Conceptul de comunicare

Conceptul de comunicare

Nevoia de a comunica, de a transmite sau de a afla de la semenii nostri idei, informatii, sentimente, este o trasatura fundamentala a omului, ea i-a conditionat existenta si īntreaga evolutie, devenind o necesitate vitala.

Pe drept cuvānt, teoreticianul francez Bernard Voyenne afirma ca "schimbul de informatii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot asa de importante ca si respiratia pentru organism. A trai īn societate īnseamna a comunica." (Bernard Voyenne, 1980, p.11).

Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informatiilor, ideilor si sentimentelor (atitudinilor, opiniilor) de la un individ la altul, de la un individ catre u 22222w2210w n grup social si de la acesta catre altul. Comunicarea este procesul prin care se face un schimb de semnificatii īntre persoane.

The World Book Dictionary, editat de Clarence L. Barnhart si Robert K. Barnhart, defineste astfel comunicarea:

furnizarea de informatii sau stiri pe cale orala sau scrisa

scrisoare, mesaj, informatie sau stiri

un mijloc de a trece de la unul la celalalt; legatura

actul de a transmite; transfer. (The World Book Dictionary,1993, p. 420)

Acelasi dictionar face distinctie īntre comunicare si comuni­catii, pe care le defineste (pe acestea din urma) drept:

a)            un sistem de comunicare prin telefon, telegraf, radio, televiziune si altele;

b)           un sistem de rute sau facilitati pentru transportarea proviziilor militare, a vehiculelor si a trupelor;

c)            studiul transmisiei informatiilor si divertismentului prin vorbire sau scriere, prin reviste si ziare, prin radio, televiziune, discuri, fonograf sau alte mijloace (Idem).

Dictionarul de sociologie defineste procesul de comunicare drept un "proces de emitere a unui mesaj si de transmitere a acestuia īntr-o maniera codificata cu ajutorul unui canal catre un destinatar īn vederea receptarii" (Dictionar de sociologie, 1996, p.124)

Pentru Robert Escarpit, "a comunica nu īnseamna numai a emite si a primi, ci a participa, la toate nivelurile, la o infinitate de schimburi felurite care se īncruciseaza si interfereaza unele cu altele" (Robert Escarpit, 1980, p.128).

Comunicarea este "transferul de informatii prin intermediul mesajelor", afirma Pierre Guiraud (P. Giraud, p.145-146).

Termenul īnsusi de comunicare - de la latinescul communis (comun, a pune īn comun, a fi īn relatie) - abia era cunoscut īn urma cu 40 de ani īn sensul īn care este folosit īn prezent. De obicei, conceptul de comunicare se confunda cu limbajul, adica mijlocul de transmitere a ideilor. Daca īn secolul al XIV-lea, termenul de comunicare era folosit īn sensul definit mai sus, īncepānd cu secolul al XVI-lea, odata cu dezvoltarea si modernizarea cailor de co­mu­ni­catie (posta, drumurile), el capata o noua semnificatie: aceea de a transmite, pentru ca mai tārziu, īn secolele al XIX-lea si al XX-lea, odata cu aparitia si dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicatie (tren, automobil, avion, telegraf, telefon, radio, cinema, televiziune), comunicarea sa īnsemne, de fapt, transmitere, adica difuzare.

Īn toate epocile anterioare, comunicarea, intrarea īn relatie cu cineva aflat la distanta, presupunea deplasarea obligatorie a sursei; īn epocile moderne, comunicarea īnseamna un transport (transfer) de "gān­duri si mesaje", nu numai de "bunuri si persoane".

Se modifica, odata cu aceasta, nu numai sensurile conceptului de comunicare, ci si modurile si mijloacele comunicarii. De la comu­nicarea directa, care presupune obligatoriu prezenta fizica īn acelasi timp a emitatorului si a receptorului de mesaje, se ajunge la comunicarea indirecta, mediata (scrisul, presa-ziarul, radioul, televiziunea).

Comunicarea este īnteleasa ca un proces al transmiterii expresiilor semnificative īntre oameni, ca un concept care include toate acele pro­cese prin care oamenii se influenteaza unii pe altii. Actul comu­ni­carii se realizeaza atunci cānd o sursa de mesaje transmite semnale, prin inter­mediul unui canal, la receptor, cānd emitatorul transmite o informatie, o idee sau o atitudine (chiar tacerea implica o atitudine, o informatie).

