Comunicarea: Dificultatile unei definitii
De la Aristotel încoace, întocmirea unui tablou general al stiintelor continua sa constituie un proiect mereu deschis. Caci, pe masura progreselor cercetarii stiintifice, se ivesc nu numai necesitatea definirii unor domenii si discipline noi, ci si cerinta reconsiderarii periodice a raporturilor reciproce dintre cele existente (modificarea frontierei dintre fizica si chimie, o data cu descoperirea suportului microfizic al proprietatilor macroscopice ale substantelor, e poate exemplul cel mai la îndemâna pentru ilustrarea acestui proces). De aici caracterul provizoriu, vesnic susceptibil de revizuiri, al oricarui demers taxinomic, ceea ce nu pare a fi insa de natura sa demobilizeze initiativa, specific umana, de a opera clasificari oriunde este ceva de clasificat. Se cauta astfel, în continuare, criteriile cele mai judicioase de delimitare a domeniilor cunoasterii, activitate în care argumentele de ordin filosofic cedeaza astazi locul cel mai mult celor tinând de logica interna a stiintelor însesi. Dar pentru ca acest partaj interdisciplinar sa poate avea loc, o premisa indispensabila este ca obie 919j95j ctul fiecarei stiinte sa fie precizat fara echivoc.
O atare conditie pare atât de elementara încât s-ar zice ca ea nici nu ar mai trebuie adusa în discutie. si totusi, de când lumea, au existat discipline care au întâmpinat dificultatea deloc neglijabile în a-si circumscrie domeniul si în a-si explicita obiectul de cercetare. Este evident, de pilda, ca geologului sau lingvistului le e cu mult mai usor sa explice cu ce se ocupa decât filosofului sau matematicianului. Pentru acestia din urma, definirea propriului obiect de studiu ridica probleme atât de delicate încât tinde sa se transforme ea însasi intr-o ramura de cercetare distincta (subordonata, respectiv, gnoseologiei, în primul caz, si matematicii, în cel de-al doilea).
În ceea ce priveste relativ recenta teorie a comunicarii, tocmai aparenta claritate a denumirii noii discipline s-a dovedit a ascunde o capcana, întrucât aducea cu sine întreaga încarcatura de ambiguitati si conotatii acumulate de-a lungul vremii de cel de al doilea termen al sintagmei. Intr-adevar, aflat intr-o spectaculoasa crestere de popularitate, atât în limbajul uzual cat si în terminologia unor tot mai diverse domenii ale stiintelor sociale, conceptul de comunicare deruteaza prin multitudinea ipostazelor sale si tinde sa se constituie întro permanenta sursa de confuzii si controverse.
În dorinta de a întelege si, eventual, controla acest proces de proliferare semantica, cercetatorii americani Frank E.X. Dance si Carl E. Larson au încercat, în urma cu aproape douazeci de ani, sa adune intr-o carte definitiile comunicarii propuse de diferiti autori, limitându-se la cele mai reprezentative 126 ( !) de formulari. în ciuda acestei oferte atât de generoase, au început sa se faca auzite obiectiile specialistilor de diferite formatii, pe care nici una dintre propunerile retinute de cei doi nu era de natura sa ii satisfaca. S-a evidentiat cu acel prilej faptul ca, în aproape orice subdomeniu al biologiei, sociologiei sau stiintelor informatiei, termenul este utilizat intr-o acceptiune particulara, specializata, aflata nu o data în divergenta cu sensul încetatenit în alte sectoare ale cunoasterii.
