CONCEPTE ALE SEMIOTICII sI COMUNICĂRII

CONCEPTE ALE SEMIOTICII sI COMUNICĂRII

A. Semiotica, semiologie, semn, semioza

1. Semiotica este stiinta care studiaza natura si functionarea semnelor, adica a elementelor constante si comune tuturor faptelor de limbaj care constituie mediul propriu-zis al comunicarii.

"Sarcina semioticii este aceeea de a întelege capacitatea unei specii de a produce si întelege semne, cît si, la nivel uman, activitatea generatoare de cunoastere pe care capacitatea respectiva le permite oamenilor sa o înfaptuiasca. Cea dintîi se numeste semioza, secunda - reprezentare", adica utilizarea deliberata a s 313g623d emnelor pentru a cerceta, clasifica si cunoaste lumea .

"Paternitatea" disciplinei este atribuita elvetianului Ferdinand de Saussure si americanului Charles Sanders Peirce, desi prealabile istorice întîlnim în toate etapele anterioare secolului XX, cînd i s-a recunoscut o anume autonomie epistemica. Semiologia, potrivit lui Saussure, este "stiinta generala a tuturor sistemelor de semne (sau de simboluri) datorita careia oamenii comunica între ei"[2]. Sarcina noii stiinte ar fi fost aceea "de a descoperi legile prin care în orice inteligenta stiiintifica un semn da nastere altuia si mai ales un gînd produce alt gînd".

2. Distinctia dintre semiologie si semiotica este arbitrara. Saussure vorbea de semiologie, accentuînd dimensiunea umana a semnelor si rolul acestora în comunicare, atasînd proiectata stiinta în categoria stiintelor sociale. Peirce invoca semiotica, accentuînd miza logica si cognitiva, abordabila mai curînd din perspectiva filosofica. În momentul de fata, termenul semiologie se foloseste în scrieri atasate mai curînd culturii franceze (desemnînd totodata ramura medicinei ce studiaza simptomele bolilor sau simptomalogia), în timp ce semiotica devine referinta preferata în scrierile de inspiratie anglo-saxona si americana, tinzînd tot mai mult sa se impuna în vocabularul abordarilor din domeniu.

Din perspectiva lui Gőran Sonneson, semiotica, vazuta ca stiinta autonoma, se deosebeste prin dublu caracter - nomothetic si calitativ; totodata, ea este centrata pe surprinderea anumitor constante si regularitati, pe prescrierea de reguli si legi menite sa identifice si sa descifreze sensurile atribuite fenomenelor, oferind în plus modele explicative ale realitatilor studiate.

Semiotica este o disciplina explicativa, dar are si aplicatii practice. Astfel putem distinge:

semiotica generala, înrudita cu filosofia limbajului, psihologia individuaa si sociala, sociologia;

semioticile particulare (specifice sau regionale) de felul celor verbale (lingvistica), gestuale, olfactive sau atasate unor experiente semnificante de felul celor artistice - muzicale, teatrale, cinematografice, plastice;

semioticile aplicate diferitelor tipuri de discurs (jurnalistic, publicitar, artistic...).

3. Conceptul central al disciplinei este cel de semn. Potrivit uneia din numeroasele definitii, "semnul este substitutul unu lucru sau al unei idei, substitut care faciliteaza utilizarea simbolica a acestuia." Termenul ca atare îsi are o istorie îndelungata, fara a fi tematizat decît sporadic într-o maniera coerenta sau sistematica.

Principalele functii ale semnului ar viza:

Semnul ca substitut a ceva (cuvîntul ca substitut al lucrului desemnat, fotagrafia ca substitut al reallitatii, harta ca substitut al spatiului...);

Semnul ca urma a unui cod, acesta din urma gîndit ca ansamblul regulilor ce faciliteaza producerea si descifrarea semnelor de catre cineva în situatii particulare (de ex., codul limbii române, codul numeric al operatoritor de servicii telefonice, codul postal, coduri vestimentare, de circulatie rutiera, navala sau aeriana, de operare pe ordinator, codul cromatic, codul bunelor maniere...);

Semnul ca instrument de structurare a universului, impunînd reguli, coduri de lectura si interpretare, semnificatii ca indicii de raportare la mediul înconjurator si de sistematizare în maniera sociala, culturala, axiologica a acestuia[6].

