COMUNICAREA VERBALA – Paralimbajul, Comunicarea orala
Pentru Hybels si Weaver (1989), limbajul reprezinta un ritual; este vorba despre un ritual care se petrece atunci cand ne aflam intr-un anumit mediu in care un raspuns conventional este asteptat de la noi. Spre exemplu, cineva care merge la o nunta va ura „casa de piatra', iar cineva care merge la o inmormantare va spune „Dumnezeu sa-1 odihneasca', si nu invers (de altfel, se poate observa ca, in anumite comedii, se foloseste un comic de situatie tocmai prin inversarea acestor adecvari ale limbajului la contextul in care se produce). Aceste ritualuri ale limbajului sunt invatate din copilarie, deoarece ele depind de anumite obiceiuri direct raportate la o anumita cultura si comunitate; totodata, sunt invatate obiceiurile de limbaj corecte si incorecte (spre exemplu, cuvintele indecente pe care copilul le foloseste pentru prima data sunt reprimate sever de catre parinti). Ulterior, individul invata sa foloseasca cuvintele in functie de mediul in care se afla (cu parintii, un tip de limbaj, la scoala sau la locul de munca, un alt tip de reguli de folosire a limbajului, iar cu grupul de prieteni, un al treilea tip). Este un prim pas in directia specializarii limbajului, in timp, in functie de diferitele cunostinte asimilate, persoana poate utiliza tipuri diferite de limbaj, mai redus sau mai inalt specializate (spre exemplu, un cercetator din domeniul fizicii atomice va comunica intr-un fel cu alti cercetatori si va folosi un limbaj mai putin specializat cand va explica acelasi lucru unor prieteni de familie care au alta profesiune si cunostinte generale in domeniul fizicii).
Gandirea si limbajul se dezvolta impreuna. Asa cum modul de a gandi al fiecarei persoane este unic, si modul de a vorbi este unic. Aceasta unicitate a limbajului legata de fiecare persoana in parte poate fi inglobata sub denumirea de stil verbal.
Sa luam exemplul unui examen oral. Aici, un student timid tinde sa fie perceput de profesorul-examinator ca fiind mai putin pregatit. Dimpotriva, un student care se exprima foarte bine poate sa fie perceput pozitiv chiar daca nu este la fel de pregatit ca primul (de altfel, acest fenomen este consemnat in pedagogie drept una dintre greselile de evaluare - atunci cand profesorul apreciaza altceva decat stapanirea informatiei - in cazul nostru, modul in care aceasta este expusa).
Pentru a imbunatati eficienta comunicarii verbalizate, Hybels si Weaver (1989) recomanda focalizarea atentiei asupra urmatoarelor idei :
Ce dorim sa comunicam? Chiar daca raspunsul pare simplu, nu trebuie sa omitem faptul ca, de multe ori, pornim o comunicare inainte de a fi reflectat indeajuns la totalitatea ramificatiilor pe care comunicarea noastra le poate avea in perceptia celuilalt;
Cum dorim sa o facem? Mai precis, ce limbaj vom folosi, limbaj direct adaptat publicului-tinta;
Cui ne adresam ? Emitatorul va tine seama de experienta anterioara, directa a publicului cu astfel de mesaje.
Comunicarea scrisa poate avea o dominanta intrapersonala, dar si una interperpersonala. in ceea ce priveste prima perspectiva, scriitorul Maurice Barres folosea o metoda inedita de strangere a datelor care il interesau pentru munca sa: el denumea aceasta metoda „monstrul'. in esenta, asa cum relateaza J. Guitton, „tot ce ii trecea prin minte era adunat, inregistrat, nimic nu se putea pierde si aceste fragmente disparate, de o calitate foarte diversa ajunsesera sa alcatuiasca o masa considerabila si informa careia ii daduse o denumire foarte potrivita: monstrul' (apud Simonet, 2000, p. 88). Este evident ca o astfel de activitate poate fi foarte potrivita atunci cand suntem implicati intr-un proiect, si fiecare gand, fiecare comunicare intrapersonala trebuie inregistrate pentru a constitui, mai tarziu, idei pentru proiectul nostru.
Referindu-ne la tehnologia comunicarii scrise, amintim aici doar cateva elemente privitoare la aceasta: folosirea „frazelor cu o lungime medie (15-20 de cuvinte), a paragrafelor centrate asupra unei singure idei, a cuvintelor intelese cu siguranta de receptor; evitarea exprimarii comune, tipica limbajului oral, a cuvintelor inutile, redundante; elemente utile intr-o integrare eficace intre suportul scris si cel oral in cadrul comunicarii didactice.
