Comunicarea directa

Comunicarea directa

În cazul comunicarii directe, între parteneri se stabileste un anume tip de relatii, pe care sociologia le numeste relatii primare. Iata cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicarii directe "O persoana - emitator - intra în contact direct cu o alta persoana - receptor - sau, eventual, cu un numar dintre acestia din urma, prin intermediul unui sistem de transmitere fizic, al unuia simbolic (limbajul) cu conditia ca aceasta cheie sa fie cunoscuta de ambele parti care comunica" (La presse dans la société contemporaine, în Collection U., Librairie Ar 20120k1021u mand Colin, Paris, 1962, p.11).

Comunicarea are loc imediat, dar si reciproc. Se realizeaza astfel conexiunea inversa (asa numitul feed-back), prin care raporturile dintre emitator si receptor se modifica, primul devenind receptor, iar receptorul emitator. Are loc, deci, un schimb permanent de idei, un dialog sau o conversatie, fara nici un intermediar. Este comunicarea interpersonala.

Comunicarea directa este o forma completa de comunicare. Toate celelalte tipuri de comunicare nu reprezinta decât substitute ale acesteia. Ea este însa limitata în spatiu si timp, fiind conditionata de obligativitatea existentei unui sistem fizic de legatura între parteneri, fara a putea asigura continuitatea relatiilor dintre ei. Ea este o comunicare directa, orala, interpersonala si trebuie spus ca, de-a lungul mileniilor si chiar astazi, forma principala de comunicare între oameni este comunicarea directa.

Ca un remediu al discontinuitatii, o serie de societati primare sau mai putin avansate din punct de vedere tehnic au gasit solutia unor procedee empirice, prin care se încearca prelungirea comunicarii directe prin retransmiterea mesajelor de-a lungul unui sir de indivizi. Desigur, acest gen de comunicare poate saraci sau deforma mesajul, lipsindu-l de orice semnificatie sau, uneori, modificându-i continutul prin adaos sau, dimpotriva, omisiune, adaptându-l si traducându-l, în mod voit sau nu, în raport direct cu interesele lor personale, cu dorin­tele sau necesitatile lor. E vorba de transmiterea în lant a unui mesaj, sistem imediat reversibil, care duce la aparitia zvonului, adica a deformarii mesajului, a dezinformarii, ceea ce pentru epoca moderna, prin mijloacele comunicarii colective specifice "erei electronice", a devenit o modalitate esentiala a luptei politice, a bataliei pentru putere, prin abaterea voita a atentiei opiniei publice de la marile si gravele probleme ale contemporaneitatii la zone periferice sau cu caracter senzational, realizându-se ceea ce se cheama "manipularea".

Comunicarea directa înseamna comunicarea prin gest, privire (comunicarea umana non-verbala) si, mai ales, cuvânt (comunicare verbala).

La rândul sau, profesorul si teoreticianul canadian Marshall McLuhan defineste prima faza din istoria civilizatiilor umane ca faza civilizatiei arhaice, fara scriere, faza culturii orale. Ea se caracte­ri­zea­za printr-o dominanta a expresiei orale si a perceptiei auditive. McLuhan porneste de la ideea ca omul foloseste în mod spontan cele cinci simturi ale sale, auzul fiind, dintre toate, acela care corespunde în modul cel mai natural comunicarii cu semenii sai prin limbajul vorbit. Astfel, el se integreaza direct si spontan în cadrul sau natural si în grupul sau social, în tribul sau. Aceasta prima faza a comunicarii sociale este denumita si faza culturii tribale. Ea reprezinta copilaria istoriei umane, zorii comunicarii sociale, si constituie o sursa esentiala pentru studierea gândirii si limbajului omului primitiv.

În aceasta faza, gândirea înfloreste liber si ramâne apropiata de concret, iar cuvintele capata o forta magica prin care universul
este sacralizat.

Marshall McLuhan considera ca putem vorbi despre o conditie ideala a omului, care presupune o armonie ideala a simturilor, dar omul se schimba în functie de mijloacele de comunicare, iar acestea determina, la rândul lor, predominanta unui anume organ de simt al omului. Mijloacele de comunicare apar, astfel, ca prelungiri ale sim­tu­rilor fiintei umane. Omul primitiv traia într-un univers acustic, ceea ce a provocat o supralicitare a senzorialitatii, o rupere a echilibrului dintre simturi, o dilatare a unuia dintre ele auzul. Saltul din lumea auditivului în lumea vizualului este saltul cel mare care se produce. În faza culturii orale, omul este rob al gurii, al rostirii, martor al vorbirii sale.

