelor denota plictiseala, nerabdare sau stres.

Umerii

Umerii strânsi si mâinile adunate pe lânga corp sunt caracteristicile unei persoane timide, nesigure, cu o tendinta spre complexe de inferioritate. Dimpotriva, o tinuta dreapta, cu umerii trasi înapoi si cu spatele drept denota o persoana sigura pe sine.

Miscarile capului

Pozitia capului are o deosebita importanta, întrucât aceasta comunica interesul sau indiferenta fata de o anumita tema. Miscarile capului cele mai larg folosite sunt negarea (prin miscarea capului de la dreapta la stânga) si încuviintarea (prin miscarea capului de sus în jos), ele fiind aceleasi în majoritatea culturilor (se mentioneaza, totusi, ca în Sri Lanka oamenii îsi exprima încuviintarea prin miscarea capului de la dreapta la stânga si negarea prin miscarea capului de sus în jos).

Exista trei pozitii de baza ale capului (Pease, 1993, p. 121):

- drept - este pozitia omului cu o atitudine neutra fata de cel auzite;

- înclinat într-o parte - arata o trezire a interesului;

- înclinat în jos - semnalizeaza o atitudine negativa.

Tabelul 2.2. Interpretarea unor mesaje non-verbale (st. Prutianu, 2000, p. 251-252)

Gesturi închise sau deschise

Limbajul gesturilor spune despre dorinta de a comunica deschis si sincer, despre atitudine. 0 comparatie între gesturile deschise si cele închise este redata în tabelul urmator:

Tabel 2.3. (st. Prutianu, 2000, p. 249)

Într-o negociere este de preferat sa utilizam gesturi deschise pentru a induce subconstientului partii adverse disponibilitatea noastra de a rezolva conflictul, precum si sinceritatea actiunilor noastre.

Putem vorbi de formatiuni închise si deschise si în ceea ce priveste orientarea corpurilor partenerilor într-o discutie. De cele mai multe ori, în întâlnirile obisnuite, trupurile oamenilor formeaza un unghi de 90°, acestea fiind orientate spre un al treilea punct imaginar, împreuna cu care formeaza un triunghi. Aceasta este o formatie deschisa, prin care se invita non-verbal o a treia persoana sa ia parte la discutie. În mod analog, când doua persoane au de discutat ceva confidential sau vor sa stea departe de ceilalti, unghiul format de trupurile lor se va reduce de la 90° la 0°, excluzând astfel o eventuala a treia persoana.

În încheiere, amintim de impactul mult mai mare al aspectelor non-verbale din comunicare decât fata de cele verbale, datorita credibilitatii mai mari pe care o are. Cuvintele sunt relativ usor de controlat, dar nu si postura, mimica sau gestica.

2.1.3. Proxemica în afaceri

2.1.3.1. Introducere în problematica instinctului teritorial

Un joc de fotbal poate oferi un exemplu convingator a felului cum simtul apartenentei de grup si al teritoriului se poate proiecta. (Tele)spectatorii pot avea explozii euforice în momentul în care echipa favorita a marcat, desi sunt constienti ca ei personal nu au absolut nimic de câstigat din aceasta victorie. Explicatia este o proiectie a unui "instinct" pe care fiecare dintre noi îl avem referitor la grupul de apartenenta (proiectat pe echipa favorita) si la grupul "celorlalti" - implicit adversari - si la teritoriile pe care fiecare dintre parti le apara. De remarcat ca scopul jocului este cucerirea simbolica (introducerea mingii) a partii teritoriului inamic celei mai îndepartate si mai bine aparate - poarta.

Exemplul jocului de fotbal si a fost oferita pentru a se remarca mai bine faptul ca ideea de teritoriu - care trebuie aparat - se gaseste în fiecare dintre noi, de multe ori fara a fi constienti de acest lucru. Mai remarcam faptul ca nu doar fotbalul ci majoritatea sporturilor au la baza instinctul teritorial si, implicit, dorinta de cucerire teritoriala: de la jocurile cu mingea - handbal, polo, bachet, tenis etc. - la sportul mintii - sahul. În aceste sporturi, fiecare din cele doua parti începe jocul în jumatatea sa de teren, clar demarcata de cealalta, si are ca scop slabirea controlului adversarului asupra jumatatii sale de teren.

2.1.3.2. Spatiul interpersonal

Cel care a studiat printre primii nevoia de spatiu a omului a fost antropologul american Edward T Hall. El a creat la începutul anilor '60 termenul ..proxemics" (engl. proximity - apropiere, vecinatate), acesta se refera la suprafata sau teritoriul pe care o persoana îl considera ca fiind al sau, în care se simte în largul ei, în siguranta. Nevoia de spatiu difera de la o cultura la alta, de la un popor la altul, de la un context social la altul. Distantarea fizica dilueaza comunicarea si, de obicei, înseamna distantare afectiva si dezacord de opinii.

Exista patru categorii de distante interpersonale:

1) zona intima (0-45 cm)

Este cea mai importanta zona pentru om, în cadrul acesteia având acces doar persoanele apropiate emotional (rude, iubiti, prieteni). În momentul în care cineva intra în aceasta zona fara voia noastra, ne simtim stingheriti, presati, chiar amenintati, corpul nostru începând sa produca hormoni de lupta. Pe masura ce acesti hormoni de stres se acumuleaza, starea fiziologica generala a organismului se înrautateste Cercetari recente au relevat forta manipulatoare invaziilor în zona intima Acestea maresc sentimentul de intimitate la nivel de subconstient si faciliteaza obtinerea unor comportamente favorabile de la interlocutori (Prutianu, 2000, p. 55). Zona intima este împartita în doua subzone: intima apropiata (actul sexual si lupta) si intima îndepartata (când doua persoane devin apropiate fortate de împrejurari).

Întinderea zonei intime depinde atât de siguranta de sine a unei persoane (cu cât o persoana se simte mai nesigura- cu atât este mai sensibila la încalcarea zonei intime) cât si de statutul sau social (cu cât statutul unei persoane este mai înalt, cu atât zona intima recunoscuta de ceilalti este mai mare). Amenajarea birourilor, aranjarea scaunelor contribuie de asemenea la crearea unei atmosfere care evidentiaza statutul unei persoane. Cei care utilizeaza scaunele pentru a scoate în evidenta rangul si puterea vor trebui sa aiba în vedere marimea si accesoriile scaunelor, înaltimea lor si locul unde vor fi asezate în functie de cealalta persoana (Pease, 1993, p. 201).

