Comunicarea indirecta

Comunicarea indirecta

Trecerea de la comunicarea directa (faza culturii orale) la comunicarea indirecta, prin intermediul scrierii (faza culturii vizuale) a provocat o schimbare radicala a tipului de mesaj, ca si a relatiilor care se stabilesc între emitator si receptor, a provocat, dupa cum considera Marshall McLuhan, o adevarata "ruptura între lumea magica a auzului si lumea indiferenta a vazului" (Galaxia Gutenberg, 1975, p.52), per­mitând aparitia omului detribalizat.

Scrierea inaugureaza, deci, un nou tip de comunicare, prin care se suprima conditionarea materiala, fizica, apropierea dintre partenerii de dialog si se creeaza posibilitatea transmiterii unei informatii nede­for­mate, autentice, obiective în spatiu si timp, într-un pariu cu eternitatea de care erau constienti atât poetul latin Horatiu, când scria celebrul vers "Exegi monumentum aere perennius" (Am desavârsit un monument mai trainic decât arama), cât si cronicarul român Miron Costin, care era profund patruns de datoria sa de scriitor ("Eu voi da seama de ale mele, câte scriu"), precum si ca "scrisoarea ieste un lucru vecinicu".

Istoria scrierii este însa destul de complicata si ea ne trimite în urma cu mii, cu zeci de mii de ani, pâna la desenele rupestre din epoca preistorica, la reprezentarile de oameni si animale executate pe peretii pesterilor de catre omul primitiv (cam acum 20.000 de ani sau si mai înainte, cam acum 50.000 de ani , când se înregistreaza o serie de trasaturi - puncte, linii sau spirale - gravate pe piatra si pe os si care reprezinta o transpunere grafica a unor semne specifice gândirii mitice).

În faza de început, este foarte greu de delimitat valoarea exacta a acestor desene, în sensul ca ele pot avea o semnificatie magica, artistica sau una de comunicare. Cert este ca primele scrieri sunt în fond desene si ca scrierea se va desprinde din desene, carora li se modifica scopul acela al comunicarii.

"Scrierea este o grafie care, în scopul comunicarii unei idei, a trecut de la reprezentarea obiectului si a ideii la reprezentarea formei lor sonore, devenind discreta si lineara ca limbajul însusi", afir 939q1612j ma Lucia Wald în cartea sa Sisteme de comunicare umana, de mai multe ori citata de noi.

André Leroi-Gourhan considera ca cele mai îndepartate vestigii ale scrierii dateaza de acum 35.000 de ani î. Hr. si ca ele reprezinta "linii gravate în os sau în piatra, mici incizii echidistante ce aduc marturia despartirii reprezentarii prin figuri de imaginile figurative concrete si dovezile celei mai vechi exprimari a manifestarilor ritmice".(Gestul si avântul, vol. I, 1973, p. 259) Aceste marturii au fost interpretate drept rabojuri ale vânatorilor, ca un fel de numaratoare, o contabilitate, lucru demn de luat în seama pentru începuturile scrierii.

Cercetatorul francez crede ca "scrisul debuteaza nu în reprezentarea naiva a realitatii, ci în abstract Scrisul nu debuteaza printr-o exprimare întrucâtva servila si fotografica a realitatii, ci constatam cum se organizeaza de-a lungul unei perioade de aproximativ zece mii de ani începând cu semne ce par sa fi exprimat mai întâi ritmuri si nu forme". (Idem, p. 261).

Abia acum (30.000 de ani î.Hr.) apar cele dintâi forme, limitate la figuri stereotipe unde doar câteva detalii conventionale permit identificarea unui animal. Acestea îl conduc pe André Leroi-Gourhan la concluzia ca "arta figurativa este, la origini, direct legata de limbaj si mult mai aproape de scriere în sensul sau cel mai larg decât de opera de arta. Ea este o transpunere simbolica si nu o calchiere a realitatii, adica între linia serpuita pe care o interpretam drept un bizon si bizonul însusi se afla distanta existenta între cuvânt si unealta" (Idem). Astfel "cele mai vechi figuri cunoscute nu reprezinta scene de vâna­toare, animale în agonie sau înduiosatoare scene de familie, ci sunt niste semne grafice în forma de cuie fara nici un liant descriptiv, ce sprijina un context oral pierdut pe vecie". (Idem, 262).

