Comunicarea politica
Comunicarea
În acest capitol vom prezenta doar câteva din ideile ce stau la baza comunicarii, urmând ca în capitole ce urmeaza sa realizam o analiza a procesului comunicational pornind de la comunicarea politca.
Comunicarea ca fenomen a devenit un proces care nu mai ascunde multe mistere, putând fi vazuta ca si "purtatoarea valorilor unitare ale întâlnirilor între indivizi sau ale schimbului precum si a valorii comunitare a împartasirii" (pag 25 Zemor).
Comunicarea devine în timp un cuvânt care acopera un câmp polisemantic vast, delimitat de mijloacele de comunicare care pot fi: transmiterea de mesaje si de documente, comunicarea facuta la o academie sau la un Consiliu de ministrii, comunicarea telefnica, suporturile si tehnicile de comunicare, comunicarea interpersonala, comunicarea institutionala, mediatica, politica, "ale carei avataruri, cele mai recent, sunt direct influentate de practicile publicitare care, preocupate mai mult de afirmare sau de promovare ecât de polemica, au venit sa le înlocuiasca pe cele ale reclamei sau ale propagandei si tind sa reduca locul schimbului - inerent în procesul de comunicare" (pag 25).
Comunicarea este prezenta în viata oricarei persoane, rezultând în felul acesta domeniul vast de acoperire. Activitatea omeneasca, individuala, colectiva, sociala înseamna un proces continuu de emitere, primire si analizare a informatiilor.
Comunicarea are ca suport actiunea si reflectia. Schimbul de informatii între o persoana, o organizatie sau o colectivitate, este în privinta multor autori, ca un proces ce are loc între un receptor si un emitator. Cu toate ca aceasta metoda poate ajuta foarte mult la stabilirea procesului comunicational, nu spune ca în comunicare procesul nu se desfasoara de fiecare data linear, a se vedea conceptul lui Lasswell. Comunicare din zile noastre a devenit un proces ce sufera modificari foarte mari, o data pentru ca numarul de informatii a crescut foarte mult, noile tehnologii având un rol foarte mare în aceasta privinta, dar si a feedbackului care ajunge sa fie mai rapide decât comunicarea însesi. Rolul definitiv al comunicarii este acela de liant social.
Comunicarea publica
Comunicare publica dupa cum vom vedea se prezinta ca un tip e comunicare formala care nu urmareste acapararea tuturor formelor de comunicare de pe un anumit teritoriu. Comunicarea publica, este de parere Pierre Zemor, se efectueaza pornind de la regulile si normele acelei tari.
Comunicarea publica se desfasoara într-un domeniu legitimat de interesul general, în felul acesta depasind domeniul public reglementat de catre juridic.
Opinia autorului despre atributiile puterilor publice si misiunile serviciilor publice este ca ele "releva dispozitii constitutionale, legale si regulamente proprii oricarui stat de drept" (pag 27). Asadar comunicarea publica este expresia aplicarii regulilor, desfasurarea oricaror proced 252o1423c uri sau luarea oricaror hotarâri publice.
Mesajele de informare publica sunt în teorie emise, primite si tratate de institutiile publice "în numele poporului", în aceeasi maniera în care sunt pronuntate hotarârile judecatoresti sau votarea legilor. Informatiile transmise sunt de interes public deoarece trebuie sa se supuna transparentei.
Functiile atribuite si exercitate de institutiile publice sunt catalogate de catre Pierre Zemor ca fiind: informarea (a aduce la cunostinta, a da seama si a pune în valoare), de a asculta (asteptarile, întrebarile si dezbaterea publica), de a contribui la asigurarea relationarii sociale (sentimentul de apartenenta colectiva, luarea în considerare a cetateanului în calitate de actor) si de a însotii schimbarile comportamentelor si pe cele ale organizatiei sociale.
Definitia ce ar reiesi din cele prezentate ar putea fi formulata în urmatorul fel: "comunicarea publica este comunicarea formala, care tinde catre schimbul si împartasirea de informatii de unitate publica si spre mentinerea liantului social, a caror responsabilitate revine institutiilor publice" (pag 27).
Dar care este granita dintre comunicare publica si comunicare politica? Autorul cartii Comunicare publica, Pierre Zemor, este de parere ca "viata publica este în întregime marcata de raporturile politice" (pag 134). Rezulta deci o imixtiune între cele doua tipuri de comunicari. O deosebire ar fi ca pe plan national sau chiar local, cetateanul este receptor în comunicarea publica în calitate de beneficiar al serviciilor si interlocutor în dezbaterea publica.
Din comunicarea institutionala cu greu se poate sti cât din ea contine elemente ale unei politici si în felul acesta având un caracter institutional si cât este preocupare pentru mentinerea puterii sau recâstigarea ei.
Persuasiunea
Emitatorul pentru a putea sa reuseasca atât transmiterea dar si acceptarea punctelor de vedere de catre receptor, acesta se foloseste de strategiile ce îi sunt puse la îndemâna de persuasiune. Persuasiunea este un set de strategii ce are ca unic scop convingerea grupului tinta. În continuare sa vedem cu poate fi definita persuasiunea pentru a întelege mai bine acest proces.