Pentru un biolog ca Edward O. Wilson, " comunicarea este o actiune a unui organism sau a unei celule care altereaza modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, intr-o maniera adaptiva pentru unul sau pentru ambii participanti ". E de la sine înteles de ce atare definitie are toate motivele sa ii nemultumeasca deopotriva pe informaticianul interesat de comunicarea dintre "organisme" sau "celule" nervii, ba chiar anorganice, în al caror comportament criteriul adaptarii la mediu devine inoperant, si pe psihologul sau sociologul care nu concep comunicarea în absenta unui subiect dotat cu constiinta, chiar daca nu întotdeauna constient de informatia pe care o vehiculeaza. Acestia din urma specialisti ar fi, probabil, înclinati sa accepte, mai degraba, definitia avansata de Carl I. Hovland, Irving I. Janis si Harold H. Kelley : "Comunicarea este un proces prin care un individ transmite stimuli cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi". Totusi ei nu vor putea sa nu observe ca postularea preponderentei comunicarii verbale se afla în vadita contradictie cu rezultatele recente ale cercetatorilor din câmpul kinezicii, potrivit carora persoanele aflate în interactiune nemijlocita îsi transmit cu precadere mesaje non-verbale. Acestea sunt estimate la circa 65% de Ray Birdwhistell, care are în vedere numai limbajul gestual, si la nu mai putin de 93% de Albert Mehrabian (94), care include în aceasta categorie si parametrii vocali de tipul intonatiei, ritmului, înaltimii, volumului sonor etc., ce însotesc expresia verbala, fara a apartine planului lingvistic propriu-zis. Nu trebuie uitata larga gama de situatii în care oamenii sunt nevoiti sa comunice prin mijloace exclusiv non-verbale, ca în cazul mutismului sau al surditatii unuia dintre parteneri, în cel al aglosiei interlocutorilor sau al unor contexte situationale particulare, ca distanta excesiva, un zgomot de fond puternic, interdictiile cu caracter magic sau religios, ori constrângerile de ordin lucid/artistic, precum în jocurile de societate bazate pe mimarea unor actiuni sau în spectacolele de pantomima. Ramâne neacoperit de definitie vastul domeniu al comunicarii animale,ce face obiectul preocuparilor etologiei si care, cu exceptia "verbalitatii " neconstientizate a pasarilor imitatoare (papagalul, graurul), nu cunoaste ipostaza lingvistica. De asemenea, trebuie mentionat faptul ca nu orice comunicare urmareste sa provoace modificari comportamentele, cum lasa sa se înteleaga definitia citata. Muzica sau artele plastice constitue mijloace puternice de influentare a constiintelor si de modelare a afectivitatii, fara ca în intentiile artistului-emitator sa stea si impunerea sau macar sugerarea unor schimbari în conduita receptorului. Referirea la destinatarii comunicarii în termenii alteritatii "a schimba comportarea altor indivizi", exclude, în mor arbitrar, din domeniul de definitie importanta zona a comunicarii intrapersonale (dialogul interior).
Încercarile de a largi cadrul definitiei, pentru a acoperi astfel exigentele particulare ale cat mai multora dintre disciplinele interesate de problemele comunicarii, nu au condus nici ele la rezultate mai fericite. În viziunea lui Charles Morris, sfera conceptului de comunicare, definit ca "punerea în comun, împartasirea, transmiterea unor proprietati unui numar de lucruri" se extinde pâna la a cuprinde tipuri de interactiuni ce nu mai au nimic de a face cu informatia. Filosoful american îsi ilustreaza el însusi definitia cu exemplul surprinzator al unui radiator care îsi " comunica " caldura obiectelor din spatiul ambiant. Acesta adauga definitiei precizarea ca "orice mediu care serveste acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul".
O privire atenta ar putea decela îndaratul acestei opinii singulare o anume presiune exercitata de grila perceptiva a limbajului, recte o manifestare a postulatului cunoscut sub numele de "ipoteza Sapir-Whorf". Potrivit acestei conjecturi, imaginea pe care ne-o formam asupra realitatii depinde de limba pe care o vorbim. Dupa cum se stie, engleza nu poseda un cuplu de cuvinte care sa marcheze distinctia, existenta în româneste, dintre comunicare si comunicatie. Pentru vorbitorii de limba româna, autobuzul sau metroul sunt mijloace de comunicatie, iar logosul si melosul-mijloace de comunicare, termenii nefiind intervertibili, decât cu riscul de a se crea confuzie sau efecte comice. Când Charles Morris numeste drumurile "means of communication", el se refera la calitatea lor de cai de comunicatie, notiune diferita de cea de cale de comunicare si nu invers. Aerul mentionat de Morris, poate fi si una si lata, dupa cum serveste transportului de marfuri si pasageri sau difuzarii în spatiu a cuvintelor pe care le rostim.
