Conceptul de mass-media

Conceptul de mass-media

Conceptul de mass-media este mai nou si este necesara o definire a lui: "Mass-media (lat. massa - "o cantitate mare de entitati agregate"; medium, pl. media - mijloc de transmitere a ceva), termen consacrat mai întâi în limba engleza referitor la mijloacele de comunicare în masa; seturi de tehnici si metode de transmitere, de catre furnizori centralizati, a unor mesaje unei audiente largi, eterogene si dispersate geografic. Într-o perspectiva institutionala, mass-media sunt considerate institutii socia­le, atât culturale cât si economice" (Dictionar de sociologie, 1993, p.338).

Opinia teoreticianului Jean Cazeneuve: "Termenul medium (la plural media) este un cuvânt de origine latina, transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. El desemneaza în principiu procesele de mediere, mijloacele de comunicare si se traduce, în general, cu expresia comuni­ca­tiile de masa (.) Deci: media = mijloace de comunicare; mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare public, un public de masa, inventate si utilizate în civilizatiile moderne si având drept caracteristica esentiala marea lor forta, putere, vasta lor raza de actiune. Nu exista nici o îndoiala ca trebuie sa se înscrie în aceasta categorie radiodifuziunea si televiziunea (.)

Cinematograful se înscrie în aceeasi categorie (.). Presa, pentru

aceleasi motive, este considerata ca fiind unul dintre principalele mass-media (.). Cartea (.), discurile, benzile, casetele sau videocasetele pot, de asemenea, sa fie încadrate în categoria mass-media. De asemenea, afisul publicitar. Se poate considera, asa cum pe buna dreptate procedeaza Marshall McLuhan, ca si cuvântul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de comunicare. Chiar daca ele servesc mai curând la stabilirea de relatii interpersonale decât ca emitatori catre marele public" (Jean Cazeneuve, 1972, p. 9-10).

Se impun unele precizari. Între notiunile de mass-media si comunicare de masa, mijloace ale comunicarii de masa nu exista o sinonimie perfecta. Din aceasta cauza, se fac unele confuzii care limiteaza sensurile conceptelor printr-un reductionism simplist, inadecvat. Între comunicare de masa, înteleasa ca mesaje si procese de comunicare, si mijloace de comunicare (instrumentele comunicarii, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor) exista diferente sensibile, care trebuie avute în vedere.

Expresia mass-media nu trebuie sa înlocuiasca notiunea de comunicare de masa. Însasi expresia mass-media contine mai mult decât pe aceea de mijloace.

Conceptul de mass înseamna un public numeros, dar poate fi în­te­les si ca o amplitudine sociala a mesajului, ca o simultaneitate a re­cep­tarii pe o arie larga, ca o standardizare a consumului cultural si, în ace­lasi timp, ca un nivel scazut de receptivitate. În acest fel, conceptul de comunicare de masa este definit în sens unilateral, simplificator, cre­ân­du-se în mod artificial o despartire între cultura înalta, a elitelor sociale, si cultura de masa, productia de masa, receptarea de masa, consumul de masa. Din aceasta cauza, unii teoreticieni prefera notiunile de tehnici

de difuzare colectiva, canale de difuzare colectiva.

În definirea conceptului de comunicare de masa, trebuie sa tinem seama de faptul ca este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-cul­-tu­rale strâns legate de civilizatia tehnicista, ceea ce implica unele trasa­turi specifice. Comunicarea de masa apare în secolul nostru, dupa primul raz­boi mondial, odata cu dezvoltarea mijloacelor tehnice. Ea face posibila transmiterea unui mesaj catre un public variat si numeros, care îl recep­tea­za simultan, fiind despartit spatio-temporal de sursa. Emitatorul, în cazul acesta, este un profesionist al comunicarii, un ziarist, o "persoana insti­tu­ti­o­nalizata" (W. Schramm) sau o organizatie de comunicare, un post de radio, un canal de televiziune, un ziar (grupari sociale specializate - an­tre­pre­norii de presa si personalul lor). Aceasta este si prima trasatura a co­-municarii de masa: emitatorul, o "persoana institutionalizata", care re­pre­zinta, de obicei, un grup de persoane, este un mare producator de mesaje.