La rândul sau, Henri Wald opineaza: "Istoria scrierii, de la mito­gramele pictografice pâna la literele alfabetului, este istoria repre­zen­tarii grafice a unor idei din ce în ce mai abstracte si mai generale despre realitate. Cele mai vechi desene sunt mai degraba suporturi grafice ale unui context oral, decât reproduceri ale unor scene de vânatoare. Primele figuri aveau o valoare magica, codificau un limbaj secret, pe care numai initiatii erau capabili sa-l descifreze. Trecerea de la gândirea mito-magica la cea tehnico-stiintifica s-a facut treptat si concomitent cu evolutia asezarilor urbane" (Ideea vine vorbind, 1983, p. 45-46).

Daca limbajul sonor e universal (toata lumea stie sa vorbeasca) si e o trasatura specific umana, el aparând odata cu aparitia omului, scrierea este o aparitie târzie, fiind produsul direct al anumitor civi­li­zatii, cele urbane. Scrierea apare pe o anumita treapta a dezvoltarii culturii si civilizatiei si nu este universala nici astazi.

De civilizatia urbana leaga si profesoara Barbara Giovanninni aparitia scrierii. Ea aminteste ca cercetatorii civilizatiilor antice considera scrierea drept element de diferentiere între oras si sat, definind satul drept "asezarea în care nu au loc schimburi de informatii scrise" si orasul "asezarea în care scrierea se foloseste pentru a comunica informatii si pentru a le înregistra". (De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masa, 1989). O asemenea civilizatie, în întregime urbana, este civilizatia sumeriana, careia îi este atribuita inventarea scrierii.

André Leroi-Gourhan fixeaza etapele privitoare la începuturile scrisului. Astfel, în prima etapa, seriile ritmice de betigase sau puncte îsi continua existenta pâna la sfârsitul paleoliticului superior, iar paralel cu ele, acum aproape 30.000 de ani î. Hr., apar primele figuri.

În etapa a doua, acum aproape 20.000 de ani î.Hr., apar unele figuri mai elaborate (coarne de bizon, trompa de mamut, coama de cal etc.).

Catre 15.000 î.Hr., tehnica pictorului s-a perfectionat, a avut loc o evolutie ciudata: reprezentarile umane si-au pierdut caracterul realist, orientându-se catre triunghiuri, patrulatere, siruri de puncte sau betigase, iar animalele se îndreapta treptat spre realismul formelor si miscarii.

Este vorba, spune Leroi-Gourhan, despre niste mitograme, ceva înrudit mai degraba cu ideografia decât cu pictografia si mai mult cu pictografia decât cu arta descriptiva.

În sfârsit, între anii 11.000 si 8.000 î.Hr., figurile omenesti cunosc fie o cufundare mai profunda în ideograma, fie o întoarcere la repre­zentarea realista, în timp ce reprezentarea animalelor va evolua spre un realism manierist, de o precizie fotografica a miscarii si a formelor.

Dupa cum am mai amintit, initial, desenele au avut o functie multipla. O etapa care precede aparitia scrierii este pictografia. Ea este un sistem primitiv de scriere care consta în exprimarea ideilor prin desene figurative (pictograme) cu valoare reala sau simbolica. Folosirea pictogramelor a constituit prima încercare de a fixa vorbirea, dar ea era prea limitata pentru ca putea reprezenta obiecte concrete, dar nu putea reda articularea frazei. Ea este un început de scriere, pentru ca îsi propune sa comunice ceva, dar nu e o scriere propriu-zisa, pentru ca nu reproduce ideile în succesiunea lor. Popoarele primitive foloseau acest tip de scriere, iar vestigii ale sale gasim si astazi în semnalizarea rutiera.

Pictografia cuprinde, deci, atât reprezentari concrete, cât si elemente conventionale. Ea va cunoaste o evolutie, în sensul simplificarii desenului, al aparitiei unor semne noi, ca si prin folosirea lor metaforica.

Treptat, pictogramele vor începe sa fie dispuse linear, ceea ce va constitui o treapta fundamentala în transformarea lor în scriere.

"Cucerirea scrisului a însemnat tocmai intrarea exprimarii grafice, prin utilizarea dispozitivului linear, în subordonarea completa a exprimarii fonetice", subliniaza André Leroi-Gourhan (op.cit., p. 267).

De la simboluri cu implicatii extensibile se ajunge, astfel, la semne, care, în loc sa indice obiecte, încep sa indice sunete, ceea ce constituie un pas important în aparitia scrierii.

Linearizarea semnelor pictografice nu este posibila fara inter­ventia fenomenului fonetic. "Scrierile egipteana, chineza si azteca sunt cunoscute ca siruri de mitograme fonetizate si nu sub forma unor pictograme aliniate", scrie Andre Leroi-Gourhan.