Alaturi de a comunica, cu sensul de a transmite un mesaj, o in­for­matie etc., limba romāna mai cunoaste si sensul de a cumineca, pro­venit tot din latina (<lat. communico, -are), care īnseamna a (se) īm­par­tasi (cu semnificatie religioasa). [Excomunicarea avea sensul de "a opri de la īmpartasanie," adica excluderea din comunitatea religioasa].

Wilbur Schramm, īn studiul sau Procesul comunicarii, vizea­za acest īnteles al termenului: "Cānd comunicam, īncercam sa stabilim o comuniune cu cineva. Adica īncercam sa īmpartasim o infor­matie, o idee sau o atitudine" (Robert Wilbur Schramm, 1971).

La rāndul sau, Constantin Noica face observatii de nuanta īn alaturarea celor doi termeni. Cuvāntul cuminecare, constata Noica, "vine de la latinescul communicare si, prin latina ecleziastica, a capa­tat īn toate limbile romanice acelasi sens, de a se īmpartasi de la, a se īmpartasi īntru ceva" (Constantin Noica, 1987, p.190).

Īntr-o carte aparuta acum cātiva ani, autorul, Nicki Stanton, definind obiectivele comunicarii, afirma: "Ori de cāte ori scriem sau vorbim, īncercānd sa convingem, sa explicam, sa influentam, sa educam sau sa īndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare, urmarim īntotdeauna patru scopuri principale:

sa fim receptati (auziti, cititi);

sa fim īntelesi;

sa fim acceptati;

sa provocam o reactie (o schimbare de comportament sau de atitudine).

Atunci cānd nu reusim sa atingem nici unul din aceste obiective, īnseamna ca am dat gres īn procesul de comunicare" (Nicki Stanton, 1995, p.1).

Se poate vorbi despre doua sensuri ale comunicarii: unul restrāns, prin care se īntelege transmiterea de informatii, prin interme­diul unor mesaje, proces specific uman, care a dus la constituirea limbajului, si altul larg, de contact si colaborare, cu ajutorul sunetelor si al gesturilor, comunicare ce se manifesta si pe scara animala.

Limbajul uman se manifesta īn comunicare reciproca. Exista di­-verse moduri si mijloace de comunicare īn functie de relatia dintre vorbitor si ascultator, de distanta (īn timp si spatiu) dintre ei, de mijlocul de comunicare.

Oamenii se īnteleg īntre ei prin gesturi si cuvinte, īn cazul co­mu­nicarii directe, prin scris sau mijloace moderne de comunicare (presa, radioul, televiziunea etc.), īn cazul comunicarii indirecte.

Comunicarea īnseamna transmiterea de semnificatii cu ajutorul semnelor. Conditia obligatorie a realizarii procesului de comunicare este aceea ca semnele prin care e transmis un mesaj sa aiba aceeasi sem­ni­fi­catie pentru vorbitor si ascultator, cu alte cuvinte, sa vorbeasca aceeasi limba.

"O trasatura a tuturor proceselor de comunicare este aceea ca īntreaga comunicare antreneaza schimbarea. Ori de cāte ori are loc comunicarea se produce o schimbare de stare - se īntāmpla ceva care modifica relatia participantilor unul fata de celalalt sau fata de lumea exterioara", afirma Denis McQuail (Denis McQuail, 1999, p.34).

Domeniul este vast. Īn fond, īn activitatile umane, totul este comunicare: a vorbi, a scrie, a asculta, a privi. Omul este o fiinta comu­ni­cationala. Īn absenta comunicarii, īntreaga existenta umana ar fi de ne­con­ceput. Evolutia culturii si a civilizatiei, a omului īnsusi, ca fiinta superioara, este legata implicit de evolutia procesului de comunicare, de multiplicarea si diversificarea modurilor si mijloacelor de comunicare.

Studiata ca proces social, comunicarea a devenit obiect de cercetare al stiintelor sociale. S-a constituit astfel o teorie autonoma, a comunicarii sau comunicatiilor, definita drept "un ansamblu de principii, norme si concepte care cauta sa explice procesele privind trans­mi­terea, receptia, stocarea si utilizarea informatiilor din toate sferele vietii sociale, īntre care politica, economia si opinia publica ocupa locuri prioritare" (Opinia Nationala, 1995, p.1).

Vom preciza īnsa, īmpreuna cu cei trei autori olandezi ai stiintei comunicarii (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen), ca nu orice forma sau proces de comunicare intereseaza aceasta stiinta, ci acele circuite profesionale si institutionale ale informatiei, care se adre­seaza fie publicului īn general, fie unui public specializat (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p. 46).