În toate celelalte modalitati de comunicare (directa, indirecta, multipla), emitatorul de mesaje este unul singur.

Diferenta dintre modurile de comunicare este data de mijloacele prin care se realizeaza comunicarea, ca si de numarul destinatarilor, al receptorilor de mesaje.

În cazul comunicarii de masa, comunicarea se socializeaza, devine colectiva. Emitatorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci grupuri formate din indivizi, iar mesajele, care nu mai reflecta doar parerea unui singur individ, ci a grupului întreg, trec printr-un mijloc de informare (ziarul, radioul, televiziunea). La rândul lor, destinatarii comunicarii formeaza grupuri vaste, colectivitati umane, ceea ce constituie socializarea audientei (a receptarii).

Mesajul însusi se socializeaza. Modalitatea de comunicare este mai complexa: ea este indirecta, multipla si colectiva. Aceasta este a doua trasatura distinctiva a comunicarii de masa.

Bernard Voyenne precizeaza: "Socializarea audientei (a receptiei), oricât de importanta ar fi, ea nu constituie cu toate acestea decât o dife­renta de grad, în timp ce socializarea emisiei comporta o deosebire de natura, de continut. Într-adevar, autorii mesajelor nu mai sunt indivizi ca atare, ci si purtatori de cuvânt, având comportamente individuale în raport cu cele ale grupurilor, exprimând opinia acestor grupuri si, în ultima instanta, exprimând societatea în ansamblul ei. Presa de masa, contrar celei pe care o precedase, reprezinta conversatia tuturor cu toti si a fiecaruia cu celalalt" (Bernard Voyenne, 1962, p.24).

O alta trasatura a comunicarii de masa vizeaza caracterul uni­di­rec­tional si mediat al comunicarii. Emitatorii si receptorii de mesaje sunt separati spatial si temporal, iar informatiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne, specifice "erei electronice".

În sfârsit, reactia grupului receptor de mesaje fata de grupul emi­tator (feed-back-ul) este lenta, chiar de indiferenta. Când ea se produce, receptorii devin, la rândul lor, purtatori ai unor noi mesaje.

Conceptul de comunicare sociala este mai larg si el vizeaza toate sectoarele vietii sociale, toate formele de relatii sociale în care exista o participare constienta a indivizilor si a grupurilor, reporturile interper­so­nale care dobândesc o dimensiune sociala, preluata si amplificata de un mijloc social de comunicare, de mass-media.

Având în vedere relatiile ce se stabilesc între partenerii comuni­ca­rii, precum si numarul lor, se poate vorbi despre câteva tipuri de comunicare:

a) Comunicarea intrapersonala, a dialogului interior, comunicarea cu noi însine, o comunicare de profunzime, realizata de cele mai multe ori în tacere, în meditatie, în reculegere. Emitatorul si receptorul se confunda, ceea ce nu înseamna ca avem mai putin de-a face cu o comunicare. (Se poate adauga monologul interior din teatru - aparteul).

b) Comunicarea interpersonala, între doi indivizi (one-to-one). Cea mai veche forma de comunicare o reprezinta comunicarea inter­personala. Bazata pe dialog, aceasta modalitate traditionala constituie si astazi o ipostaza fundamentala a relatiei de comunicare. Este o forma completa de comunicare, care se realizeaza prin intermediul privirii, al gestului si, mai ales, al cuvântului. Comunicarea directa presupune o apropiere fizica între emitator si receptor, deci o limita spatiala si temporala. Caracteristica ei esentiala consta în reciprocitatea comunicarii, în conexiunea inversa (feed-back-ul), în schimbarea rolurilor dintre emitator si receptor în procesul de transmitere a mesajului.