. marimea si accesoriile scaunului - înaltimea spatarului unui scaun contribuie la cresterea sau diminuarea prestigiului unei persoane. Functionarii superiori folosesc scaune din piele, cu spatare înalte, în timp ce vizitatorii lor stau pe scaune cu spatare joase. Scaunele turnante sunt mai prestigioase si denota mai multa putere decât scaunele fixe, deoarece în situatii de forta asigura libertate de miscare posesorului.

. înaltimea scaunului - rangul celui în cauza creste daca scaunul este ridicat deasupra podelei mai mult decât cel al altor persoane.

. asezarea scaunului - presiunea cea mai mare asupra vizitatorului se poate exercita prin plasarea scaunului în pozitie competitiva (vis-a-vis). Plasarea scaunului vizitatorului cât mai departe posibil de biroul sefului este un joc obisnuit de putere care diminueaza prestigiul vizitatorului.

De asemenea, anumite obiecte asezate strategic în biroul de lucru pot contribui la cresterea prestigiului si autoritatii proprietarului biroului. Iata câteva dintre ele:

. canapele joase pentru vizitatori

. un aparat modern de telefon

. câteva dosare lasate în partea stânga a biroului cu inscriptia "Strict secret"

. un perete acoperit cu fotografii, distinctii si diplome apartinând ocupantului biroului

. o servieta diplomat subtire cu cifru (serviete mari poarta doar cei care muncesc efectiv).

2) zona personala (46-122 cm)

Zona personala este distanta care o pastram fata de altii în conversatii obisnuite, începe de la lungimea bratului întins, cu pumnul strâns si difera în functie de factorii culturali si demografici (în Japonia, spatiul personal este mai restrâns, anglo-saxonii se apropie cel mult pâna acolo unde s-ar putea atinge cu vârful degetelor, arabii si africanii discuta la o distanta corespunzatoare cotului, în timp ce românii se apropie pâna la distanta corespunzatoare încheieturii mâinii) La aceasta distanta câstiga foarte mult comunicarea verbala si privirea.

3) zona sociala (1,23-3,6 m)

Este distanta pe care o pastram la întâlniri sociale fata de cei pe care nu-i cunoastem prea bine. Zona sociala îsi pierde elementul de intimitate si a nu o respecta înseamna a-ti asuma riscul de a deranja, irita si enerva partenerul Aceasta distanta poate indica dominarea, interesul-dezinteresul, superioritatea sau puterea. Zona sociala îndepartata (2,20-3,60 m) subliniaza si distanta ierarhica.

4) zona publica (peste 3,60 m)

Zona publica este distanta la care au loc ceremoniile oficiale si este corespunzatoare celor care se adreseaza unui grup de oameni de pe o pozitie oficiala, dominanta: profesori, judecatori, politicieni, comandanti, presedinti etc. Distanta publica fie marcheaza raporturi de putere evidente, fie ascunde subtile raporturi de dominanta.

Putem concluziona ca distanta ideala la care trebuie mentinuta fata de un partener este cea dincolo de care ar aparea primele semne de disconfort. O apropiere mai mare ar putea însemna atacarea simtului de securitate a cel putin unuia dintre interlocutori, iar o distantare dincolo de limita optima echivalând cu o racire a relatiilor.

2.1.3.3. Aspecte teritoriale la masa tratativelor

Felul cum se aseaza cineva la masa la care stam ar putea avea influenta asupra relatiei noastre fata de acesta, aspect în special important daca negociem. Asezarea strategica este un mod eficient de a câstiga cooperarea altor oameni. Pozitia în care se aseaza altii fata de noi releva mai multe aspecte ale atitudinii lor în privinta noastra. Desi exista o formula generala pentru interpretarea asezarii în jurul unei mese, la rândul sau si mediul poate influenta ce loc preferam.

Exemplele de mai jos se refera la aranjamentele de asezare în jurui unei mese standard dreptunghiulare de birou. Persoana B poate ocupa loc în patru feluri în raport cu A (fig. 5.1. principalele pozitii de asezare)

B1 - pozitie de colt;

. B2 - pozitie de cooperare;

. B3 - pozitie competitiv-defensiva;

. B4 - pozitie independenta.

Pozitia de colt (B1) este folosita în general de oamenii angajati în conversati prietenesti, spontane. Ea ofera posibilitati nelimitate pentru a se privi în ochi si a utiliza variate gesturi, precum si pentru a observa fiecare gesturile celuilalt. Coltul biroului constituie o bariera partiala si face inutila împartirea teritoriala a suprafetei mesei. Este pozitia strategica cea mai favorabila pentru oamenii de afaceri, atunci când acestia îsi prezinta marfurile unui nou client, A fiind clientul. Printr-o simpla miscare a scaunului atmosfera rigida poate fi atenuata si cresc sansele unei negocieri favorabile.

Pozitia de cooperare (B2) apare de obicei atunci când doi oameni au aceeasi orientare, adica gândesc la fel sau lucreaza la aceeasi tema. Este una dintre cele mai practice pozitii pentru prezentarea unui caz si obtinerea acceptului partenerului de discutie.

Pozitie competitiv - defensiva (B3) poate duce la situatia în care amândoi ramân ferm la punctele lor de vedere, masa constituind o bariera solida între ei Aceasta pozitie este utilizata atunci când partenerii sunt în competitie sau când unui este admonestat de câtre celalalt. De fiecare data când doi oameni stau fata-n fata la o masa, ei o împart, în subconstientul lor, în doua teritorii egale. Partea care îi revine fiecaruia este considerata un teritoriu propriu si nici unul nu accepta stapânirea acestuia în vreun fel de catre celalalt. Daca interlocutorul este interesat de un anumit obiect din teritoriul nostru si îl ia pe partea sa, ne comunica non-verbal ca avem permisiunea sa intram în zona sa, putând astfel adopta o pozitie de cooperare sau de colt. Nu este permisa patrunderea pe teritoriul altuia fara permisiunea acestuia (verbala sau non-verbala).

Pozitia independenta (B4) este aleasa de acei oameni care nu doresc sa stabileasca raporturi cu altii. Ea este folosita în locuri cum sunt librariile, restaurantele si unele tipuri de banci din parcuri. Aceasta pozitie exprima indiferenta, dar o alta persoana o poate interpreta ca un act ostil, daca i se încalca granitele teritoriale. Acest mod de asezare trebuie evitat daca dorim o discutie sincera între A si B.