Distinctia de mai sus e importanta si pentru ca atrage atentia asupra erorii frecvente de a discuta despre transmiterea mesajelor, adica despre comunicare, în termenii metaforei transportului. Din perspectiva acesteia, cuvintele sunt presupuse a purta întelesuri, imagine i8nselatoare, întrucât vorbele nu îsi contin sensurile, acestea neexistând decât în mintea celor care le utilizeaza. Cuvântul rostit nu e nimic altceva decât un semnal care, o data ajuns la un receptor, poate sau nu sa iste în mintea acestuia un înteles, strict conditionat insa de cunoasterea unui cod anume, în absenta caruia comunicarea este imposibila. Cuvintele mal sau miel sunt intelese si de un francez, dar intr-un mor diferit de cel dorit de romanul care le pronunta, tocmai din pricina non-identitatii codurilor lingvistice ale celor doi interlocutori, dovada ca termenii respectivi nu sunt purtatori de semnificatie, ci constituie doar simpli stimuli, meniti sa destepte în mintea receptorului, printr-un mecanism asociativ specific, întelesuri, de dorit cat mai apropiate de cele avute în vedere de catre emitator. Încercând sa dea seama deopotriva de acceptiunea de « comunicare » si de cea de « comunicatie » a anglo-saxonului communication, definitia lui Ch. Morris nu numai ca devine prea încapatoare, si deci inoperanta, dar mai si încurajeaza confuziile privind natura reala a proceselor semnalizare si semnificare.
Definitiile deficitare sub raportul pertinentei, de tipul celei mai sus citate, au putine sanse de a scapa de ironiile confratilor, asa cum s-a întâmplat cu aceea datorata profesorului britanic de telecomunicatii Colin Cherry, autorul uneia dintre primele lucrari de teoria comunicarii din literatura mondiala a domeniului. Remarcabila prin concizia ei (« Comunicarea este ceea ce leaga organismele intre ele »), formularea propusa de acesta i-a prilejuit lui Louis Forsdale observatia critic-glumeata ca, în litera definitiei, si lesa cu care ne scoatem câinele la plimbare ar constitui tot o forma de comunicare. Daca depasim efectul comic al reprosului adus de Forsdale si judecam lucrurile mai la rece, putem observa ca relatia lesei cu comunicarea nu e, nici pe departe, atât de arbitrara, pa cat pare la prima vedere. Chiar daca lesa în sine nu este comunicare, ea stabileste o legatura comunicationala, în masura în care le da ocazia, atât stapânului, cat si câinelui sa-si transmita, prin mijlocirea unor smucituri semnificative, informatii relevate la intentiile proprii de deplasare, sugestii privind planurile de actiune pentru viitorul imediat, atentionari sau avertismente, care toate sfârsesc prin a transforma banalul obiect intr-un autentic canal de comunicare, în lipsa caruia aceleasi mesaje ar fi trebuie sa-si caute o alta forma de codificare si transmitere ( de exemplu, fluieraturile-pe de o parte, latratul, mârâielile-pe de alta parte).
Precum se vede, justa cumpana dintre definitia precisa, dar restrictiva, care nu-l satisface decât pe specialistul dintr-un domeniu de cercetare strict circumscris, si cea cu caracter general, dar vaga, de care, pana la urma, nu e nimeni multumit, ramâne dificil de realizat. Nici circularitatea definitiilor din dictionarele explicative si nici pseudo-rezolvarile care muta problema în alta parte, nu par sa ofere un raspuns satisfacator problemei noastre.
Complexitatea acesteia s-ar reduce, daca facând abstractie de comunicarea animala si de cea dintre artefacte, ne-am margini la definirea numai a comunicarii interumane, dar nici aici lucrurile nu merg chiar de la sine. Un punct nevralgic este problema intentionalitatii. Raspunsul la întrebarea daca putem vorbi de comunicare si atunci când scurgerea de informatie este involuntara desparte teoriile comunicarii în doua mari clase.
Cea dintâi ar putea fi ilustrata de semiologia comunicarii, asa cum a fost ea dezvoltata de semioticienii Eric Buyssens, Jeanne Martinet, Georges Mounin si Louis Prieto. Acesti autori îsi structureaza teoria pe distinctia fundamentala dintre semnal si indiciu, numai cel dintâi presupunând existenta unei intentionalitati din partea emitatorului. Paloarea brusca ce evadeaza chipul cuiva este doar un indiciu al sentimentelor încercate, pa când o chemare în ajutor reprezinta un semnal explicit, un act deliberat savârsit intr-un scop precis. Cele doua aspecte nu sunt insa mereu usor de separat: intr-un strigat de groaza, e greu sa precizam ce este reactie spontana, raspuns reflex la un stimul exterior, nesupus controlului constient al subiectului, si ce-apel în vederea interventiei semenilor si deci comunicare intentionata. Potrivit autorilor citati, nu suntem îndreptatiti sa vorbim de comunicare decât în cazul semnalelor, studiul indiciilor fiind rezervat unei discipline: semiologia semnificarii.