c) Comunicarea de grup, ca forma a comunicarii interpersonale. În cazul comunicarii directe, între parteneri se stabileste un anume tip de relatii, pe care sociologia le numeste relatii primare. Iata cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicarii directe: "O persoana - emitator - intra în contact direct cu o alta persoana - receptor - sau, eventual, cu un numar dintre acestia din urma, prin intermediul unui sistem de transmitere fizic, al unuia simbolic (limbajul) cu conditia ca aceasta cheie sa fie cunoscuta de ambele parti care comunica" (Bernard Voyenne, 1962, p.24).

Comunicarea are loc imediat, dar si reciproc. Se reali­zeaza astfel conexiunea inversa (feed-back-ul), prin care raporturile dintre emitator si receptor se modifica, primul devenind receptor, iar receptorul emitator. Are loc, deci, un schimb permanent de idei, un dialog sau o conversatie fara nici un intermediar. Comunicarea directa este o forma completa de comunicare. Toate celelalte tipuri de comunicare nu repre­zinta decât substitute ale acesteia. Ea este însa limitata în timp si spatiu, fiind conditionata de obligativitatea existentei unui sistem fizic de lega­tura între parteneri, fara a putea asigura continuitatea relatiilor dintre ei. Este o comunicare directa, orala, interpersonala si trebuie spus ca, de-a lungul mileniilor si chiar astazi, forma principala de comunicare între oameni este comunicarea directa.

Ca un remediu al discontinuitatii, o serie de societati primare sau mai putin avansate din punct de vedere tehnic au gasit solutia unor procedee empirice, prin care se încearca prelungirea comunicarii directe prin retransmiterea mesajelor de-a lungul unui sir de indivizi. Desigur, acest gen de comunicare poate saraci sau deforma mesajul, lipsindu-l de orice fel de semnificatie sau, uneori, modificându-i continutul prin adaos sau, dimpotriva, omisiune, adaptându-l si traducându-l, în mod voit sau nu, în raport direct cu interesele lor personale, cu dorintele sau nece­si­ta­tile lor. E vorba de transmiterea în lant a unui mesaj , sistem imediat reversibil, care duce la aparitia zvonului, adica a deformarii mesajului, a dezinformarii, ceea ce pentru epoca moderna, prin mijloacele comu­ni­ca­rii colective specifice "erei electronice", a devenit o modalitate esentiala a luptei politice, a bataliei pentru putere, prin abaterea voita a atentiei opiniei politice de la marile si gravele probleme ale contem­po­ra­nei­tatii la zone periferice sau cu caracter senzational, realizându-se ceea ce se cheama "manipularea".

Comunicarea directa, interpersonala, se realizeaza mai ales prin cu-­vânt (comunicarea verbala), dar si prin gest, privire, mimica (comu­ni­carea non-verbala).

Se vorbeste în ultimul timp tot mai mult despre eticheta si regulile de politete, despre salut, despre "limbajul trupului", ca manifestari ges­tuale care diferentiaza oamenii în functie de aria geografica si gradul de cultura, vârsta si temperament. "Tot asa cum limbajul verbal difera de la o cultura la alta, si limbajul non-verbal poate fi diferit în diferite culturi", afirma Allan Pease în cartea sa de curând tradusa în limba româna (Allan Pease, 1995, p.17).

Autorul da si numeroase exemple, convins ca prin "gesturi, tinuta, pozitie a trupului si prin distanta mentinuta se realizeaza o cantitate mai mare de comunicari interumane decât pe orice alta cale " (Allan Pease, 1995, p.7).