Fig. 2.2. Principalele pozitii de asezare

Pe lânga aceste pozitii de asezare la masa tratativelor mai exista si alti factori care influenteaza eficacitatea negocierilor:

- asezarea partenerului cu ochii în soare, cu spatele la usa, lânga un calorifer dogoritor, pe un fotoliu care scârtâie,

- distanta dintre parteneri;

- vizibilitatea;

- pozitia scaunului fata de masa;

- mobilierul;

- decorul etc.

Toti acesti factori enumerati mai sus pot constitui o importanta sursa de avantaje sau de dezavantaje pentru partile negociatoare.

2.2 Relatiile publice

Notiunea de "relatii publice" a aparut la jumatatea secolului al XIX-lea în S.U.A. când s-a conturat o noua optica privind stabilirea si mentinerea relatiilor întreprinderilor producatoare cu publicul consumator. Noua conceptie si-a dovedit eficienta si s-a consolidat în secolul XX, când s-a impus ca un domeniu de sine statator, cu activitati bine conturate si categorii profesionale cu o individualitate bine definita. Din aceasta perspectiva "istoria relatiilor publice este istoria automatizarii si perfectionarii tehnicilor de comunicare si de management al comunicarii sociale"( s. Stancu, 2001, p. 7).

Relatiile publice se desfasoara în organizatii extrem de diverse, cunosc forme de lucru variate si implica obiective uneori greu de conciliat; ele sunt practicate în si pentru institutii guvernamentale, dar si în / pentru organizatii ne-guvernamentale, pentru firme care urmaresc profitul dar si pentru asociatii civice, pentru institutii bancare ca si pentru institutii educationale sau culturale. Obiectivele relatiilor publice sunt si ele diferite: de la persuadarea publicului în favoarea unei organizatii, pâna la fortarea organizatiei sa-si schimbe atitudinea fata de public, de la sprijinirea functionarii democratice a unei societati, pâna la promovarea intereselor unei firme sau personalitati.

Definitiile date relatiilor publice se bazeaza fie pe activitatile de relatii publice, fie pe efectele acestor activitati. Privite sub aspectul a "ceea ce fac" specialistii din relatii publice, acestea pot fi definite ca "arta si stiinta sociala a analizarii unor tendinte, a anticiparii consecintelor lor, a implementarii unor programe de actiune care vor servi atât interesele organizatiei cât si interesele publicului." (C. Coman, 2001, p. 16).

Definirea termenului de "relatii publice" a fost influentata de pozitia pe care s-au situat diferiti teoreticieni. Astfel, aceste relatii au fost privite de catre unii din punct de vedere psihologic, de catre altii din punct de vedere sociologic, filosofic, teoretic sau aplicativ, ceea ce explica existenta mai multor definitii. Privite ca mecanisme de stabilire a legaturilor dintre institutii si oameni "relatiile publice pot fi definite ca fiind ansamblul de mijloace folosite de catre institutii pentru a crea un climat de încredere si simpatie în rândul propriului personal, precum si în rândul publicului" (J. M. Thomas, 1998, p. 7).

Relatiile publice implica cercetarea atitudinilor în legatura cu o anumita problema, identificarea programelor de actiune, comunicarea acelor programe în vederea obtinerii întelegerii si sprijinului, evaluarea efectului pe care l-au avut programele de comunicare asupra publicului.

Se poate afirma ca specialistii în relatii publice îsi plaseaza activitatea între doi poli: unul de executie ("tehnicieni") si altul de conducere ("management"). La primul pol ei îsi revendica numai activitati de producere a unor mesaje, în timp ce la al doilea ei îsi asuma activitati de conceptie, planificare, cercetare si evaluare a unor programe de comunicare. O asemenea polarizare a rolurilor conduce la o extindere a câmpului atribuit relatiilor publice si face dificila circumscrierea si definirea acestui domeniu.

Focalizându-se asupra "efectelor" pe care le produce activitatea practicienilor din relatiile publice, acestea pot fi definite "ca un efort planificat de a influenta opinia publica, prin buna reputatie si comportament responsabil, pe baza unei comunicari reciproce"( C. Coman, 2001, p. 19).

"Relatiile publice pot fi definite ca o modalitatea de comunicare între organizatie si publicul sau; ele îi ajuta pe manageri sa cunoasca atitudinile publicului si sa poata lua decizii corecte; totodata, ele ajuta publicul sa înteleaga specificul organizatiei si sa aiba încredere în aceasta" (C. Coman, 2001, p.20).

În relatiile cu presa printre tehnicile si instrumentele utilizate se numara: comunicatul de presa, conferinta de presa, dosarul de presa, anuntul la mica publicitate etc.

2.2.1. Comunicatul de presa

Comunicatul reprezinta o informatie, un punct de vedere, o luare de pozitie sau un document oficial transmis de o organizatie sau persoana pentru a fi date publicitatii.

Comunicatul de presa este o "stire" destinata mediatizarii prin presa, dar redactata de oameni din afara redactiei sau a studiourilor radio si TV.

În principiu, presa scrisa si audiovizuala constituie doar canalul prin care comunicatul este dat publicitatii, dar compania care l-a redactat si trimis presei nu are nici o putere asupra acestuia, nu poate impune publicarea lui, nici forma în care va fi reprodus si nici momentul difuzarii. Presa decide daca textul va fi difuzat integral, trunchiat, rescris sau nu va fi difuzat deloc (C. Coman, 1999, p. 85).

Pentru organizatia sau persoana care îl expediaza, comunicatul de presa poate fi un instrument prin care ea "decide" cine, ce, cum, când si unde îsi va crea identitatea si imaginea dorita.

Acest obiectiv poate fi atins, daca presa gaseste în comunicat o noutate bine redactata si interesanta pentru publicul sau (s. Prutianu, 2000, p. 259)

Atunci când o organizatie sau o persoana (societate comerciala, primarie, fundatie, prefectura, partid politic, politie, armata, institutie de învatamânt, club sportiv sau un VIP) are ceva de spus unui public larg si doreste sa faca acest lucru fara a cumpara spatiu tiparit si timp de antena, solutia la îndemâna este redactarea unui comunicat de presa profesionist. Prin difuzarea acestuia, se comunica cu publicul extern, se gratuleaza clienti, se atrag simpatii, se atenueaza crize si se sting scandaluri, se demonteaza zvonuri, se mediatizeaza oferte, produse, idei, oameni si evenimente importante pentru expeditorul comunicatului si pentru publicul sau.

Jurnalistii considera comunicatul un material de referinta si un instrument de lucru, care nu mai solicita un efort de documentare din partea redactiei. În raport cu prezenta sau absenta unei luari de pozitie, se pot pune în discutie doua categorii de comunicate: informative si persuasive.