Comunicarea scrisa poseda un numar insemnat de avantaje de care trebuie sa tinem seama:
1. durabilitatea in raport cu forma orala a comunicarii;
2 textul poate fi vazut/citit de mai multe persoane;
3 poate fi citit la un moment potrivit si poate fi recitit etc. Pasii in comunicarea scrisa sunt similari celor din structurarea unui discurs: avem o faza de pregatire (stabilirea obiectivelor, a rolului si a audientei - cei care vor citi textul - a punctelor-cheie pe care dorim sa le retina acestia din urma) si o faza de redactare (in primul rand, ideile principale sunt dezvoltate urmarind o serie de indicatori precum: claritate, credibilitate, concizie; in al doilea rand, sunt folosite cele trei parti ale unei redactari: o introducere care pregateste cititorul, un cuprins care reprezinta partea fundamentala ce face posibila atingerea obiectivelor si o incheiere care evidentiaza concluziile).
Comunicarea orala reprezinta modalitatea cel mai des intalnita de comunicare; comunicarea nonverbala o insoteste pe cea verbala, definindu-se in relatie cu aceasta intr-un mod aparte, in sensul sprijinului pe care ea il furnizeaza prin elementele de intarire, nuantare si motivare a mesajului (sa ne inchipuim, spre exemplu, acelasi mesaj explicat de un profesor in sala de clasa sau difuzat la radio).
Daca este sa ne referim insa la conceptul integrator de comunicare orala, aceasta a fost experimentata de toate popoarele lumii in procesul de devenire culturala si educationala: „Rshi-', maestri brahmani, apelau exclusiv la srotriya (auditie) pentru a-si instrui discipolii. La fel Pythagoras a impus la scoala din Crotona in mod exclusiv metodele akusmatice' (Negret, Panisoara, 1998, pp. 69-70). In ce masura actualitatea mai conserva importanta comunicarii orale este deci o interogatie legitima pentru omul modern, cu atat mai mult cu cat „vorbirea a fost ridicata insa de greci la un rang deosebit: acela de metoda. Socrate insusi pretuia vorbirea si dispretuia scrisul pe motiv ca subjuga memoria; sofistii au inventat, pe aceasta baza, o arta a disputei - metoda de a demonstra, cu ajutorul vorbirii, orice' (Negret-Dobridor, 2001, p. 16).
Atribute care pot sa ne sugereze unele principii ale comunicarii, caracteristice mai ales pentru comunicarea orala:
-comunicarea orala presupune un mesaj; mesajul trebuie sa includa elemente de structura (bazale, pe care receptorul sa-si fundamenteze intelegerea), elemente de actualitate, interes si motivatie pentru ascultator, elemente de feedback, elemente de legatura intre partile sale principale, claritate si coerenta interna etc.;
comunicarea orala presupune oferirea unor suporturi multiple de intelegere a acestui mesaj: cel mai important este cel iconic, sustinut de materiale aditionale care fac inteligibil si credibil mesajul, pe de o parte, si, pe de alta parte, de concordanta dintre mesajul verbal si cel nonverbal, acesta din urma vazut aici in rolul sau de intarire;
comunicarea orala este circulara si permisiva, in sensul ca permite reveniri asupra unor informatii, detalieri care nu au fost prevazute atunci cand a fost conceput mesajul;
comunicarea orala este puternic influentata de situatie si ocazie (acelasi mesaj poate fi receptat diferit de aceiasi receptori, in functie de dispozitia motivationala, factori de stres si oboseala, conditii favorizante sau nu ale contextului comunicarii);
comunicarea orala este puternic influentata de caracteristicile individuale ale emitatorului (un profesor care este un bun orator va fi receptat intr-o masura mai extinsa de catre elevii sai ca fiind bine pregatit);
comunicarea orala poseda si atributele necesitatii (nevoia omului de a comunica), aleatoriului (comunicarea orala ofera o mare proportie de elemente intamplatoare) si nelimitarii (comunicarea orala este practic nelimitata) etc.
Desigur ca astfel de atribute sunt evidente, iar mai sus nu regasim decat cateva dintre acestea; totusi, consideram cele prezentate suficiente pentru a ne oferi o imagine asupra conceptului de comunicare orala.
Comunicarea orala are in centrul demersului sau limbajul; dupa Hybels (Hybels, Weaver, 1986, pp. 99-100), acesta este definit de mai multe atribute, dintre care trei sunt extrem de importante: claritatea, energia si insufletirea.