Allan Pease demonstreaza ca "limbajul trupului" este fascinant, ca el poate comunica un mesaj mult mai convingator decât cuvintele, pentru ca este mai autentic, mai sincer, mai deschis si încarcat de o anume emotivitate, care i se transmite si receptorului. Mai mult decât atât, atunci când sensul mesajului non-verbal intra în conflict cu cel verbal, suntem înclinati sa dam crezare mesajului non-verbal.

Comunicarea de grup înseamna comunicarea între grupuri mici, care pastreaza nealterate relatiile interpersonale.

d) Comunicarea publica (one-to-many) presupune un singur emitator si mai multi receptori.

Daca în comunicarea interpersonala si de grup vorbim despre pre­zenta dialogului, în cazul comunicarii publice, este vorba despre dis­curs, care intra în sfera retoricii, ca arta producatoare de persuasiune.

Dialogul reprezinta esenta limbajului. Numai omul este capabil sa dialogheze cu ceilalti, prin conversatie, cu sine însusi, prin meditatie.

"Desfasurându-se atât în prezenta vorbitorului cât si a ascul­ta­to­ru­lui, dialogul, prin intonatie, accent, debit, mimica si gesturi, este sin­gurul mijloc de comunicare capabil sa pastreze un oarecare echilibru între sensibilitate si intelect", afirma Henri Wald în cartea sa Ideea vine vorbind (Henri Wald, 1983, p.12). Dialogul realizeaza cel mai bine feed-back-ul si, totodata, echilibrul dintre individual si social, afectiv si rational, mijloc si scop.

Dialogul înseamna o confruntare libera de pareri, capacitatea de a pune întrebari si de a primi raspunsuri, un schimb dialectic de argumen­te, o demonstratie a caracterului democratic al relatiilor dintre parteneri.

Democratia cere fiecaruia capacitatea de a-si argumenta punctul de vedere. Simetria dialogala cere ca partenerii sa se afle în sfera ace­lu­iasi limbaj, sa aiba acelasi nivel de cultura, astfel încât, în procesul comunicarii, sa-si poata schimba oricând rolurile. Simetria dialogala presupune o situatie dialogala, care poate fi definita ca ansamblul con­ditiilor si parametrilor psihosociali, ce determina o discutie între cel pu­tin doi parteneri. Situatia dialogala poate fi favorabila sau nefavorabila, inedita (irepetabila), iar, în functie de aceasta, se pregateste o strategie dialogala, care este constituita dintr-un set de principii, de norme si con­ditii prin care subiectul pregateste un dialog, anticipând reactiile interlocutorului. Din acest punct de vedere, el poate avea loc cu un partener real, care face opozitie si a carui argumentare are caracter activ, de lupta. Dialogul poate avea loc cu un ascultator imaginar, situatie în care dialogul se transforma în monolog, în discurs monologal, atunci când contralocutorul e inventat de subiect pentru trebuintele sale de ana­liza în vederea sustinerii tezei sale, celalalt partener fiind redus la functia de ascultator. În discursul monologal se combat imaginare optiuni opi­nabile, încercându-se sa se impuna o teza prin avansarea în sprijinul acesteia a cât mai multe argumente. Teza iese întarita din abordarea tehnica a lui PRO si CONTRA, cu scopul de a se evita respingerea publica din partea unui partener real.

Dialogul poate avea loc cu martori-asistenti, care trebuie con­vinsi, si cu u ascultator-colectiv, care se constituie în judecator si are rolul de a decide cine are dreptate si a învins într-o confruntare.

Exista mai multe tipuri de dialog:

a)           de informare reciproca (atunci când pozitiile partenerilor coincid);

b)           de influentare (intentia de a schimba opinia interlocutorului);

c)           de comunicare (asumarea reciproca a unei solutii).

În toate tipurile de dialog, foarte importante sunt conditiile des­fa­surarii lui: intentia, contextul, auditoriul (gradul lui de cultura), starea sufleteasca, adecvarea la subiect, obisnuinta de a te adresa unui auditoriu.