Comunicatul de informare este acela prin intermediul caruia se fac anunturi, se transmit invitatii sau se comunica date statistice simple, fara a face comentarii si a lua o pozitie pro- sau contra;

Comunicatul persuasiv este acela în care se fac comentarii, se transmit opinii pro sau contra unei cauze, se contesta sau se fac dezmintiri, adica se ia o pozitie fata de ceva sau de cineva.

Din punctul de vedere al companiei sau persoanei care redacteaza si expediaza un comunicat de presa, exista câteva elemente ce pot fi decisive pentru promovarea sa în presa: stirea ca atare, suportul (hârtia, caseta, discheta), formatul, caseta de identificare, momentul difuzarii, titlul, lead-ul, limbajul si stilul redactarii. Un comunicat video poate fi chiar un material complex, înregistrat pe caseta sau CD si construit din imagini si coloana sonora care comenteaza imaginile.

stirea. Când ne propunem sa redactam un comunicat de presa, mai întâi ne asiguram ca stirea pe care dorim sa o mediatizam poate trezi atentia si interesul presei si publicului. CE comunicam conteaza, adesea, chiar mai putin decât CUM o facem. stirea trebuie probata sau confirmata de expeditor, chiar daca cel care poarta raspunderea este redactorul ce o pune în pagina.

Suportul si formatul. Ca regula generala, comunicatul se redacteaza pe format A4, hârtie simpla, alba si nu neaparat pe hârtie antet. Exceptie fac toate cazurile (si pot fi multe) în care hârtia antet a expeditorului constituie un real atu în fata oamenilor din presa si a publicului. Marginile libere ale suportului vor avea cel putin 2 cm pe toate laturile. Comunicatele audio sau video au ca suport înregistrari pe casete sau CD.

Caseta de identificare. În stânga, sus, este plasata caseta de identificare a expeditorului comunicatului. Caseta contine: numele expeditorului (firma, organizatia); adresa; numele persoanei de contact (purtatorul de cuvânt, atasatul de presa; numarul de telefon "office" si "home". Telefonul "home" poate fi apelat de redactor, pentru detalii si clarificari, în afara programului de lucru în firma, eventual, noaptea târziu, la închiderea editiei.

Momentul difuzarii. În dreapta, sus este locul casetei cu mentiuni privind data si ora difuzarii. Pot fi mentiuni de genul: "Spre difuzare imediata" sau "Embargo pâna la ...(data, ora)". Mentiunea privind embargoul este necesara atunci când stirea priveste evenimente viitoare incerte, care au nevoie de confirmare sau atunci când se doreste difuzarea simultana în mai multe media. Comunicatul poate fi retras de expeditor pâna la momentul declarat "embargo".

Titlul. Elementul decisiv pentru prima impresie este titlul. Este bun daca e scurt, trasnit si incitant, adica jurnalistic, si nu daca e formal, sec sau oficios (de pilda, în loc de: "Delegatie suedeza în vizita la primaria .", mai bine ceva de genul: "Vikingii la primarie"). Nu e obligatoriu sa fie strict legat de text. În presa, titlurile tari nu sunt date de autorii textelor. Daca titlul se rezuma doar la "Comunicat de presa", se pierde din impactul asupra redactorului; stirea prezentata apare ca formala, birocratica, oficioasa.

În ceea ce priveste redactarea, se lasa la dispozitia redactorilor un spatiu de 1/3 din pagina, dupa care se deplaseaza titlul, aliniat la stânga, fara a-l desfasura pe toata latimea paginii. Daca este mai lung decât caseta, cu mai mult de 7-8 caractere, titlul se rupe pe doua, maximum trei rânduri suprapuse, ultimul subliniat.

Lead-ul este paragraful initial, sub-titlu. El este replica de deschidere sau "fraza de atac", adica cea mai semnificativa parte a textului. De regula, lead-ul este scris cu "italic" sau "bold" si format din 3-4 fraze "cheie", care rezuma esentialul din text si raspunde precis si incitant unora din întrebarile: Cine? Ce? Unde? Când? De ce?

Importanta titlului si lead-ului este capitala pentru lectura textului. Profesionistii spun asa: "Daca ai 10 ore pentru a redacta un comunicat, lucreaza 9 la titlu si lead".

Dateline este micuta caseta din dreapta, situata între titlu si lead, unde se înscriu locul si data redactarii (de exemplu, Iasi, 22 august 2002).

Corpul comunicatului. Imediat dupa lead, urmeaza continutul propriu-zis al comunicatului, care întregeste, amplifica si expliciteaza continutul lead-ului. Adesea, este mai bine sa fie scris la persoana a treia, ca si cum reporterul ar fi cel care redacteaza stirea, si nu persoana sau organizatia care a expediat-o. Un citat bun învioreaza stirea si îi confera un plus de autenticitate. Comunicatul poate fi însotit de fotografii si înregistrari audio si video. Textul este bun, în principiu, daca raspunde clar la cele 6 întrebari-cheie: cine?, ce?, când?, unde?, cum? si de ce?.

Relationistul care concepe un comunicat de presa nu va uita nici o clipa ca el prezinta si apara interesele organizatiei din care face parte, iar comunicatul nu are rol strict informativ. În comunicarea publica, rolul sau nu este doar acela de a informa corect si complet, de a respecta adevarul gol si brutal sau dureros, ci acela de a informa într-o maniera care sa aduca avantaje, sa câstige simpatii, sa demonteze crize, sa atraga voturi, fonduri, sponsori etc. Va respecta în linii mari faptele, dar va cosmetiza, va înfrumuseta, va face realitatile mai agreabile decât sunt. Va insista pe argumentatie, seductie si manipulare. Informatiile banale sau deja cunoscute se lasa spre final.

Daca textul comunicatului acopera mai multe pagini, în josul fiecareia se scrie: "(continua)". Pe ultima pagina, pentru a marca finalul, se foloseste cuvântul "Sfârsit" sau se imprima simbolul "#####". În josul paginii apar numele, prenumele, semnatura managerului care autorizeaza transmiterea comunicatului, eventual si stampila organizatiei.

Stilul si limbajul. Comunicatul de presa se redacteaza în formatul, stilul si limbajul jurnalistic, specific stirilor, bazat pe structura de tip "piramida inversata". Începe cu lead-ul (esenta informatiei si vârful piramidei) si continua cu paragrafe ce descriu faptele în ordinea descrescatoare a importantei lor. Limbajul este simplu si accesibil. Daca este redactat în stilul si limbajul media, redactorul îl difuzeaza fara sa mai intervina în text.