Unul dintre primii care au încercat sa defineasca persuasiunea este Aristotel, care era de parere ca în proces sunt folosite atât argumente artistice cât si nonartistice, bazându-se pe credibilitatea sursei (ethos), pe apelul emotional (pathos), sau pe cel logic (logos) ori pe o combinatie a acestora, era de parere filosoful. Persuasiunea devine eficienta atunci când ea are la baza temeiuri comune ce exista între agentul persuasiv si tinta persuasiunii.
Printre primele definitii moderne ale persuasiunii au fost date de catre autori precum Winston Brembeck si William Howell pornind de la sursa mesajului si capacitatile de concepere a discursului ale agentului persuasiv. Acestia au definit pentru început persuasiunea ca "o încercare constienta de a schimba gândurile si actiunile, manipulând motivatiile oamenilor în raport cu telurile predeterminate" (pag 24 apud Larson pag 26), apoi prezentând-o ca pe "o comunicare prin care se intentioneaza sa se influenteze alegerea" (pag 19 apud Larson pag 26).
Keneth Burke (apud Larson pag 26) defineste persuasiunea ca pe o îndemânare artistica a agentului persuasiv în utilizarea "resurselor ambiguitatii". Sentimentul de identificare se realizeaza prin modul în care cel persuadat se adreseaza într-un limbaj cât mai apropiat de cel al lui. Burke este de parere ca identificarea adevarata este atunci când agentii persuasivi, cred si vorbesc la fel ca auditoriu.
Persuasiunea este pentru început definita ca un proces modificator de atitudini, credinte, pareri sau comportamente. Persuasiunea este un proces ce are la baza o sursa si un receptor care trebuie sa coopereze. Definitia pe care o propune Charles U. Larson, continuând ideea lui Keneth Burke, este urmatoarea: "persuasiunea este crearea împreuna a unei stari de identificare între sursa si receptor, ca urmare a utilizarii simbolurilor" (pag 26). În procesul de persuasiune este evident importanta intentia sursei sau a continutului mesajului la fel si ceea ce se petrece în mintea receptorului. Persuadarea rezultata este de fapt o autopersuadare, pentru ca nu putem fi persuadati fara a lua parte la proces.
Propaganda
Propaganda în forma ei cea mai simpla poate fi definita pornind de la ideea, precum si cercetatorul francez în domeniul stiintelor politice J. Driencourt, ca "Totul e propaganda" (pag 23 apud Taylor, apud Larson pag 396). Cu toate acestea o astfel de definitie nu poate ajuta foarte mult la întelegerea propagandei.
L. W. Doob era de parere ca propaganda "reprezinta o campanie extrem de bine organizata, cuprinzând mesaje si indicii orchestrate atent pentru a orienta omul obisnuit catre concluzia inevitabila" (pag 195 nu e apud).
Joesph Goebbles, ministrul nazist cu probleme de propaganda, era de parere ca "propaganda devine ineficienta în momentul în care suntem constienti de existenta acesteia" (pag 23 apud Taylor, apud Larson pag 396).
Pentru J.A.C. Brown "propaganda este o schema de promovare a unei doctrine sau de influentare a atitudinilor emotionale" (pag 12 apud Larson pag 396). Cu alte cuvinte reclamele ce nu contin ideologii nu sunt propagandistice, dar în acelasi timp mesajele religioase, majoritatea comunicatelor de presa guvernamentale au caracter propagandistic deoarece fac referiri la ideologii.
Propaganda se deosebeste de argumentatie, este de parere Brown, prin raspunsuri prestabilite. Deoarece "toate tentativele propagandistice urmaresc modificarea opiniilor oamenilor, însa nu orice schimbare a parerii este sinonima cu propaganda; daca exista un schimb sincer de argumente, iar grupurile de discutie nu detin puncte secrete în agende, atunci nu avem de-a face cu o activitate propagandistica" (pag 396).
Jacques Ellul sustine ca din punct de vedere tehnocratic, "propaganda constituie un ansamblu de reguli, directive administrative, ordonante modele de trai si educatie precum si de compensatii acordate de statutul politic modern" (pag 398). Rezulta astfel o majoritate propagandistica a culturii tehnocrate.
Dierdre Johnson vede mesajele propagandistice cuprinse între propaganda pura si terminând cu nonpropaganda, unele dintre ele se folosesc de instrumentele specifice pentru a putea sa fie încadrate. Opinia autoarei, dupa cum reiese din definitiile de mai sus, este aceea ca trebuie sa existe trei elemente foarte importante în orice tip de propaganda: pastrarea secretului, manipularea si scurtcircuitarea judecatii logice, cu ajutorul argumentelor emotionale si a sugestiei. Dupa cum observa si Charles U. Larson, "nu toate genurile de comunicare prin mass-media reprezinta propaganda" (pag 398).
Propaganda poate fi definita, dupa cum remarca autorul cartii Persuasiunea, receptare si responsabilitate Charles U. Larson, cu foarte mare dificultate. De aceea propaganda poate fi definita din perspective ce pornesc de la ideologie sau mass-media, dar si aratând care sunt secretele ei, scopul uniformizator pe care îl urmareste sau obstructionarea procesului gândirii.