Dialogul înseamna - asa cum aratam - capacitatea de a pune întrebari si de a primi raspunsuri, dar si aici intervin nuante de care depinde natura persuasiva a comunicarii. Astfel, întrebarile pot fi: de explorare a datelor, de stabilire a alternativelor, deschise, divergente, convergente, directe, indirecte, sugestive, imperative, retorice etc. Ele pot fi incitante, derutante, captivante, inhibante, explicative, descriptive etc.

Tot asa cum raspunsurile, la rândul lor, au un rol fundamental în sustinerea argumentarii.

Ele pot avea un sens retoric (replica la replica), un sens explicativ, orientativ, lamuritor, cu scopul de a convinge.

Convingerea tine, mai ales, de discurs, de arta retoricii, disci­pli­-na veche, studiata înca din Antichitate.

Structura oricarui discurs presupune, conform elocintei clasice, un exordium (prin care se urmareste captarea atentiei si a bunavointei), o naratio (o expunere, în care se enunta abrupt sau pe ocolite o tema, talonata uneori de o contratema, urmata de laitmotive si de argumen­ta­tio) prin care oratorul îsi desfasoara forta cuvântarii, pentru ca în re­ca­pitulatio sa realizeza o peroratie, o concluzie a întregului discurs.

Despre arta retoricii vorbeste si Platon, în Dialogurile sale, prin intermediul lui Gorgias (483-375 î.Hr.), inovator al elocintei. În prima parte a dialogului, discutia dintre Socrate si Gorgias, definindu-se obiec­tul retoricii, se spune ca aceasta este arta de a cuvânta, este arta în care cuvântul are rolul esential (forta ei sta în cuvinte), ca obiectul ei este domeniul vietii politice, ca este arta de a convinge tribunalele si adu­narile cetatenesti asupra lucrurilor care sunt drepte si nedrepte.

Cel mai mare bine pe care-l realizeaza retorica, zice Gorgias, este acela de "a fi în stare sa convingi prin discursuri pe judecatori în tri­bu­nale, pe senatori în senat, în ecclesia pe membrii ecclesiei, precum si în orice alta adunare care ar fi o adunare cetateneasca". (Platon, 1974, p.302).

Un mare orator al antichitatii latine, Quintilian (nascut prin anii 30-40 d. Hr., mort în jurul anului 96 d.Hr.), întelege termenul discurs "în sensul de vorbire organizata asupra unui anumit subiect", iar din acest punct de vedere, "discursul este un produs al artei" (Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, 1993, p.154-155).

si retorica moderna este înteleasa ca arta de a convinge un auditoriu printr-o argumentatie bogata, bine structurata, într-un stil expresiv, o expunere clara, care sa impresioneze ascultatorii.

Discursul este, deci, comunicarea orala a unui mesaj într-o forma unitara, riguros organizata.

În discurs intervin elemente ale comunicarii non-verbale, care pot nuanta transmiterea mesajului, cum ar fi: gesturile, mimica, accentele, pauzele, tacerile, debitul verbal, repetitiile, modulatiile tonului, ordinea specifica a cuvintelor, interjectiile, replicile în suspensie, ambiguitatea, elemente interogative si afective, enunturi incomplete etc., care nuan­tea­za si coloreaza comunicarea, având asupra auditoriului o mare putere de persuasiune.

Scopul unui discurs oral este acela de a convinge si de a emotiona. Pentru aceasta, vorbitorul trebuie sa respecte regulile logicii formale (ale gândirii corecte si limpezi), ca si acelea ale procedeelor stilistice, prin care se realizeaza expresivitatea comunicarii: interogatia si invocaia retorica, exclamatia, apostrofa, reticenta, suspensia, aluzia, dubi­ta­tia, deprecatia etc.