Pentru exemplificare, redam maniera de redactare si punere în pagina la care a recurs specialistul în relatii publice al unei companii fictive care exploateaza si întretine pârtia de schi si telecabina de la Predeal.

Chiar astazi, o defectiune tehnica a facut ca un grup de turisti sa ramâna suspendati în aer timp de trei ore. Unii s-au ales cu degeraturi. Comunicatul pe care relationistul companiei l-a transmis presei este urmatorul:

(sigla) CARPATIN S.A. Embargo

Str. General Popescu, 37, Predeal pâna joi, 28.12.1999,

Tel/fax: 5555555 ora 14.00

Pers. contact: Ileana Micu

Dupa program, tel: 4444444

Comunicat de presa

VREME CAPRICIOASĂ sI SUSPANS

ÎN BUCEGI Predeal, 27 dec.1999

. La Predeal, un grup de schiori a ramas suspendat trei ore. . Echipa de interventie a repus situatia sub control.

La Predeal, timp de trei ore, un grup de schiori francezi au ramas suspendati în telecabina la cota 1000. Temperatura scazuta a provocat blocarea cablului la stâlpul nr. 7, doi schiori au suferi degeraturi usoare, dau au fost transportati de urgenta la spital si se afla în afara oricarui pericol. Echipa de interventie a actionat prompt si eficient. Compania îsi asuma în totalitate responsabilitatea incidentului si îsi cere scuze. Expertii companiei asigura turistii ca acest incident nefericit este totusi unul rar si cu totul izolat.

"Ne-a fost frig si ne-am speriat strasnic, dar întâmplarea în sine a avut si partea ei de aventura si senzatii tari" ne-a declarat frumoasa frantuzoaica Yvette Moreau, una dintre cele doua victime ale degeraturilor. În prezent, situatia este sub control, iar compania "Carpatin" astepta oaspeti pentru un sejur de vis.

(Sfârsit)

director general,

Irina Fotache

(st. Prutianu, 2000, p. 262)

2.2.2. Dosarul de presa

Între instrumentele de comunicare cu presa, suportul de informatii publice cel mai amplu si complex ramâne dosarul de presa (kit-ul de presa). În principiu, între doua coperti elegante, el reuneste o colectie sau o combinatie de documente si materiale informative destinate redifuzarii la scara mare, prin intermediul ziaristilor. Informatiile prezentate într-un DP sunt mai detaliate si mai ample decât cele dintr-un comunicat. Cu cât o informatie provenind din interiorul organizatiei are implicatii în mai multe domenii (economic, comercial, concurential, politic, social etc.) si poate fi prezentata din mai multe unghiuri de vedere, cu cât mai mult ea se preteaza ca tema pentru DP si mai putin ca subiect pentru un comunicat. Urgenta difuzarii informatiei însa este un factor ce recomanda mai curând comunicatul decât DP-ul, deoarece elaborarea acestuia din urma solicita mai mult timp si efort.

Practic, dosarul de presa nu este altceva decât un pachet compact de informatii destinate publicitatii (comunicate, discursuri ale managerilor sau purtatorilor de cuvânt, brosuri de prezentare, publicatii de întreprindere, rapoarte, fise tehnice, prospecte oferte, decupaje etc.) asamblate unitar, la care se adauga fotografii, înregistrari audio, dischete, CD-uri sau casete video (clipuri si filme de prezentare), precum si de mici daruri promotionale (pixuri, agende, calendare). Informatiile sunt expediate prin posta sau înmânate direct ziaristilor acreditati, la intrare în sala în care se va desfasura o conferinta de presa sau o prezentare de produs, o demonstratie, un congres sau un alt gen de eveniment cu public. Astfel, ziaristii au posibilitatea unei informari mai precise asupra situatiei prezentate sau asupra evenimentului la care au fost invitati. Ei îsi pot redacta materialele fara a se concentra inutil asupra unor nume de persoane, denumiri de companii, de marci, de produse sau asupra altor detalii tehnice. Câstigati de oferta de informatii din dosar, jurnalistii vor deveni mai confortabili si prietenosi, în orice caz, mai putin dificili decât de obicei. Ei vor fi mai "în tema" si vor pune mai putine întrebari încuietoare, mai putine întrebari banale, insinuante sau fara relevanta. Daca pe coperta dosarului se mentioneaza numele jurnalistului si al publicatiei pe care o reprezinta este si mai bine, pentru ca relatia se personalizeaza.

2.2.3. Conferinta de presa

O conferinta de presa este o formula oficiala, protocolara, scumpa, riscanta, dar interactiva si deschisa de comunicare cu mass-media. Ea ofera un spatiu si un moment privilegiat pentru difuzarea unor mesaje de maxima importanta pentru organizatie. O conferinta de presa se lanseaza doar în situatii deosebite si se justifica atunci când organizatia are de comunicat ceva deosebit de important, ceva absolut nou, ceva ce prezinta importanta pentru un larg segment de public, ca si atunci când firma propune un eveniment important sau se confrunta cu o criza grava.

Evenimentele uzuale care justifica o conferinta de presa pot fi: inaugurari de sedii si obiective industriale, aniversari majore si jubileuri, prezentari de produse si tehnologii noi, disputarea unui meci important, lansarea unei carti de rasunet, deschiderea unei mari expozitii, lansarea unui film, cotracararea unor crize sau a unor scandaluri de presa etc. În multe dintre situatiile enumerate însa poate fi preferata organizarea unui cocktail de presa sau a unei reuniuni restrânse, la care sunt invitati doar câtiva jurnalisti specializati.

Conferinta de presa nu se rezuma doar la informarea "programata" a ziaristilor, ci îsi asuma disponibilitatea si riscul de a raspunde la întrebarile presei.

O conferinta de presa, indiferent de marimea organizatiei care o lanseaza, trebuie conceputa, pregatita si programata pâna în cele mai mici amanunte, în trei etape: pregatirea, desfasurarea propriu-zisa si evaluarea.

2.2.4. Publi-redactionalul

Una dintre tehnicile subtile si abile de relationare publica prin care se poate construi imagine si face vâlva în jurul a ceva sau cuiva (companie, eveniment, om politic, autor, carte, artist, pictura, film, spectacol, interpret etc) este si "publi-redactionalul". Onest sau perfid, dupa circumstante, acesta ia forma unei actiuni publicitare si promotionale mascate, deghizate, inserate discret în materialul redactional curent sau într-o rubrica de specialitate. Publi-redactionalul este un instrument echivoc de comunicare publica. El se afla la intersectia drumurilor dintre textul redactional curent, cronica si recenzia de specialitate, reportajul în teren, comunicatul de presa si anuntul publicitar. Este câte ceva din toate instrumentele mentionate, dar nici unul în mod explicit. Publi-redactionalul este greu de incriminat si usor de crezut, tocmai prin faptul ca nu pare sa aiba nimic partizan, la prima vedere. El formeaza opinii si atitudini, protejat de "voalul" mai mult sau mai putin (i)maculat al materialului redactional curent.