Propaganda este ideologie. Punctul de plecare al propagandei este acela de a vinde un produs anume, care poate fi religios, politic sau economic, de aceea putem spune ca propaganda este "înainte de toate si în principal ideologica" (pag 391).
Propaganda se foloseste de mass-media. Pentru a promova ideologia, propaganda utilizeaza anumite forme ale mass-media. Media care pot fi întrebuintate în mod propagandistic includ: discursuri, filme documentare, programe TV, show-uri radiofonice, postere si panouri publicitare, expedierea de pliante prin posta, precum si timbrele postale, monedele, hârtia de circulatie monetara, muzica, drama, arta, etc. Acestea sunt canalele prin care sunt raspândite materiale propagandistice într-o maniera intentionata.
Secretele propagandei. R. Taylor în lucrarea sa Film Propaganda, identifica acele elemente ce reprezinta secretele fata de public: sursa comunicarii, obiectivul sursei, reversul povestii, tehnicile utilizate în transmiterea mesajului, rezultatele propagandei.
Propaganda urmareste uniformizarea. "Propaganda urmareste uniformizarea parerilor, atitudinilor si comportamentelor receptorilor" (pag 394). Cu alte cuvinte o companie publicitara nu încearca uniformizarea cetatenilor la un nivel global ci mai degraba micro, care apoi sa devina promotorul propagandei.
Propaganda obstructioneaza procesul gândirii. Scopul propagandei este acela de a stimula emotiile publicului si nu rationamentul acestora, pentru ca altfel propaganda ar esua. Capcana rationala poate fi ocolita de propaganda doar prin utilizarea de informatii tendentioase ce au rolul de a stimula emotional publicul.
Opinia lui Jean-Marie Domenach este aceea ca suporturile tehnice ale propagandei de masa sunt urmatoarele: imprimatele, cuvântul, imaginea si spectacolul.
Imprimatele. În aceasta categorie fac parte cartile, cu toate ca sunt costisitoare si cer mult timp pentru lecturare, ele ramân instrumentul de baza al propagandei. Pamfletul este modalitatea prin care se transmit foarte repede declaratiile si programelor cu valoare redusa. Ziarul este instrumentul principal al propagandei tiparite. Afisul si manifestul sunt variante ieftine ale propagandei care pot ajuta la pastrarea anonimatului.
Cuvântul. Cea mai buna modalitate de transmitere a cuvântului este radioul. Argumentele mesajelor scrise, prezentate de o voce umana prin intermediul radioului aveau o putere mult mai mare pentru public. Printre canalele de transmitere se numara si portavocea sau cântecul.
Imaginea este foarte eficienta daca este însotita si de un text. Poate fi de mai multe feluri: fotografie, caricatura si desen satiric (embleme si simboluri), portrete ale conducatorilor, etc. Imaginea este eficienta deoarece este socanta, rezultând o percepere rapida si lipsita de efort.
Spectacolul, dupa cum remarca si autorul, este un element esential al propagandei ce are rolul de a atrage multimile si de a le oferii un suport comun de acceptare a unor valori supreme. Teatrul este cel ce ofera elementele spectacolului pentru ca propaganda sa fie încununata de succes. Cinematografia are un rol istoric dar si informational, de aceea este un instrument extrem de eficient pentru propaganda politica. Prin televiziune persuasiunea propagandei este cea mai buna deoarece avem atât elemente vizuale cât si auditive. Spre deosebire de celelalte instrumente ale propagandei, televiziunea se adreseaza unui numar restrâns de receptori, rezultând o abordare mai putin brutala.
Comunicarea politica
Comunicarea politica este "o forma a comunicarii prin intermediul careia se transmit intentionat si directionat mesaje având continut politic, mesaje transmise prin intermediul mijloacelor de comunicare în masa sau prin alte instrumente si actiuni, transfer si contratransfer informational care se realizeaza într-un câmp sau într-un spatiu de actiune bine definit, într-o anumita perioada de timp, folosindu-se tehnici si metode de formare a imaginilor actorilor politici specifice publicitatii si care are drept scop principal realizarea unei legaturi pe cât posibil pozitive între actorii politici si opinia publica si invers" (pag 31-32 Flavius Calin Rusu).
Comunicarea politica poate fi definita în opinia autorului Andrei Stoiciu, plecând de la definirea marketingului politic. Marketingul politic este "metoda globala de organizare, prezentare, promovare a informatiei si a resurselor necesare realizarii unor obiective politice" (pag 13). Resursa cea mai importanta utilizata de catre marketingul politic este informatia. De aici rezulta eticheta ce reprezinta o încarcatura simbolica, imaginea care identifica, da valoare si reprezinta produsul. Astfel informatia este sursa vitala a cunostintelor necesare unei campanii de marketing politic.
Comunicarea politica "include procedurile si actiunile prin care este folosita si organizata informatia politica" (pag 14). Autorul este de parere ca nu trebuie confundata sau identificata comunicarea politica cu propaganda electorala. Comunicarea politica "include toate actiunile de recrutate de personal, de conceptii, de ancheta, de marketing, de evaluare strategica, de grafica, de analiza a peisajului audio-vizual, de calcul financiar, de pregatire a raspunsurilor care preced, care pot fi tiparirea de afise electorale sau interventia unui candidat pe postul de televiziune" (pag 14).