Revenind la predominanta auzului în faza culturii orale, Marshall McLuhan face o comparatie între primitivii analfabeti si primitivii alfabetizati, între analfabet si occidentalul mediu, ajungând la urma­toarea concluzie "În orice mediu occidental, copilul este înconjurat de o tehnologie abstracta, explicit vizuala, în care timpul si spatiul sunt explicit uniforme si continue, «cauzele» eficiente si consecutive, iar lucrurile exista si se misca pe planuri distincte si într-o succesiune or­do­nata. Copilul african, în schimb, traieste în lumea implicita si magica a rasunatorului cuvânt oral. El n-are de-a face cu cauze eficiente, ci cu cauzele formale ale unui câmp configurativ care este cel al tuturor societatilor primitive." (Galaxia Gutenberg, 1975, p. 49).

În timp ce universul acustic al omului primitiv este unul afectiv si exacerbat, "universul vizual este un univers rece si neutru popoarele de cultura acustica îl si socotesc pe occidental o fiinta foarte rece." (Idem) El vorbeste despre puterea magica a cuvintelor, despre credinta, tipic nealfabetica, dupa care"gândirea si comportarea sunt influentate de impactul magic al cuvintelor si de puterea pe care o au de a impune un mod implacabil continutului lor". (Idem)

Pentru africanul rural, urechea este principalul organ de recep­tie, nu ochiul, socotit de multi africani mai curând o unealta a vointei decât un organ de receptie.

Este vorba despre "mentalitatea primitiva", analizata de Lucien Lévi - Brühl în La mentalité primitive, Paris, 1925, sau despre "gândirea salbatica", descrisa de Claude Lévi - Strauss în Gândirea salbatica, 1970.

Cercetatorul francez André Leroi - Gourhan urmareste relatia dintre cele doua perechi functionale mâna - unealta si fata - limbaj, care au pregatit si accentuat transformarea fiintei umane în ceea ce s-a numit mai târziu OM "Aparitia uneltei printre caracteristicile esen­ti­a­le delimiteaza tocmai frontiera specifica umanitatii, la capatul unei îndelungate perioade de tranzitie în cursul careia sociologia ia treptat locul zoologiei." (Gestul si cuvântul, 1983, p. 139-140).

Autorul considera ca se poate vorbi despre o interdependenta între mâna si organele fetei, ca elemente de motricitate, si între produsele lor, unealta si limbajul. Mâna e folosita tot mai mult pentru producerea uneltelor, iar organele fetei pentru vorbire. Deoarece unealta si limbajul nu pot fi separate în evolutia sociala a omenirii, începuturile limbajului apartin perioadei crearii primelor unelte "Posibilitatea limbajului exista din momentul în care preistoria ne ofera unelte, deoarece unealta si limbajul sunt neurologic legate, iar ambele sunt nedisociabile în structura sociala a umanitatii. Nu exista probabil nici un motiv sa separam, în stadiile primare ale antropinilor, nivelul limbajului de cel al uneltei, deoarece în prezent, ca si în cursul istoriei, progresul tehnic este legat de progresul simbolurilor tehnice ale limbajului".(Idem, p. 170).

Desigur, limbajul oamenilor primitivi era unul rudimentar, corespunzator nivelului uneltelor pe care ei le produceau "La aceste stadii, unde studiul comparativ al uneltelor si craniilor pare sa demonstreze ca industria se dezvolta într-un ritm corespunzator evolutiei biologice, nivelul limbajului nu putea fi decât foarte scazut, dar depasea, cu siguranta, nivelul semnalelor vocale." (Idem)

Comunicarea directa este o forma completa de comunicare. Ea se realizeaza, dupa cum am spus, prin intermediul privirii, al gestului si, mai ales, al cuvântului. Comunicarea directa presupune însa o apropiere fizica între emitator si receptor, deci o limita spatiala, ca si una temporala.

Rolul pe care îl are comunicarea directa în viata cotidiana este imens. Acest tip de comunicare se realizeaza si printr-o transmitere în lant a unui mesaj, de la un emitator la un numar (teoretic infinit) de receptori, care pot, la rândul lor, sa retransmita imediat mesajul, viciindu-l însa voit sau nevoit, deformându-l, prin adaos sau, dim­po­triva, omisiune a unor elemente ale informatiei, conform intereselor, conceptiilor si optiunilor personale sau de grup ale diverselor categorii sociale.