2.2.5. Eveniment: aniversarea companiei

Promovarea prin evenimente (spectacole, târguri, saloane, expozitii, congrese, sarbatori etc.) este practica curenta în RP. Aniversarea zilei de "nastere" a companiei poate fi un eveniment de referinta.

În viata unei companii, aniversarile marcheaza istoria, la fel ca sarbatoarea onomasticii si a zilei de nastere în viata unei persoane fizice. Oamenii îsi fac prieteni, se bucura de atentie si primesc cadouri, atunci când ofera prilej de sarbatoare. Ca si ei, compania poate atrage mai multi clienti si poate câstiga simpatie sau invidie atunci când se lanseaza o campanie PR aniversara.

Companiile inteligente considera celebrarile ocazii perfecte pentru a aminti angajatilor, clientilor, furnizorilor, bancilor, fiscului, presei si opiniei publice ca exista realizari trecute si aspiratii de viitor. În principiu, o aniversare bine organizata aduce cel putin urmatoarele avantaje: 1) moral mai bun pentru angajati; 2) creste interesul clientilor; 3) plus de respect din partea furnizorilor, bancilor, fiscului; 4) plus de prestigiu si imagine în comunitatea de afaceri; 5) popularizare implicita a produselor, serviciilor si managementului; 6) cresterea semnificativa a vânzarilor.

2.2.6. Anuntul la mica publicitate

În micile afaceri, alocarea resurselor financiare si umane în servicii specializate de relatii publice este dificila. Aici, cea mai simpla si accesibila forma de comunicare si relationare publica este anuntul la "mica publicitate". Este ieftina si, daca nu e de slaba calitate, este si eficace. Riscul este mic în caz ca nu are impact: se pierd doar echivalentul a câtiva dolari cu spatiul platit în presa scrisa sau cu timpul de antena radio.

De cele mai multe ori, secretul succesului consta în a sti cum sa trezesti si sa mentii treaza atentia involuntara a clientului potential. Obiectivul urmarit este clar; anuntul trebuie sa creeze imagine si sa stimuleze vânzarile. Pentru asta însa anuntul trebuie sa fie interesant si credibil. Nimeni nu-si va da seama cât este de credibil, daca anuntul nu este mai întâi vazut, citit sau auzit. Ca sa fie vazut, citit sau auzit, anuntul trebuie sa aiba impact, trebuie sa provoace violent atentia receptorului. Pentru acesta trebuie respectate câteva reguli simple si ieftine:

Anuntul trebuie sa provoace o reactie. Folositi stimuli adecvati în acest scop. Reactia poate fi socul, atractia, incitarea, încântarea etc. Daca anuntul va fi difuzat prin presa scrisa, se poate insera un stimul vizual de efect - fotografii si/sau grafica. Daca anuntul este transmis pe suport audio, un fortissimo sau o unda de soc (latrat de câine, sunet de geam spart, sirena de politie, gângurit de copil etc.) îl pot ajuta sa capteze atentia involuntara a ascultatorilor.

Titlul, sloganul, sau linia de deschidere trebuie sa atraga atentia. În loc de a începe cu "S.C.. vinde si livreaza din stoc.", poate fi mai bine cu ceva genul: "afacerea secolului!", "vrei sa fii mai atractiv?" "adio, durere!", "adio, saracie!", "vrei sa câstigi un milion?", "vrei sa fii tu însuti?" etc. Când este pusa o întrebare directa, cu o promisiune implicita, clientul nu poate sa o ignore, mai ales daca e vorba de distractie, hrana, sanatate, bani, frumusete, confort sau succes etc. "Daca ai de facut un text în 10 ore, lucreaza 9 la titlu si una la corp" recomanda J. K. Levinson, într-una din cartile sale de marketing.

Limbajul sa fie direct, apropiat si familiar. Acesta înseamna sa spuneti mai curând "TU" decât "Dumneavoastra" si sa va adresati în jargonul familiar anumitor segmente de consumatori.

Exprimarea va fi simpla, în stilul oral. Pentru a avea o audienta larga, evitati cuvintele tehnice si academice.

Textul trebuie sa fie concret. Oferiti decizii si probe. Dati nume de clienti multumiti, cifre si locuri. Sondajele de opinie si statisticile sunt bune numai daca aduc afacerea sau produsul dvs. în top.

Limbajul trebuie sa fie precis! Aceasta înseamna sa nu folositi cuvinte vagi si ambigue: mult, putin, des, rar, ci cuvinte precise si cifre absolute, procente, unitati de masura precise.

Evitati abuzul de adjective si superlative! În ciuda aparentelor, adjectivele nu conving, ci din contra, dilueaza credibilitatea mesajului. Sintagmele de genul: "adaos minim", "preturile cele mai mici " sau "calitate maxima" irita aproape orice client cu bun simt.

Nu lasati loc pentru ironii! Fiti clar si explicit. Evitati formularile ambigue care pot duce la interpretari amuzante ca în cazul "Confectionez manusi din piele de dama cu materialul clientului" sau "Vând carucior pentru copil demontabil".

Textele vor fi scrise cu litere mici, nu cu majuscule! Majusculele sunt mai greu de citit decât minusculele si au retentie mai scazuta decât literele mici. Ochiul cititorului este mai antrenat pentru a citi minuscule.

Fiti concis! Pe client îl intereseaza doar sa afle ce avantaje obtine de la cumparând produsul.

2.2.7. Regula celor 5 W

În comunicarea publica, cea mai banala si, totodata, cea mai practica regula de organizare a unui discurs se numeste "Regula celor 5 întrebari, celor 5 (în engleza): Who? (Cine?), What? (Ce?), Where? (Unde?), When? (Când?) si Why? (De ce?). A respecta regula înseamna a nu lasa fara raspuns nici una dintre aceste întrebari. Fie ca este vorba de un comunicat de presa, o conferinta de presa, o mapa cu materiale pentru presa, fie ca este vorba de un mesaj promotional de orice natura - clip, spot, macheta în presa scrisa, poster, banner, jingle, fluturas, anunt de mica publicitate etc. aproape fara exceptie va fi necesara precizarea subiectului, obiectului, timpului, locului si scopului. Daca una dintre aceste coordonate lipseste, comunicarea este imprecisa. Mai devreme sau mai târziu, precizarea va trebui facuta. Întrebarea ramasa fara raspuns va fi pusa.