În cadrul aceleasi lucrari, , identifica patru reguli de baza ale comunicarii politice: pastrarea coerentei, adaptarea campaniei la timpul prezent, identificarea minimala si coordonarea maxima.
Pastrarea coerentei este în opinia autorului un tot unitar al comunicarii politice. Deoarece exista diverse actiuni care se desfasoara la momente diferite si de catre actori diferiti, este obligatoriu sa se pastreze o consecventa. Succesiunea elementelor trebuie sa fie logica, foarte bine gândita pentru ca de unitatea lor depinde si atingerea scopului final. Unitatea actiunilor apare atunci când se elimina contradictiile la nivel intern sau extern. Aceste conflicte pot aparea atunci când exista discrepante de imagine, când un actor politic nu are un discurs fie conform ideologiei sau inconsecvent. Cu alte cuvinte, lipsa coerentei însemna scaderea credibilitatii omului politic, adica, scaderea numarului de votanti.
Adaptarea campaniei la timpul prezent, este o adaptare de fapt la realitatea sociala, economica, politica si culturala a societatii în care traieste. Populatia este cea care va da tonul si ritmul discursului politicianului, pentru ca fara a raspunde la anumite nevoi va aduce cu sine grave disfunctionalitati de imagine si de profil ale actorilor politici. De aceea nici o campanie care a fost efectuata si a fost câstigatoare nu trebuie sa fie considerata ca si eficienta din start.
Identificarea minimala, este procesul prin care se face prezentarea produsului. "În marketingul politic, imaginea este cea care da valoare produsului promovat, iar aceasta imagine trebuie sa reprezinte ceva diferit, cu care un alegator sa se poata usor identifica" (pag 16). Cu alte cuvinte, identitatea cuprinde doua componente majore, si anume apartenenta la un grup si diferentierea în cadrul aceluiasi grup. Omul politic este parte componenta a unui partid prin aderarea lui la ideologie, ceea ce îl face un membru al grupului. Dar în acelasi timp este necesar ca omul politic sa se diferentieze de ceilalti pentru a putea sa îsi creeze identitatea care îl va face recunoscut si popular. Imaginea creata trebuie sa fie pozitiva si mai ales mentinuta în aceasta pozitie.
Coordonarea maxima. Elementele ce compun comunicarea politica trebuie puse într-o anumita ordine pentru a se folosi potentialul fiecarui element la maximum. Pentru ca sa existe o coordonare eficienta este nevoie te etapizarea procesului comunicarii politice precum si respectarea termenilor limita stabiliti pentru îndeplinire etapelor. De asemenea este necesara "respectarea tuturor regulilor de prudenta necesare pentru a nu anticipa rezultatelor alegerilor sau deciziilor adversarilor, pentru a nu miza sau folosii informatii care nu sunt sigure si verificate s.a.m.d." (pag 17)
Comunicarea politica, în opinia autoarei Camelia Beciu, are urmatoarele elemente distinctive: o retea de interactiuni, dimensiunea reprezentativa, ritualizarea, rolul mass-media, o practica democratica.
O retea de interactiuni. Comunicarea politica înseamna existenta a mai multi de doi interlocutori. Actorii sociali ce poseda identitati diferite, determina o retea sau o configuratie de retele de care trebuie sa se tina cont în comunicarea politica.
"Din acest punct de vedere, comunicarea politica este un concept global care vizeaza: institutii si actori cu resurse, proiecte si legitimitati diferite; procese, interactiuni si relatii care au anumite configuratii si un anumit impact social" (pag 16).
Comunicarea politica are un emitator pe lânga actorul politic si un actor social ce nu poseda identitate politica. Spre deosebire de alte tipuri de comunicare, comunicarea politica "înglobeaza contracte de comunicare diferite, de unde si finalitatea sa aparent contradictorie: persuasiune si, în acelasi timp, informare; strategie si în acelasi timp practica democratia" (pag 16).
Dimensiunea reprezentativa. Un participant la comunicarea politica trebuie sa îsi creeze un statut politic, asta daca nu l-a dobândit deja. Comunicarea politica trateaza acele teme ce sunt de interes public si care se încadreaza în perceptiile colective existente la un moment dat.
"Din aceasta perspectiva, comunicarea politica reprezinta un «teritoriu» simbolic în care actorii politici negociaza constructia agendei publice conferind vizibilitate unor proiecte care vizeaza comunitatile, grupurile sociale si societatea în ansamblu" (pag 16).
Ritualizarea. Comunicarea politica este un rezultat al interactiunii dintre actorii sociali diferiti ce sunt reprezentati ai unor institutii, proces din care rezulta o tipologie diversa a interactiunilor ce dau nastere comunicarii politice.
"Din acest punct de vedere, comunicarea politica este mult mai conventionala si mai ritualizata decât alte acte de comunicare" (pag 17).
