Conceptul de comunicare

Conceptul de comunicare

Nevoia de a comunica, de a transmite sau de a afla de la semenii nostri idei, informatii, sentimente, este o trasatura fundamentala a omului, ea i-a conditionat existenta si întreaga evolutie, devenind o necesitate vitala.

Pe drept cuvânt, teoreticianul francez Bernard Voyenne afirma ca "schimbul de informatii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot asa de importante ca si respiratia pentru organism. A trai în societate înseamna a comunica." (Bernard Voyenne, 1980, p.11).

Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informatiilor, ideilor si sentimentelor (atitudinilor, opiniilor) de la un individ la altul, de la un individ catre u 22222w2210w n grup social si de la acesta catre altul. Comunicarea este procesul prin care se face un schimb de semnificatii între persoane.

The World Book Dictionary, editat de Clarence L. Barnhart si Robert K. Barnhart, defineste astfel comunicarea:

furnizarea de informatii sau stiri pe cale orala sau scrisa

scrisoare, mesaj, informatie sau stiri

un mijloc de a trece de la unul la celalalt; legatura

actul de a transmite; transfer. (The World Book Dictionary,1993, p. 420)

Acelasi dictionar face distinctie între comunicare si comuni­catii, pe care le defineste (pe acestea din urma) drept:

a)            un sistem de comunicare prin telefon, telegraf, radio, televiziune si altele;

b)           un sistem de rute sau facilitati pentru transportarea proviziilor militare, a vehiculelor si a trupelor;

c)            studiul transmisiei informatiilor si divertismentului prin vorbire sau scriere, prin reviste si ziare, prin radio, televiziune, discuri, fonograf sau alte mijloace (Idem).

Dictionarul de sociologie defineste procesul de comunicare drept un "proces de emitere a unui mesaj si de transmitere a acestuia într-o maniera codificata cu ajutorul unui canal catre un destinatar în vederea receptarii" (Dictionar de sociologie, 1996, p.124)

Pentru Robert Escarpit, "a comunica nu înseamna numai a emite si a primi, ci a participa, la toate nivelurile, la o infinitate de schimburi felurite care se încruciseaza si interfereaza unele cu altele" (Robert Escarpit, 1980, p.128).

Comunicarea este "transferul de informatii prin intermediul mesajelor", afirma Pierre Guiraud (P. Giraud, p.145-146).

Termenul însusi de comunicare - de la latinescul communis (comun, a pune în comun, a fi în relatie) - abia era cunoscut în urma cu 40 de ani în sensul în care este folosit în prezent. De obicei, conceptul de comunicare se confunda cu limbajul, adica mijlocul de transmitere a ideilor. Daca în secolul al XIV-lea, termenul de comunicare era folosit în sensul definit mai sus, începând cu secolul al XVI-lea, odata cu dezvoltarea si modernizarea cailor de co­mu­ni­catie (posta, drumurile), el capata o noua semnificatie: aceea de a transmite, pentru ca mai târziu, în secolele al XIX-lea si al XX-lea, odata cu aparitia si dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicatie (tren, automobil, avion, telegraf, telefon, radio, cinema, televiziune), comunicarea sa însemne, de fapt, transmitere, adica difuzare.

În toate epocile anterioare, comunicarea, intrarea în relatie cu cineva aflat la distanta, presupunea deplasarea obligatorie a sursei; în epocile moderne, comunicarea înseamna un transport (transfer) de "gân­duri si mesaje", nu numai de "bunuri si persoane".

Se modifica, odata cu aceasta, nu numai sensurile conceptului de comunicare, ci si modurile si mijloacele comunicarii. De la comu­nicarea directa, care presupune obligatoriu prezenta fizica în acelasi timp a emitatorului si a receptorului de mesaje, se ajunge la comunicarea indirecta, mediata (scrisul, presa-ziarul, radioul, televiziunea).

Comunicarea este înteleasa ca un proces al transmiterii expresiilor semnificative între oameni, ca un concept care include toate acele pro­cese prin care oamenii se influenteaza unii pe altii. Actul comu­ni­carii se realizeaza atunci când o sursa de mesaje transmite semnale, prin inter­mediul unui canal, la receptor, când emitatorul transmite o informatie, o idee sau o atitudine (chiar tacerea implica o atitudine, o informatie).