De la pictografie se trece la ideografie, adica la un sistem de notare a ideilor prin semne care reprezinta obiecte. Ideograma este un semn grafic, folosit în scrierea hieroglifica egipteana si chineza pentru a nota o idee sau un cuvânt.

Singura scriere ideografica pastrata pâna astazi este scrierea chineza.

Grafia semnelor s-a modificat continuu, odata cu evolutia sensurilor, dar si în functie de materialul pe care se scria. Ideogramele au fost notate pe piatra, pe lemn, pe os, la început cu linii curbe, apoi cu linii drepte, pâna când semnele au cunoscut aspectul de cui, cuneo, de unde denumirea de scriere cuneiforma. Scrierea cuneiforma a fost folosita de sumerieni, care, între 5000 si 4000 î.Hr., în regiunea cores­punzatoare actualului Irak de Sud, între fluviile Tigru si Eufrat, cunoscusera o civilizatie înfloritoare si carora le este atribuita inventarea scrierii. Pentru sumerieni, argila a constituit principalul material de scriere, iar ea reprezenta si o garantie de pastrare (argila era uscata la soare sau arsa în cuptoare), deci de perenitate în timp.

Redactarea si lectura scrierii cuneiforme devenisera apanajul unui cerc restrâns de specialisti - scribii, categorie sociala privilegiata, care detinea puterea economica, materiala, dar si pe cea spirituala.

Cuneiforma s-a raspândit în Orientul Apropiat. Ea a continuat sa fie scrierea de circulatie pentru multe secole. Ultimele texte de cuneiforma, din secolul I î.Hr., provin din orasul Uruk din Mesopotamia, unde, cu peste 3.000 de ani înainte, aparuse scrierea.

În Egipt, aparitia scrierii este legata de conditii social-politice diferite. Egiptenii acordau o atentie deosebita ceremonialelor funebre. În cadrul ritualului de înmormântare, textele scrise, care detineau o functie magica, aveau un rol fundamental. Monarhii doreau, de asemenea, sa-si consolideze puterea si sa-si eternizeze memoria prin înregistrarea actiunilor lor prin scris. Asa se explica aparitia scrierii hieroglifice, care alatura ideograma (semne-cuvânt) si semnele fonetice (semne-sunet).

Începuturile scrierii sunt situate în jurul anului 3100 î.Hr. La început, ele sunt niste pictograme, stilizate, cu valoare artistica, si apar pe peretii templelor, pe statui, obeliscuri etc. Scrierea hieroglifica se folosea în primul rând pentru operele cu caracter monumental sau obiecte de uz funerar si viza o înscriere de durata, adica în eternitate. O trasatura esentiala a scrierii hieroglifice o constituie, deci, legatura ei cu arta si, nu întâmplator, valoarea de imagine, de unde îi vine si numele: hieroglife = imagini sacre.

Deoarece pentru comunicarea obisnuita, acest tip de scriere era ineficient, greu de aplicat în practica, s-a ajuns la o forma de scriere mai rapida, mai simpla, prin pierderea caracterului de imagini. Este vorba de scrierea hieratica, folosita doar pentru texte religioase. Materialele folosite pentru scriere erau diverse: piatra, ceramica, calcarul, tablitele de lemn acoperite cu ceara, fâsiile de in cu care se înfasurau mumiile, pieile argasite, pergamentul, papirusul.

Papirusul a fost materialul cel mai valoros pe care scriau egiptenii. Papirusul este un material sub forma de foita, prelucrat din tulpina acestei plante erbacee acvatice, care creste în Delta Nilului si pe care se scria în antichitate. Toate documentele administrative si legislative, comerciale, civile sau religioase, lucrarile literare, stiintifice, ritualurile de înmor­mân­tare etc. se foloseau de papirusuri. Scribii refoloseau uneori acest ma­te­ri­al, stergând textele precedente, operatie care nu reusea întotdeauna, asa încât cercetatorii au descoperit o suprapunere de straturi (de texte), pe care le-au numit palimpseste. Fata de tablitele de argila mesopotamiene, papirusul oferea un material mai usor si mai practic, mai abundent, mai usor de transportat, ceea ce explica ras­pân­direa sa în toata lumea antica dupa cucerirea Egiptului de catre Alexandru cel Mare ( 322 î. Hr. ).