Rolul mass-media este important în procesul comunicarii politice, deoarece ajuta la o mai buna vizibilitate a informatiei politice pentru a ajunge sa fie dezbatuta de catre public. "Mass-media sunt cele care pot media interactiunea dintre participantii la comunicare politica si care furnizeaza imagini ale acestei interactiuni. Asadar, mediatizarea este o conditie intrinseca a oricarei actiuni de comunicare politica" (pag 17).
O practica democratica. Comunicarea politica în afara rolului strategi pe care îl are pentru un actor politic, este si un mijloc de implementare a unor practici sociale. Practicile de comunicare politica dintr-o societate pot evidentia gradul democratic al unei societati.
Tipologia comunicarii politice
Pentru a întelege mai bine comunicare politica, dar mai ales abordarile care stau la baza definirii ei, Gerstle împarte în patru mari abordarii definitiile comunicarii politice: abordarea din perspectiva comportamentalista, abordarea din perspectiva structuro-functionalista, abordarea interactionista si abordarea dialogica.
Abordarea din perspectiva comportamentalista. Unul dintre pionierii comunicarii este H.D. Lasswell care în 1948 punea întrebarea "Cine spune ce, cui, prin ce mijloace si cu ce rezultate?" pentru a putea descrie o actiune de comunicare. Shanon si Wever propun în 1949, locica teoriei matematice a comunicarii. Comunicarea este înteleasa mai întâi ca o suma de factori din care fac parte emitatorul, mesajul, receptorul, codul, canalul si situatia. Apoi, comunicarea este conceputa asemenea procesului liniar, care este transmiterea informatiei continute în mesaj de la emitator la receptor. Rezulta astfel ca efectul pe care al produce comunicarea asupra destinatarului este ceea ce o caracterizeaza.
Definitiile ce insista pe procesul de transmitere sau pe efectul ce îl produce sunt numeroase. Pentru G.A. Miller, "comunicarea este transmiterea unei informatii de la un punct la altul" (pag 33). "Comunicam pentru a influenta, pentru a produce un efect în concordata cu intentiile noastre" (pag 33), este de parere D.K. Berlo. De la o astfel de idee a comunicarii, este de parere Gerstle, ca s-a încercat definirea comunicarii politice. H. Eulau, S.J. Eldersveld si M. Janowitz, politologi dar care aveau la baza teoriile behavioriste, "imagineaza comunicarea drept unul dintre cele trei «procese (cu liderul si cu structurile de grup) prin care influentele politice sunt mobilizate si transmise între institutiile guvernamentale si comportamentul electoral»" (pag 33).
Abordarea din perspectiva structuro-functionalista. Jacques Gerstle este de parere ca o astfel de abordare "schimba definitia comunicarii, înscriind-o în contextul societatii ca pe un ansamblu al sistemelor aflate în relatie. Comunicare politica rezida în ansamblul de procese interactive dintre elementele unui sistem si între acest sistem si elementele înconjuratoare" (pag 35). Conceptele cheie sunt astfel sistem, schimb, echilibru.
Sistemele, precum cele politice, economice, culturale, care definesc societatea, folosesc un proces de transmitere de informatii prin fluxuri specifice fiecarui mediu. Astfel politicul este situat pe o pozitie secundara.
Comunicarea politica este "o activitate de comunicare, cu specific politic în functie de consecintele ei, actuale sau potentiale, asupra politicului"(pag 36) este de parere R. Fagen. Pentru K.W. Deutsche "comunicarea politica nu are existenta proprie deoarece întreaga politica trebuie analizata ca fiind o comunicare: «a conduce este, mai întâi de toate, o activitate de comunicare»" (pag 36).
Eficacitatea sistemului este data de patru factori, este de parere Jacques Gerstle: importanta informatiei, timpul de asteptare necesar sistemului pentru refacere, câstigul realizat prin fiecare operatie corectiva si deplasarea scopului comunicarii. De aceea Almond vede comunicarea ca pe "elementul dinamic al sistemului politic, de care depind alte procese, precum socializarea, atragerea, participarea" (pag 36). Potrivit lui D. Easton, "comunicarea nu este un concept central, modelul sau fundamentându-se pe aceeasi logica a schimbului de informatii între sistem si mediu. Cerintele si suporturile care intra în sistemul politic sunt transformate în decizii si reactioneaza asupra modelului printr-un mecanism de feedback" (pag 36-37).
Comunicarea politica poate fi definita, dupa cum remarca Camelia Beciu în lucrarea Comunicare politica, tinând cont de aspectul instrumental al comunicarii politice si de cel institutional.
Aspectul instrumental clasifica comunicarea politica ca pe o relatie de persuasiune între interlocutori, un proces de influentare si intentionalitate.
Astfel, comunicarea politica este, pentru Belanger, "o relatie sociala echivalenta cu influentarea, însa o influentare în primul rând voita, transformata apoi în actiune sau, dimpotriva, în absenta actiunii, adica în omisiune. Este întotdeauna vorba de o interventie intentionala în comportamentul potential al receptorului" (pag 128 / 19).