4. A studia semnele în procesul comunicǎrii lor echivaleazǎ cu a dezvǎlui o semiozǎ . Semioza este principalul obiectul de interes al semioticii. Ideea este formulata mai întîi de catre Peirce, fiind preluata ulterior si legitimata speculativ de catre Charles Morris, Th. Sebeok, U. Eco. În viziunea lui Peirce o semiozǎ ar fi o actiune care presupune cooperarea a trei agenti - ca, de exemplu, un semn, obiectul sǎu si un interpretant. Întelegerea actiunii de "cooperare între subiecte" ca proces de comunicare a permis ca, în ultimile decenii, prin semiozǎ sǎ se înteleagǎ o "transmitere de semnificatii prin intermediul unor simboluri" (Lundberg). Altfel spus, situatia de comunicare se constituie drept cadrul de desfasurare si actiune al unei situatii semiotice (semiozǎ). Umberto Eco vede la rîndul sau semiotica în termenii "unei activitǎti creatoare de semiozǎ . În acest context, prin semiozǎ ar trebui sǎ întelegem procesul prin care oamenii comunicǎ între ei, iar procesele de comunicare devin posibile datoritǎ sistemelor de semnificare.

B. Semiotica si comunicare

1. "Semnul este utilizat pentru a transmite o informatie, pentru a spune sau a indica un lucru pe care cineva îl cunoaste sau doreste sa-l împartaseasca si altora. El se insereaza într-un proces de comunicare de tipul: sursa - emitent - canal - mesaj - destinatar " Definînd semiotica drept stiintǎ a procesele culturale studiate ca procese de comunicare", Eco sugereazǎ cǎ dincolo de orice proces comunicativ existǎ un sistem de semnificare. Asertînd, asadar, o certǎ distinctie între o "semiotica a semni­ficǎrii", tratatǎ de teoria codurilor, si o "semiotica a comunicǎrii", cercetatǎ de teoria productiei de semne, Eco îsi stabileste de la bun început continutul celor douǎ niveluri analitice, precizînd cǎ putem deosebi sistemul de comunicare si procesul de comunicare - atunci cînd sistemul de semnificare genereaza expresii fizice (obiectuale) sau pentru a împlini diferite alte scopuri practice. Semnificarea si comunicarea se presupun reciproc si nu functioneaza una în absenta celeilalte. În absenta semnificǎrii nu putem vorbi de comunicare, ci doar de reflectare. Situatia de comunicare este cea care permite semnului sǎ se manifeste în mod real, efectiv.

2. Schema generala a comunicarii presupune ca "un emitator trimite unui destinatar, prin intermediul unui canal, un mesaj despre ceva, mesaj alcatuit cu ajutoru unui cod dat".

Emitatorul nu este neaparat o persoana concreta si singulara, ci si un organism viu inconstient sau chiar o masina.

Receptorul (destinatarul), ca si emitatorul este mai curînd o instanta teoretica ideala (de ex. cititorulul ideal al unei carti).

Referentul este "lucrul în legatura cu care se comunica ceva", lucrul despre care se vorbeste.

Canalul este suportul fizic al informatiei (unde sonore venite pe canalul auditiv, imagini intrate pe canalul visual, mirosuri percepute pe canalul olfactiv.).

Codul constituie regulile care permit atribuirea de semnificatii elementelor mesajului, interfata între semn si referent. El este în acelasi timp locul negocierii sensului între partenerii comunicarii. Mesajele angajeaza, de regula, o diversitate de coduri - unele imprecise si slabe, altele fragmentare, provizorii sau contradictorii -, descifrarea lor presupunînd competente specifice.

Mesajul (enuntul) este produsul tuturor factorilor anteriori, fiind constituit din ansambluri de semne combinate sau din semne izolate.

3. Functiile comunicarii din perspectiva lui Roman Jakobson:

emotiva sau expresiva (centrata pe emitator, descrie situatia acestuia în momentul comunicarii);

conativa sau imperativa (centrata pe destinatar, urmareste sa-i creeze acestuia un comportment activ sau sa-i modifice situatia);

fatica sau de contact (centrata pe canal, urmareste buna functionare a acestuia, conservarea, ameliorarea sau stimularea conditiilor de comunicare);

metasemiotica (centrata pe cod, presupune convertirea unui limbaj în alt limbaj, un set de semne în altul);

poetica sau retorica (centrata pe mesaj si asupra feluli în care acesta este alcatuit).

O astfel de schema a fost calificata drept modelul "ping-pong", deoarece mesajele sînt expediate ca niste mingi, unidirectional, de-a lungul aceluiasi canal. I se opune modelul "orchestra", care descrie comunicarea drept un proces colectiv, în care fiecare îsi interpreteaza o partitura, armonizîndu-se cu ceilalti si interactionînd. Disfunctiile în comunicare a unui mesaj sînt datorate "zgomotului" - voluntar sau nu. Mecanismul de protectie si conservare a mesajului prin multiplicarea lui si codificare suplimentara se numeste "redundanta".