Preluând toate functiile vechilor papirusuri egiptene, hârtia
le-a adaugat altele noi, devenind principalul mijloc de înregistrare, raspândire si transmitere a informatiei. De inventarea si perfectionarea fabricarii hârtiei este legata întreaga dezvoltare a civilizatiei si culturii moderne. Însusi numele hârtiei (papier în franceza si paper în engleza) deriva din papirus.

Hârtia apare în secolul al II-lea d. H. în China, se raspândeste în secolele al VI-lea si al VII-lea în Asia, iar în secolele al XI-lea si al XII-lea în Europa.

Asa cum aratam mai sus, atât în Mesopotamia, cât si în Egipt sau în Grecia, aparuse o noua profesie - aceea de scrib, care apartinea clasei privilegiate, profesie destinata atât aparatului administrativ, cât si categoriei înteleptilor, care aveau acces la cultura, pentru ca a sti sa scrii si sa citesti era o dovada a superioritatii. Cultura din antichitate este o cultura de manuscris (unicate, nu serii), iar scribii pot fi consi­derati primii scriitori din istoria umanitatii.

Colin Cherry, referindu-se la începuturile scrierii, afirma: "Tex­tele timpurii ale civilizatiilor mediteraneene erau constituite din imagini, scrierea era logografica: desene simple reprezentau obiecte, precum si, prin asociatie, idei, actiuni, nume si asa mai departe. În continuare, ceea ce este mult mai important, s-a dezvoltat scrierea fonetica, în care fiecare sunet era reprezentat de un simbol. Cu trecerea timpului, din cauza dificultatii de a folosi o dalta sau o trestie, desenele au fost reduse la simboluri mai conventionale, iar scrierea fonetica a fost simplificata, reducându-se la un set de doua sau trei duzini de litere alfabetice, împartite în consoane si vocale". (Apud Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg, Editura Politica, Bucuresti, 1975, p. 87).

O forma de tranzitie între scrierea fonetica (silabica) si alfabet este scrierea feniciana (Fenicia este actualul Liban), care s-a dezvoltat spre sfârsitul secolului al XII-lea î. Hr. Scrierea feniciana este un sistem de 22 de semne, care notau doar consoanele, iar vocalele erau suplinite de cititor (ulterior, ele au fost adaugate de greci).

Prin adoptarea alfabetului fenician de catre greci, acesta a devenit stramosul tuturor alfabetelor occidentale.

Mitul lui Cadmus din Theba atribuie acestuia inventia alfabetului. Se spune ca acest rege, care a introdus în Grecia scrierea feniciana sau alfabetul fonetic, a semanat dinti de balaur, din care au rasarit soldati (literele, din care a iesit inteligenta omului).

Adoptarea alfabetului fenician în Grecia este consemnata de anul 775 î. Hr. , când au avut loc primele jocuri olimpice si de când dateaza începerea redactarii anuarelor grecesti.

Ultima faza a scrierii si cea mai evoluata o reprezinta scrierea alfabetica. În decursul evolutiei sale, aceasta scriere a cunoscut o permanenta simplificare, numarul semnelor reducându-se de la zeci de mii la câteva zeci, ceea ce constituie un mare progres si un câstig imens al umanitatii. Iata ce scrie David Diringer despre aceasta cucerire: "Alfabetul este ultimul sistem de scriere, cel mai evoluat, cel mai comod si cel mai usor adaptabil. Scrierea alfabetica este astazi folosita de popoarele civilizate în toata lumea; ea se învata cu usurinta în copilarie. Ea are, în mod evident, enormul avantaj de a folosi litere ce reprezinta sunete izolate, si nu idei sau silabe, nici un sinolog nu cunoaste toate cel aproximativ 80.000 de simboluri ale scrierii chineze. Este greu sa stapânesti chiar cele 9.000 de simboluri folosite practic de intelectualii chinezi. Este infinit mai simplu sa folosesti numai 22, 24 sau 26 de semne!. Simplificarea alfabetului a contribuit la marea raspândire a scrierii. Simplicitatea si adaptabilitatea sa au asigurat victoria alfabetului asupra tuturor celorlalte sisteme de scriere". (Idem, p.89-90).

Marea realizare a acestei inventii consta în reprezentarea fiecarui sunet printr-un singur semn. Pentru aceasta inventie, considera Diringer, "inventatorul sau inventatorii trebuie asezati printre cei mai mari binefacatori ai neamului omenesc". (Idem, p.93).