McNair defineste comunicarea politica ca fiind o "comunicare intentionala despre politic" sau "toate discursurile politice", "nu numai enunturile verbale sau scrise, ci si elementele vizuale de semnificatie precum tinuta vestimentara, machiajul, pieptanatura, designul unui logo, toate acele elemente de comunicare despre care se poate spune ca alcatuiesc imaginea politica sau identitatea". (pag 4 / 19)
Achache este de parere ca sunt necesare câteva conditii minimale comunicarii, cu rol intentional: emitator, receptor, un spatiu public, unul sau mai multe canale de comunicare.
Aspectul institutional percepe comunicarea politica ca pe "un sistem alcatuit din resurse tehnologice, conditii etice, profesionale, reglementari normative si conventionale destinate publicitatii politice". (pag 19)
Negrime considera comunicarea politica "un sistem complex de comunicare a informatiei politice întretinut prin practici jurnalistice, socializare politica si democratizarea institutiilor statului". (pag 20)
Comunicarea politica este, pentru Wolton, "un spatiu în care se relationeaza discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oamenii politici, jurnalisti si opinia publica prin intermediul sondajelor de opinie". (pag 107 / 20)
Veron, propune o abordare asemanatoare cu cea a lui Wolton. Pentru Veron, analizeaza "produsele" comunicarii politice pornind de la produsele mediatice: "fiecare produs final difuzat de media de informare este o configuratie discursiva profund eterogena care rezulta din negocieri multiple: produsul este traversat de strategiile diferitilor actori care intervin în producerea sa. Altfel spus, este vorba despre o suprafata discursiva care devine locul de întâlnire al unor operatori strategici de o mare diversitate". (pag 204 / 20)
Roland Cayrol în Noua comunicare politica, vedea procesul comunicarii politice ca un rezultat al conlucrarii dintre "televiziune, sondajele si publicitatea" (apud Thoveron pag 11), rezultând cea ce el numeste sfânta treime. Dar la aceste trei elemente definitorii Gabriel Thoveron în lucrarea Comunicarea politica azi, mai adauga un element, acela fiind americanizarea, rezultând o cvadratura.
Norris adopta un model interactiv oarecum linear, pentru ca: "comunicarea politica este un proces interactiv referitor la transmiterea de informatie între oamenii politici, noile media si public. Procesul opereaza de sus în jos, de la institutiile guvernului catre cetateni, orizontal, între oamenii politici, si de jos în sus, de la opinia publica spre autoritati". (pag 1 / 20)
Gosselin defineste comunicare politica pornind de la tipologia actiunii sociale propusa de Weber (apud Beciu). Comunicarea politica este înteleasa atât ca o relatie pragmatica, cât si ca o structura institutionala. Comunicarea politica este definita dupa doua axe: "una orizontala, care vizeaza relatia actiune-receptare, si cealalta, verticala, care introduce arenele si teritoriile în care se desfasoara comunicarea politica" (pag 21).
Abordarea integrata, sustinuta de Camelia Beciu, subliniaza ca un act de comunicare politica este în acelasi timp: o "relatie" intentionala, o luare de pozitie strategica, precum si un "spatiu" de interactiune; un "ritual", dar si un ansamblu de reglementari juridice; un dispozitiv tehnologic si simbolic "care pune în scena" politicul, dar si o practica democratica; un "mesaj" politic, dar si cognitie politica; marketing politic dar agenda publica. Comunicarea politica, conchide autoarea, este multidimensionala daca privim definirea ei nu prin un model linear sau informational, ci unul constructivist sau discursiv.
Dimensiuni ale comunicarii politice
Comunicarea politica, dupa cum remarca Jacques Gerstle, în lucrarea Comunicare politica, are la baza trei dimensiuni fundamentale: dimensiunea pragmatica, dimensiunea simbolica si dimensiunea structurala.
Pragmatica este definita ca acea arie care se ocupa cu studiul practicilor reale de comunicare. Pragmatica se refera la "relatia care îl uneste pe emitator de receptor si care este mediatizata de comunicare" (pag 25 P. Watzlawick apud Gerstle). Comunicarea politica devine în felul acesta o forma a relatie sociale care se stabileste prin comunicare. Interactiunea este realizata prin persuasiune, convingere, seductie, informare, condamnare, negociere sau dominare. Rezulta astfel o perspectiva practica a comunicarii, una care "poate fi conceputa ca o reprezentare a politicului, definit ca spatiu social al tensiunii dintre cooperare si conflict"(pag 26). Ideea de coopera este subiacenta etimologiei termenului comunicare, cuvânt care sugereaza o transmitere de informatii, la un amestec si la o partajare a semnificatiilor.
Simbolurile sunt ceea ce folosesc oamenii pentru a da un sens experientei lor. "a simboliza înseamna a reprezenta realul si a stabilii un raport de semnificatie între lucruri" (pag 28). Pentru a realiza acest lucru, omul se foloseste de limbaj dar si de rituri sau ritualuri. Semnele care sunt folosite nu doar în comunicarea politica, dar si în alte forme ale counicarii umane se regasesc în coduri. Un cod dupa cum defineste autorul, "este un stoc de semne si un repertoriu de reguli care se combina în mod potrivit pentru membrii unei comunitati lingvistice" (pag 28).