Alaturi de a comunica, cu sensul de a transmite un mesaj, o in­for­matie etc., limba româna mai cunoaste si sensul de a cumineca, pro­venit tot din latina (<lat. communico, -are), care înseamna a (se) îm­par­tasi (cu semnificatie religioasa). [Excomunicarea avea sensul de "a opri de la împartasanie," adica excluderea din comunitatea religioasa].

Wilbur Schramm, în studiul sau Procesul comunicarii, vizea­za acest înteles al termenului: "Când comunicam, încercam sa stabilim o comuniune cu cineva. Adica încercam sa împartasim o infor­matie, o idee sau o atitudine" (Robert Wilbur Schramm, 1971).

La rândul sau, Constantin Noica face observatii de nuanta în alaturarea celor doi termeni. Cuvântul cuminecare, constata Noica, "vine de la latinescul communicare si, prin latina ecleziastica, a capa­tat în toate limbile romanice acelasi sens, de a se împartasi de la, a se împartasi întru ceva" (Constantin Noica, 1987, p.190).

Într-o carte aparuta acum câtiva ani, autorul, Nicki Stanton, definind obiectivele comunicarii, afirma: "Ori de câte ori scriem sau vorbim, încercând sa convingem, sa explicam, sa influentam, sa educam sau sa îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare, urmarim întotdeauna patru scopuri principale:

sa fim receptati (auziti, cititi);

sa fim întelesi;

sa fim acceptati;

sa provocam o reactie (o schimbare de comportament sau de atitudine).

Atunci când nu reusim sa atingem nici unul din aceste obiective, înseamna ca am dat gres în procesul de comunicare" (Nicki Stanton, 1995, p.1).

Se poate vorbi despre doua sensuri ale comunicarii: unul restrâns, prin care se întelege transmiterea de informatii, prin interme­diul unor mesaje, proces specific uman, care a dus la constituirea limbajului, si altul larg, de contact si colaborare, cu ajutorul sunetelor si al gesturilor, comunicare ce se manifesta si pe scara animala.

Limbajul uman se manifesta în comunicare reciproca. Exista di­-verse moduri si mijloace de comunicare în functie de relatia dintre vorbitor si ascultator, de distanta (în timp si spatiu) dintre ei, de mijlocul de comunicare.

Oamenii se înteleg între ei prin gesturi si cuvinte, în cazul co­mu­nicarii directe, prin scris sau mijloace moderne de comunicare (presa, radioul, televiziunea etc.), în cazul comunicarii indirecte.

Comunicarea înseamna transmiterea de semnificatii cu ajutorul semnelor. Conditia obligatorie a realizarii procesului de comunicare este aceea ca semnele prin care e transmis un mesaj sa aiba aceeasi sem­ni­fi­catie pentru vorbitor si ascultator, cu alte cuvinte, sa vorbeasca aceeasi limba.

"O trasatura a tuturor proceselor de comunicare este aceea ca întreaga comunicare antreneaza schimbarea. Ori de câte ori are loc comunicarea se produce o schimbare de stare - se întâmpla ceva care modifica relatia participantilor unul fata de celalalt sau fata de lumea exterioara", afirma Denis McQuail (Denis McQuail, 1999, p.34).

Domeniul este vast. În fond, în activitatile umane, totul este comunicare: a vorbi, a scrie, a asculta, a privi. Omul este o fiinta comu­ni­cationala. În absenta comunicarii, întreaga existenta umana ar fi de ne­con­ceput. Evolutia culturii si a civilizatiei, a omului însusi, ca fiinta superioara, este legata implicit de evolutia procesului de comunicare, de multiplicarea si diversificarea modurilor si mijloacelor de comunicare.

Studiata ca proces social, comunicarea a devenit obiect de cercetare al stiintelor sociale. S-a constituit astfel o teorie autonoma, a comunicarii sau comunicatiilor, definita drept "un ansamblu de principii, norme si concepte care cauta sa explice procesele privind trans­mi­terea, receptia, stocarea si utilizarea informatiilor din toate sferele vietii sociale, între care politica, economia si opinia publica ocupa locuri prioritare" (Opinia Nationala, 1995, p.1).

Vom preciza însa, împreuna cu cei trei autori olandezi ai stiintei comunicarii (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen), ca nu orice forma sau proces de comunicare intereseaza aceasta stiinta, ci acele circuite profesionale si institutionale ale informatiei, care se adre­seaza fie publicului în general, fie unui public specializat (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p. 46).