În ciuda simplitatii acestei reguli, o ignora multe din mesajele promotionale din presa scrisa, din audiovizual si din afisajul exterior.

Ca încheiere, mentionam o regula pentru actiunile de protocol si relatii publice. Vine tot din limba engleza si se numeste "Regula celor 4 F". cuvintele cheie impuse de aceasta regula sunt: Friendly (prietenos), Frank (sincer), Fair (corect, onest) si Factual (concret, la obiect). Pot fi utile în relatiile cu presa, cu banca si cu fiscul.

2.3. Comunicarea scrisa în afaceri

2.3.1. Cinci reguli de eticheta

Prima regula de respect se refera la corectitudinea datelor de identificare ale destinatarului: scrierea corecta a numelui, prenumelui, titlurilor si adresei.

În mod normal, o a doua regula de eticheta priveste adresarea. Se face o distinctie clara între corespondenta oficiala si cea informala. Umorul si familiarismul se încadreaza în prima categorie. Adresarile de tipul "Stimata Doamna/Stimate Domn/Cu stima" sunt corecte în probleme de rutina, dar impersonale si inadecvate, atât în relatiile amiabile, cât si în cazul reclamatiilor sau somatiilor.

A treia regula se refera la confidentialitate. Mentiunile uzuale si graduale privind acest aspect sunt: "Confidential", "Personal", "Personal si confidential" si "Secret". Respectivele mentiuni limiteaza accesul la document.

Dimensiunile comunicarii scrise fac obiectul celei de-a patra reguli. Rapoartele prea groase, lungi si complicate, de pilda, descurajeaza la prima vedere si denota o posibila lipsa de respect pentru timpul si rangul destinatarului.

A cincia regula se refera la stilul si tonul comunicarii. Invitatia, de pilda, nu trebuie sa semene cu un "convocator", iar rugamintea nu poate fi formulata ca o somatie.

2.3.2. Papetaria companiei. Hârtia antet

Imaginea unei companii se construieste bob cu bob în timp îndelungat. Nici un amanunt nu este neglijabil în acest efort de durata. Un rol important în aceasta "piesa" are de jucat si papetaria companiei.

În general, papetaria înseamna tipariturile si corespondenta scrisa a companiei: hârtie de corespondenta, hârtie de fax, carti de vizita, plicuri, invitatii, somatii, scrisori promotionale, oferte, scrisori de refuz, documente comerciale, ambalaje, etichete, fluturasi, afise si chiar tiparituri (pliante, brosuri, cataloage, rapoarte). Practic însa, papetaria se refera expres la ceea ce, îndeobste, se numeste hârtie cu antet. Crearea acesteia poate fi primul pas profesionist într-o strategie unitara si coerenta de comunicare globala a designului companiei. Design-ul papetariei ofera sansa de a face imagine, în mod coerent si consecvent, dar cu investitii moderate, chiar si atunci când graficianul si stilistul sunt scumpi, daca sunt buni. Hârtia antet produce efecte de finete, cumulative pe termen lung.

Despre antet, dictionarul spune ca ar fi un "text scurt, gravat sau imprimat în partea de sus a hârtiei.". În schimb, despre hârtia antet, creatorii de imagine spun ca e primul act de design comercial al companiei.

Profesionistul în comunicare considera hârtia antet un fel de cap de pod în strategia de comunicare vizuala a companiei. Prima cheie este conceptia logotipului (logo-tipului) firmei. Unicitatea si forta sa de expresie pot semnala rapid identitatea vizuala a companiei. Abia dupa definitivarea logo-ului urmeaza abordarea într-o idee unitara a celorlalte elemente de comunicare vizuala: papetaria propriu-zisa, signaletica birourilor, decoratiunile interioare, arhitectura exterioara, design-ul produselor, vitrinele, fatadele, uniforma personalului etc.

Hârtia de corespondenta, sigla, numele, logo-ul, jingle-ul, sloganul etc. reprezinta elemente vizuale si auditive ale identitatii si personalitatii firmei în constiinta clientilor si a publicului.

2.4. Comunicarea în domeniul financiar

Pe piata comerciala, cea a produselor si serviciilor industriale si de consum, companiile producatoare sau distribuitoare fabrica si vând produse si servicii, folosindu-se de marketing si publicitate.

Totusi, o companie dinamica are nevoie de mai mult decât de debusee, resurse umane si materii prime; ea are nevoie de resurse financiare. Atunci când creditul furnizat de banci este insuficient, compania are nevoie de capitalul adus de actionari. Piata capitalului este locul în care poate obtine resursele financiare.

Pe piata financiara, companiile cotate la bursa nu mai vând produse si servicii, ci se "vând" pe ele însesi. Compania trebuie sa-i convinga pe investitori sa cumpere si pe actionari sa pastreze actiunile si titlurile pe care ea le-a emis. "Produsul" pe care-l promoveaza si vinde compania pe aceasta piata este actiunea, titlul sau hârtia de valoare ca sursa de profit. Pentru a vinde acest "produs" cu totul special, compania se foloseste de un marketing si o publicitate mult mai specializate si mai riguros reglementate.

2.4.1. Definire

Comunicarea financiara reprezinta totalitatea actiunilor întreprinse de companie în scopul informarii actionarilor si a altor categorii de investitori asupra titlurilor pe care le detin sau a plasamentelor oportune, ca si al informarii autoritatilor de reglementare, supraveghere si control al pietei bursiere, a analistilor financiari, a presei specializate si a publicului. Ea priveste, în special, relatia companiei cu actionariatul sau, dar se adreseaza si restului comunitatii economice si financiare.

Comunicarea financiara are ca obiectiv sa promoveze si sa "vânda" imaginea globala a companiilor cotate, prin prezentarea rezultatelor financiare, a performantelor, sperantei si perspectivei acestora. "Clientii" sai principali sunt actionarii si alte categorii de investitori, pe care trebuie sa-i atraga, sa-i seduca si sa-i stimuleze în cumpararea si pastrarea titlurilor emise de companie.

2.4.2. Functiile comunicarii financiare

Orice companie cotata la bursa are obligatia sa se supuna prevederilor legale privind informarea si comunicarea financiara cu actionariatul, cu autoritatea fiscala si cu autoritatea de control si reglementare a pietei de capital.