Simbolurile ofera strategii ce pot avea grade diferite de întrebuintare. Strategia simbolurilor se axeaza pe o alegere între descriere si condensare. Simbolurile condensate se caracterizeaza prin marea încarcatura semantica si prin puterea lor de evocare, de identificare ori de protectie. Enuntarea "permite locuitorilor individuali sau colectivi sa realizeze acte de limbaj controlate, sa aiba o grija mai mare sau mai mica în privinta enunturilor si sa le ofere auditoriului spre a produce mesaje de implicare, de interpretare sau de asociere" (pag 29). Comunicarea politica trebuie sa se foloseasca de umorul popular al istoriilor si glumelor, care pot fi un vector puternic al stereotipurilor sociale, rasiale si nationale.
Dimensiunea structurala face trimitere la caile prin care avanseaza comunicarea politica. Acestea pot fi canale, retele si media prin intermediul carora se deruleaza fluxul comunicarii. Conceptul de retea are doua perspective, una sociala iar o alta de comunicatie.
Reteaua sociala se defineste "prin opozitie cu un aparat, drept o organizatie sociala, neconstituita, adica limite imprecise, cu actanti putin specializati în rolurile si conexiunile aleatorii" (pag 30).
Reteaua de comunicatie este reprezentata ca "o infrastructura, adica un ansamblu de posibilitati materiale de comunicatie, care difera de structura de comunicare definita ca ansamblul comunicarilor schimbate în mod real în cadrul unui grup". Prin structura comunicationala se întelege avantajului material dar care nu realizeaza o structura reala a comunicarii. Pentru a exista stabilitate în interiorul unei retele de comunicare este nevoie de trei factori: resursele informationale distribuite inegal, interesul partenerilor pentru schimb si repartizarea puterii în sensul controlului informatiei.
Comunicarea prezidentiala
Camelia Beciu în lucrarea Comunicare politica, defineste comunicarea prezidentiala ca cea care desemneaza ansamblul practicilor si tehnicilor de comunicare prin intermediul carora institutia prezidentiala si/sau presedintele disemineaza informatia de interes public si national.
Comunicarea prezidentiala este în opinia autoarei una din cele mai ritualizate forme de comunicare politica. Aceasta constatare se datoreaza modului în care este perceput procesul de transmitere de informatii din partea presedintelui. Momentele în care presedintele are o interventie sau o convorbire devin momente exceptionale, ajung sa fie evenimente în sine sau semne ca pe scena politica se întâmpla ceva de importanta maxima, de aici rezulta asa numitul "contract" de comunicare. Prin acest contract conchide autoarea presedintele este "reprezentantul natiunii", iar modul de adresare este alocutiunea.
Muchon analizând comunicarea prezidentiala din Franta, a constatat ca aceasta este una din ce în ce mai personalizata. Astfel se face trecerea de la ritualul ce caracterizeaza comunicarea prezidentiala si se trece la o comunicare ce doreste sa puna accentul mai mult pe psihologia personajului prezidential. Camelia Beciu este de parere ca modul de adresare al presedintelui cu toate ca nu seamana cu o alocutiune propriu-zisa, ea este tot perceputa ca o alocutiune, momente exceptional în care presedintele comunica "în fata natiunii".
Camelia Beciu considera ca presedintele "ca reprezentant al natiunii, evoca sau celebreaza memoria colectiva" (pag 24). Atunci când presedintele se adreseaza natiunii, natiune ce detine o anumita istorie, el o face în calitate de cetatean, lider politic si lider simbolic. Ca lider simbolic, presedintele se adreseaza natiunii-colectivitate, încarnând valori, caractere si idealuri colective. Ca lider politic, presedintele comunica în numele unui stat. Iar în calitate de cetatean, presedintele se adreseaza în numele opiniei publice.
Pe lânga rolul important pe care îl are presedintele în comunicare, tot atât de important este si rolul institutiei prezidentiale, a carui comunicare se înscrie "în procesul cotidian al comunicarii politice" (pag 24).
Camelia Beciu realizeaza o împartire a modelelor de comunicare prezidentiala prin prisma modului în care presedintii utilizeaza televiziunea pentru a se adresa natiunii si a interactiunii dintre presedinte, mass-media si public.
Denton si Hart (apud Beciu) sunt de parere ca spectacolul politic se datoreaza televiziunii, care "submineaza adesea dimensiunea democratica a comunicarii prezidentiale" (pag 24). Astfel rezulta: politica popularitatii, televiziunea este cea care a determinat aparitia discursului plebiscitar, a discursului destinat marelui public, consensual si popular; politica aparitiilor publice, acapararea de aparitii publice, de capital televizual; riscul demagogiei, televiziunea prin metodele de prezentare a faptelor diminueaza rationalitatea în procesul decizional, rezultând o diminuare eronata a publicului.
Mouchon (apud Beciu), formuleaza trei modele de comunicare, ce tin seama de interactiunea ce are loc între presedinte si mass-media si rolul pe care îl joaca publicul din perspectiva contactului cu presedintele.
Modelul autoritar sau modelul diadic, este modelul în care presedintele se prezinta ca o autoritate menita sa raspunda întrebarilor jurnalistului-vedeta cu privire la punctele esentiale ce intereseaza populatia.