La polul opus s-ar situa scoala de la Palo Alto, în cadrul careia au fost elaborate renumitele « axiome » ale comunicarii, asupra carora vom reveni intr-un capitol urmator. Prima dintre ele, datorata cercetatorilor Paul Watzlawick, Janet Beavin si Don Jackson, postuleaza ca « non-comunicarea este imposibila », atâta vreme cat înfatisarea, vestimentatia, mimica, privirea, mersul, gesturile si chiar tacerile noastre le dezvaluie celorlalti conditia sociala, temperamentul, obiceiurile, dispozitia, atitudinile sau emotiile pe care le resimtim. Ideea ce sta la baza demersului paloaltistilor e deci ca orice comportament are o valoare comunicativa si ca distinctia semnal versus indiciu este irelevanta, ea complicând inutil lucrurile intr-un domeniu ce presupune si asa destule complicatii. Practic vorbind, daca gesturile interlocutorilor ne furnizeaza informatii ce ne pot fi utile, e de fapt destul de putin important în ce masura a avut intentia sa ni le ofere si în ce masura s-a « demascat », livrându-ne involuntar date pe care poate ca ar fi trebuit sa le tina ascunse. în viziunea sociologiei moderne, care pune un accent tot mai mare pe conceptul de rol, conditionat de contextul spatial, temporal, social sau psihologic al comunicarii, este de asteptat ca raporturile dintre spontaneitate si premeditare sa fie substantial revizuite, disjungerea semnalelor de indicii aparând în multe situatii ca o chestiune indecidabila.
Revenind la dificultatile legate de formularea unei definitii convenabile a comunicarii, trebuie observat ca, în mare masura, ele se datoresc vechimii termenului, care, de-a lungul mai mult decât milenarei sale existente a acumulat progresiv trasatori si conotatii ce îngreuneaza considerabil misiunea celui care încearca astazi sa-i expliciteze continutul. Aidoma lui Henri Bergson, care îsi imagina clipa prezentata ca fiind « gravida » de toate momentele anterioare ale timpului trait, ne putem închipui notiunea de comunicare « grea » de urmarile peripetiilor semantice prin hatisul carora cuvântul care o întruchipeaza a ajuns pana în zilele noastre. Restituirea semnificatiei initiale, printr-un demers de natura etimologica, poate contribui la luminarea sensului de baza al cuvântului, usurând distinctia dintre ceea ce reprezinta substratul peren al conceptelor si accesoriile trecatoare, notele conjuncturale, efemere, adaugate de un context istoric sau altul.
Se presupune ca la temelia formarii verbului latin communico, -are ar sta adjectivul munis, -e, al carui înteles era « care îsi face datoria ». Acest din urma cuvânt a dat nastere unei familii lexicale bogate, din care retinem adjectivele immunis = « scutit de sarcini, exceptat de la îndeplinirea unei datorii », de unde si sensul actual « exceptat de la contractarea unei boli », communis = « care îsi împarte sarcinile cu altcineva », iar mai târziu, în epoca clasica, « ce apartine mai multora sau tuturora », sursa a sensului derivat « obisnuit,banal » si, probabil, municus, cuvânt neatestat în teste,dar reconstituit. Acesta din urma, prin mijlocirea derivatului sau *communicus îl poate explica acceptabil pe communicare, termen însemnând la început punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce natura. O data cu raspândirea crestinismului, s-a conturat sensul sacramental, euharistic, cuvântul desemnând împartasirea credinciosilor în cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai târziu. Din aceasta ultima acceptiune, s-a dezvoltat antonimul excommunicare = « interdictie de a primi împartasania », echivalenta cu excluderea din comunitate si punerea, practic, în afara legii.
Demn de notat e faptul ca romanii nu au retinut decât întelesul cultual, ecleziastic, al lat. communicare, mostenit sub forma cuminecare. Cele doua cuvinte surori dau seama împreuna de ambivalenta procesului de comunicare, evidentiindu-i dubla dimensiune, comunitara si sacra. Comunicarea sta la baza organizarii sociale, coagulând si controlând raporturile « orizontale » dintre oameni, dar angajeaza totodata si aspiratiile lor « verticale », intr-o miscare ascensionala catre planurile superioare ale realitatii. Nu poate trece neobservata, în aceasta ordine de idei, paralela semnificativa cu dublul statul al cuvântului, care, pe lânga întelesul comun, situat în sfera semantica a comunicarii, îl are si pe acela de Logos, Verb divin, apropiat prin cuminecare.
Asezata sub semnul cruciform al acestei duble orientari, comunicarea dobândeste o rezonanta mai adânca, un timbru metafizic, pe care definitiile uzuale i-l refuza din pacat,. sa nu ezitam a i-l restitui.
|