Comunicarea financiara are rolul de a creste notorietatea si credibilitatea companiei, în primul rând, în scopul atragerii investitorilor. În plus, cu ajutorul comunicarii financiare, compania raspunde si obligatiilor legale specifice. Mai mult chiar, comunicarea financiara este si un teren de confruntare concurentiala, prin care compania convinge pe investitori sa cumpere si sa pastreze mai curând actiunile sale decât pe cele ale concurentei.

Pentru a-si asigura stabilitatea si cresterea, fiecare companie, indiferent de natura si profilul activitatii sale, are nevoie sa transmita si sa primeasca mesaje pe câteva directii de comunicare relativ distincte: comerciala (de marketing), institutionala, interna si financiara.

Comunicarea comerciala are ca tinta utilizatorul, consumatorul si prescriptorul de pe piata produselor si serviciilor. Scopul ei consta în promovarea si vânzarea de produse si servicii. Misiunea ei este crearea încrederii în marci si în produse.

Comunicarea interna are ca tinta personalul propriu, salariatii companiei, indiferent daca sunt sau nu actionari. Scopul acesteia este obtinerea si stimularea motivatiei si atasamentului angajatilor fata de companie.

Comunicarea institutionala (Relatii Publice) are ca tinta întregul mediu de afaceri: opinia publica, mass-media, autoritatile, bancile, liderii de opinie, partenerii de afaceri si orice alti agenti prezenti pe piata. Misiunea sa este promovarea imaginii identitare globale a companiei, a logo-ului si a intereselor institutionale ale acesteia. Relatiile Publice sunt cele responsabile de acest tip de comunicare.

Comunicarea financiara este, partial, o componenta a Relatiilor Publice, anume aceea care are ca principala tinta actionariatul si investitorii. Misiunea sa este aceea de a sustine si consolida valoarea în bursa si perspectivele companiei, credibilitatea acesteia în fata actionarilor si a altor investitori potentiali. Comunicarea financiara promoveaza imaginea globala a companiei pe pietele financiare.

Toate aceste tipuri de comunicare sunt dependente unele de altele, iar coerenta mesajelor transmise diverselor tinte este obligatorie.

Tabel 2.4. Locul comunicarii financiare în comunicarea globala a companiei

(s. Prutianu, 2000, p. 284)

2.4.3. Aspecte legale

Comunicarea financiara a companiei raspunde unor obligatii legale care urmaresc garantarea drepturilor actionarilor, transparenta informatiilor si tratamentul nediscriminatoriu al tuturor actionarilor, indiferent de numarul actiunilor detinute. Informatiile furnizate trebuie sa permita evaluarea obiectiva si prompta a valorii plasamentelor.

Obligatiile legale privind comunicarea financiara sunt prevazute în Capitolul VI al Legii nr. 52/1994 cu privire la valorile mobiliare si la bursele de valori, completate de regulamentele emise de Comisia Nationala de Valori Mobiliare (CNVM), de Bursa de Valori Bucuresti (BVB) si de piata RASDAQ.

În România, orice societate emitenta de valori imobiliare are obligatie sa redacteze:

raport anual privind activitatea companiei, în termen de 90 zile de la încheierea exercitiului financiar, distribuit tuturor actionarilor, mai înainte de desfasurarea Adunarii generale ordinare. Convocarea se face cu minim 15 zile în avans, iar anuntul (în ziar local si în Monitorul Oficial) privind convocarea adunarii generale prevede si modul de distribuire a raportului;

raport semestrial privind activitatea companiei, în termen de 45 de zile de la încheierea primului semestru (un anunt publicat în presa precizeaza modul de distribuire);

raport curent, publicat în presa, ori de câte ori un eveniment important intervine pe piata sau în mediul de afaceri.

Toate aceste rapoarte sunt transmise în mod obligatoriu la CNVM si la departamentul de informare a pietei de valori mobiliare pe care se tranzactioneaza actiunile companiei.

Rapoartele se transmit în mod obligatoriu si pe suport electronic, Internet, modem sau discheta.

2.4.4. Identificarea publicului

Pentru ca mesajele sale sa ajunga la tinta si sa-si atinga obiectivele, compania trebuie sa îsi identifice publicul caruia i se adreseaza. În România, majoritatea întreprinderilor pot identifica usor structura actionariatului, cota de capital detinuta si repartizarea lor pe localitati, prin consultarea registrelor de actionari.

Categoriile de public carora li se adreseaza compania pot fi delimitate în tinte primare si tinte secundare.

Ţintele primare se refera la:

Investitorii individuali. În România, cetatenii au devenit actionari ca urmare a Programului de Privatizare în Masa si, majoritatea lor, constituie un public prea putin informat asupra mecanismelor bursiere. Ei au nevoie de informatii deja prelucrate si usor accesibile, cum ar fi scrisorile catre actionari sau sinteze ale rapoartelor anuale. Actionarii sunt coproprietari ai companiei.

Investitorii institutionali, români si straini. Sunt participantii majoritari pe piata de actiuni si au o mare viteza de reactie la miscarile pietei. Au nevoie de informatii în timp real, care le pot fi adresate direct, telefonic, prin fax sau prin comunicate de presa în publicatii financiare.

Analistii financiari si ziaristii. Sunt cei care apreciaza performantele si perspectivele companiilor cotate pe baza unor criterii precum: indicatorii contabili principali (cifre contabile: cifra de afaceri, rezultatele activitatii de baza, dividendele, impozitele), indicatorii de marja (operationala, curenta, de exploatare, neta, care nu se calculeaza în contabilitatea de gestiune din România), indicatori de rentabilitate (a capitalurilor proprii consolidate, a capitalurilor investite, randamentul intern al investitiilor, rata profitului etc.)

Societati de Valori Mobiliare, în calitatea lor de intermediari pe piata valorilor mobiliare.

Bancile

Salariatii proprii

Autoritatile de reglementare si control al pietei (CNVM, în România).

Ţintele secundare ale comunicarii financiare sunt constituite din: clienti, furnizori, parteneri de cooperare, concurenti, opinia publica, elevii, studentii si viitorii salariati ai companiei.

2.4.5. Suporturi de comunicare financiara

Comunicarea financiara a companiei are cel putin sarcina (minimala) de a raspunde obligatiilor legale privind informarea si dialogul cu actionariatul. Cele mai importante suporturi comunicationale de care dispune sunt:

Adunarile generale ordinare, extraordinare si speciale

Raportul anual, semestrial si curent

Relatiile cu presa generala, economica si financiara

Relatiile cu investitorii si analistii financiari

Publicitatea financiara si anunturile legale

Relatia cu actionarii individuali

Relatia cu actionarii salariati

Alte evenimente, actiuni si documente de informare financiara.