Modelul agora, este modelul în care întrebarile provin din partea unui public bine selectionat, dar care nu poate avea un dialog iar rolul jurnalistului este acela de a selecta persoanele ce vor adresa întrebari, ne mai fiind un purtator de cuvânt al opiniei publice. Mouchon este de parere ca modelul agora prin diversitatea opiniilor este mai bun decât modelul autoritar. Cu toate acestea, constata autorul, interventiile nu sunt egale, ci proportionale cu statul participantilor, rezultând un rol infim din partea publicului care se gaseste în ecuatia comunicarii doar pentru a fi desfasurata comunicarea prezidentiala.
Modelul interactiv, este pentru Muchon, un model de comunicare prezidentiala ce se desprinde complet de logica spectacolului. Spre deosebire de modelul agora, modelul interactiv permite un dialog între public si presedinte. Cu toate acestea exista riscul aparitiei sindromului discutiei de cafenea. Adica, calitatea dialogului depinde foarte mult de selectia participantilor si a interventiei acestora. Un alt risc ar mai fi complexitatea întrebarii care nu permite un raspuns succint si convingator din parte presedintelui.
Jacques Gerstlé în cartea Comunicarea politica este de parere ca televiziunea a jucat un rol important în schimbarea si modelarea strategiilor comunicarii prezidentiale. Sufragiul universal dar mai alese separarea puterilor a determinat un proces de administrare zilnica a comunicarii prezidentiale, pentru ca institutiile media, este de parere autorul, au dobândit o importanta strategica în jocul puterii. Comunicarea electorala avea rolul de a aduce popularitatea candidatului, iar acest proces este unul de care presedintele nu se poate lipsi. Cu alte cuvinte "presedintele duce o campanie fara oprire, în care comunicarea se bazeaza pe popularitate" (pag 92).
Institutia prezidentiala poate sa asigure un control al comunicarii. Prin control, autorul, întelege modul în care va fi construita scena politica. Politica de comunicare va putea sa gestioneze modul în care este organizat un eveniment sau chiar participarea la acel eveniment.
Presedintele nu trebuie doar sa aiba acces la media direct, adica prin discursuri, ele trebuie sa poata avea si o acoperire în cadrul programelor de informare mai ales a programelor televizate. Astfel spus, "administrarea agendei prezidentiale permite orientarea acoperirii mediatice spre actualitate sau înspre crearea actualitatii" (pag 93).
Opinia lui Jacques Gerstlé analizând sistemul politic francez, unul bicefal, este aceea ca timpul acordat presedintelui si guvernului, tind sa fie în favoarea celui de-al doilea. Cu toate acestea, timpul acordat guvernului nu este împartit între Ministere, ci este concentrat asupra puterii, asupra unui singur om. În plus, presedintele are ca responsabilitati si pe cea de reprezentant al natiunii, rezultând astfel o acoperire media nesolicitata.
Dimensiunea functiei prezidentiale este cea care determina strategia de comunicare. Presedintele, arata autorul, "în perioadele de criza interna sau internationala, în conjuncturile electorale sau în timpul exercitarii curente a puterii", va trebuii sa gestioneze diversele aspecte simbolice ale rolului de: "gardian al institutiilor, garant al unitatii nationale, arbitru, figura tribuniana, sef militar si diplomat" (pag 94). Situatiile de criza în care presedintele este privit ca un garant al libertatii cetatenilor, are suportul segmentelor de opinie ostile.
Comunicarea prezidentiala merge mai departe pâna acolo încât vrea sa controleze scena, modul în care este distribuita informatia dar mai ales ce fel de informatie ajunge la public.
De cele mai multe ori, este de parere Jacques Gerstlé, comunicarea prezidentiala are ca baza de sustinere "administrarea popularitatii presedintelui si a deciziilor acestuia, precum si de mentinerea legitimitatii" (pag 94). Functia de presedinte permite orientarea strategiilor de comunicare spre o anumita problema, fie crearea unei noi directii ce trebuie dezbatuta. Perioadele de criza sunt cele mai bune momente pentru presedinte sa îsi transmita mesajul, iar oricare ar fi situatia criza sau ameliorare, el trebuie sa îsi orienteze discursul în asa mod încât el sa se plieze pe situatia data.
Comunicarea politica a presedintelui nu se rezuma doar la relatarile televizate sau la articolele aparute în ziare, ci pot fi deplasarile în strainatate sau acele gesturi de forta simbolica.
Jacques Gerstlé defineste comunicarea prezidentiala nu doar ca o reducere la câteva tehnici, ci ca pe "un ansamblu de eforturi ale presedintelui, canalizate în directia unui control - prin cuvânt, tacere, actiune - al definirii situatiei politice oferite de mijloacele media si de alti actanti politici, sprijnindu-se pe resursele oferite de pozitia institutionala" (pag 96). Obiectivul consta în a orientarea eforturilor spre o reprezentare a eforturilor spre o redare a situatie care sa fie conforma cu punctele de vedere ale presedintelui. Pentru ca acest obiectiv sa fie îndeplinit trebuie administrate din timp luarile de cuvânt, a intervalelor de tacere si a politicii simbolice.
|