In ceea ce priveste emotia, urgenta si puterea, un exemplu oferit in literatura de specialitate este edificator pentru a observa cum pot fi obtinute aceste atribute ale mesajului: „Wesley (un predicator - n.a.) incepea intotdeauna prin a provoca emotii intense celor susceptibili de a se converti. ii era usor sa-si convinga numerosii discipoli din acea vreme ca, daca nu reuseau sa obtina mantuirea, focul infernului ii va mistui pe veci. Insista apoi asupra necesitatii de a accepta pe loc acest mod de a scapa de soarta funesta, pentru ca, spunea el, cei care ar parasi adunarea fara sa-si schimbe atitudinea si ar muri accidental inainte de a fi acceptat mantuirea ar ajunge direct in iad. Sentimentul acesta de urgenta intensifica starea de angoasa care cuprindea, incetul cu incetul, intreaga asistenta, pe masura ce sensibilitatea la sugestie crestea' (apud Mucchielli, 2002, p. 19). Hybels si Weaver adauga cateva obiective care trebuie urmarite atunci cand ne referim la comunicarea orala, subsumate in doua directii de actiune:
captarea atentiei si cresterea intelegerii (prin alegerea limbajului pe care-1 vom folosi, astfel incat cursantilor nostri sa le fie accesibil materialul de studiat, chiar daca nu si-au insusit terminologia respectiva, organizarea mesajului, folosirea ilustratiilor si exemplelor adecvate - deoarece, atunci cand acestea nu sunt in directa legatura cu ceea ce presupune continutul mesajului, nu doar ca nu ajuta, ci impiedica retinerea mesajului, comunicarea etc.);
folosirea etimologiilor, clasificarilor, sinonimiilor, comparatiilor, demonstrarea utilitatii, (cum functioneaza lucrurile, cum pot fi acestea folosite) etc.
Undeva, la granita dintre verbal si nonverbal, regasim elementele de ton, ritm, fluenta a vorbirii pe care emitatorul le manifesta in momentul transmiterii mesajului (numite si paralimbaj).
Paralimbajul
Paralimbajul reprezinta modul prin care mesajul este transmis; acesta este introdus cand in campul comunicarii nonverbale (Hybels, Weaver, 1986, p. 114), cand in aria comunicarii verbale (Roberts, Hunt, 1991, pp. 240-241). El include viteza cu care vorbim, ridicarea sau scaderea tonului, volumul, folosirea pauzelor, calitatea vorbirii. Tonul real al vocii poate fi descoperit dimineata, dupa trezire. Cu fiecare ora ce trece, oboseala distorsioneaza timbrul si inaltimea vocii. in 1965, Kasl si Mahl au aratat ca, daca ne aflam intr-o stare puternic emotionala (furie sau ingrijorare), vom face mai multe greseli de exprimare, ne vom balbai sau vom face mai multe pauze urmate de interjectii ca „aaa' decat facem de obicei. Interlocutorul nostru va resimti aceste elemente si va reactiona la ele. Incluzand paralimbajul in ansamblul elementelor de comunicare nonverbala, Argyle, Alkema si Gilmour (apud Hayes, Orrell, 2003) au efectuat un experiment in urma caruia au concluzionat ca oamenii reactioneaza cu o probabilitate de cinci ori mai mare la indiciile nonverbale decat la cele verbale (astfel, cand comunicarea nonverbala o contrazicea pe cea verbala, subiectii experimentului aveau tendinta de a ignora cuvintele).
Paralimbajul are un rol deosebit in situatiile in care alte elemente nonverbale nu sunt implicate: sa luam exemplul convorbirii telefonice (ceea ce se cheama eticheta telefonica) a unui agent de vanzari cu un client necunoscut. Agentul este o voce pentru clientul in cauza. Imaginea pe care acesta i-o va asocia va depinde intr-o maniera definitorie de folosirea paralimbajului.
Viteza cu care vorbim nu reprezinta o valoare data; astfel, nu exista un anumit ritm al expunerii care sa faca eficienta comunicarea. Un bun comunicator va sti sa varieze aceasta viteza in functie de receptorii mesajului si de mesajul propriu-zis. De obicei, la inceputul expunerii se foloseste un ritm mai lent, de introducere, care creste in intensitate pentru a ilustra mai bine importanta sau dinamismul miezului mesajului. Problema de comunicare pe care o poate ridica viteza vorbirii ca indicator de paralimbaj constituie ceea ce se regaseste in literatura de specialitate sub titulatura de asimilare (vezi si Ross, 1986). Asimilarea presupune ca anumite cuvinte dintr-o fraza tind sa fie unite in exprimare intr-un flux de comunicare, lucru care face dificila intelegerea. Pe de alta parte, durata sunetelor si cuvintelor variaza, in mod normal, in functie de starile pe care le avem: in general, folosim tonuri de durata mai scurta atunci cand exprimam supararea si prelungim aceleasi tonuri atunci cand exprimam sentimente ca iubirea; aceasta variabilitate a duratei tonurilor in cuvinte tinde sa fie legata de functionalitatea paralimbajului in comunicare.
Ridicarea sau scaderea tonului si volumul reprezinta, la randul lor, factori variabili (intre cateva limite, in sensul ca un ton ridicat poate sa sune neplacut/strident sau un volum prea scazut poate sa oblige ascultatorul la un efort suplimentar, care sa ii micsoreze aria temporala la care poate sa dezvolte o atentie maxima); astfel, anumite parti ale mesajului pot fi subliniate prin aceste variatii de ton si de volum.
Cand toti acesti factori sunt aditionati cuvintelor, ei pot schimba intelesul a ceea ce dorim sa transmitem. Albert Mehrabian a estimat ca 39% din intelesul comunicarii este afectat de paralimbaj.
|