Trecerea de la gândirea mitologica la gândirea rationala s-a facut treptat si într-o sincronizare perfecta cu evolutia asezarilor urbane. Concluzionând, André Leroi-Gourhan precizeaza: "Putem situa catre 3500 î. Hr. (2.500 ani dupa aparitia primelor sate) cei dintâi germeni mesopotamieni ai scrisului. Doua mii de ani mai târziu, catre 1500 î. H. , apar primele alfabete consonantice în Fenicia, iar catre 750 alfabetele cu vocale sunt stabilizate în Grecia. În anul 350 î. Hr., filosofia greaca este în plina înflorire". (Gestul si avântul, vol. I, 1973, p.283).

Scrierea este întâlnirea unui limbaj cu un alt limbaj. Pentru înflorirea ei, trebuie schimbat codul, trebuie sa se treaca de la canalul auditiv la cel vizual, salt fundamental în evolutia omenirii, desi un divort esential între scris si oral nu va avea probabil loc niciodata. Dar câstigurile generate de descoperirea scrierii - a scrierii alfabetice - sunt imense. În primul rând, stimularea gândirii abstracte, a creati­vi­tatii, a activitatii intelectuale, a disciplinarii ei, a capacitatii de aprofundare, prin lectura, a meditatiei cu privire la rostul lumii si al omului în univers. Scrierea înseamna precizie, logica, perenitate, durata. Scrierea înseamna o desprindere de prezent, o comunicare cu trecutul si chiar cu viitorul. Scrierea este un pariu cu eternitatea.

Odata cu inventarea scrierii, a alfabetului fonetic, începe, considera Marshall McLuhan, "Galaxia Gutenberg", care a adus atâtea beneficii lumii.

Paralel, se vorbeste despre pericolele pe care le-ar fi prezentat scrisul pentru omenire. Însusi McLuhan pomeneste despre scindarea culturii si civilizatiei grecesti, despre faptul ca schizofrenia este o consecinta inevitabila a alfabetizarii: "Omul alfabetizat, înca de la aparitia sa în Grecia antica, este un om dedublat, un schizofren, cum au fost, de la aparitia alfabetului fonetic, toti oamenii alfabe­ti­za­ti" (Galaxia Gutenberg, 1975, p.52-53). Despartirea între lumea orala si cea vizuala, între inima si minte, între inteligenta si pasiune, între ratiune si sensibilitate - iata cele doua tendinte care caracterizeaza lumea Greciei antice si care ar duce, dupa opinia cercetatorului canadian, la dezvoltarea unilaterala a individualismului, rationalismului si nationalismului.

De altfel, nu întâmplator, paralelismul dintre oralitate si scriere este explicabil atât în faza sa initiala, cât si mai târziu, caci, asa cum subliniaza si Andrei Cornea, "memoria si viul grai apareau primilor creatori ai scrisului, dar si multor generatii care i-au urmat pe acestia, întru totul îndestulatoare spre a retine astfel de experiente spirituale, ba chiar ei socoteau nefiresc a le nota degraba pe o foaie de papirus, pe o tablita de lut, ori pe o piatra. În acele cazuri, o memorizare de tip anamnestic primitiv si spontan, bazata pe formalizarea exterioara adusa de versificatie, se dovedea absolut suficienta".(Scriere si oralitate în cultura antica, 1988, p. 35-36).

Se poate spune, paradoxal, ca textele homerice, ca si imnurile vedice, circulau pe cale orala, prin memorizare, realizându-se astfel o "comunicare de masa" si instaurându-se un regim special între autor si public.

Asa cum subliniaza Marshall McLuhan, "timp de secole înca, lectura însemna citire cu glas tare"(op.cit., p.144). Aceasta lectura însemna în toata antichitatea si în tot evul mediu un fel de incantatie prin care textele erau mai usor de memorizat. "Acest aspect oral al culturii manuscrisului nu numai ca a influentat profund modul de redactare si scrierea, ci a impus, de asemenea, ca scrierea, cititul si rugaciunea sa ramâna indisolubil legate între ele multa vreme dupa inventarea tiparului" (Idem, p. 156).

Ca o solutie la scindarea de care s-a vorbit, McLuhan propune reîntoarcerea la lumea oral-auditiva, la retribalizare, la instaurarea unui sat global, dar nu printr-o proiectie în trecut, ci în viitor, prin constituirea unei culturi oralo-vizuale, omogene, idee perfect posibila prin cuceririle erei electronice, radioul si televiziunea: "Astazi însa, când electricitatea creeaza conditii de extrema interdependenta pe scara mondiala, noi ne întoarcem rapid într-o lume auditiva, în care evenimentele sunt simultane si constiinta este globala" (Idem, p. 164).