Exista mai multe tipuri de comunicare orala, fiecare cu trasaturile sale caracteristice: interventia, alocutiunea, toastul si discursul. Interventia este exprimarea unui punct de vedere personal, cu argumente, într-o discutie libera. Alocutiunea este o comunicare scurta, ocazionala, spontana, prilejuita de un eveniment festiv si având o mare încarcatura afectiva. Toastul este un discurs foarte scurt, având o formula de început si de sfârsit, prin care se exprima urari, cu prilejul unei mese festive, în cinstea cuiva, prin ridicarea paharului. Discursul sau cuvântarea este comunicarea prin care se sustine sau se dovedeste argumentat, în fata unui auditoriu, o problema sau un adevar. Discursurile pot fi: politice, stiintifice, culturale, solemne (discursul academic, de receptie), ocazionale. Din categoria cuvântarilor cu caracter academic fac parte conferinta, lectia publica sau prelegerea.

e) Comunicarea de masa

În cazul comunicarii colective, se vorbeste despre comunicarea de masa si, mai nou, despre mass-media (mijloace de comunicare de ma­sa), concept comentat de noi pe parcursul acestei carti si între care nu exista o suprapunere totala de sensuri.

Trebuie sa facem unele delimitari: când avem în vedere obiectul comunicarii, vorbim despre comunicare de masa, difuzare colectiva, difuzare masiva (masa de mesaje), difuzare de masa (mesaje pentru masa), informatie (colectiva, masiva sau de masa), adica, în engleza, despre mass communication.

Când avem în vedere instrumentele, întelegem mijloacele, tehnicile de difuzare colectiva, masiva sau de masa, mijloacele instrumentale sau tehnice de informare colectiva sau de informare de masa, adica, în engleza, mass-media.

În sfârsit, când avem în vedere produsele, adica ansamblul mesajelor destinate unui mare public sau unei mase socio-culturale, vorbim despre comunicatiile sociale, colective sau de masa, mesaje de difuzare sociala, colectiva sau de masa, informatiile colective, masive sau de masa, adica, în engleza, mass communications.

Pentru Gina Stoiciu, "mass-media este o expresie formata din doua cuvinte, în care primul termen mass (de masa) semnifica un atribut al celui de al doilea, media (mijloace de comunicare)"(Gina Stoiciu, 1981, p.15).

Termenul de baza, este, pentru cercetatoare, media si el semnifica doua lucruri: "pe de-o parte, o tehnologie specifica de co­municare si, pe de alta parte, un limbaj specific de comunicare" (Gina Stoiciu, 1981, p.15).

În ceea ce priveste tehnologia de comunicare, "ea este specifica în raport cu un canal de comunicare sau altul: aparatura tehnica necesara unei emisiuni TV nu este aceeasi cu aparatura tehnica necesara realizarii unui film si este specifica si în raport cu etapele de comunicare. În acest al doilea sens, este vorba mai degraba de un set de tehnologii si nu de una singura: tehnologiile de elaborare si producere a mesajelor (camera de luat vederi, banda de înregistrat), mesajele ca purtatoare de informatii (imaginile, sunetele) si tehnologiile de receptare a mesajelor de catre public (aparatul de radio, televizorul, casetofonul etc.)" (Gina Stoiciu, 1981, p.15).

Media constituie nu numai un mijloc tehnic al comunicarii, ci si unul de semnificatii. La nivelul comunicarii interumane, termenul media are si conotatia de limbaj.

Fiecarui canal de comunicare îi corespund: un limbaj specific, un cod, o gramatica anume.

Termenul de mass are, în acceptiunea cea mai larga, sensul de public. Dar el mai are si alte acceptiuni:

marimea audientei de care se bucura mijloacele de comunicare moderna (amplitudinea sociala a mesajului);

simultaneitatea transferului de informatie spre o larga audienta;

societatea de masa, ca tip de societate în raport cu practicarea unui consum cultural de masa;

atributul de masa capata, uneori, un sens peiorativ, acela de gustul maselor (Gina Stoiciu, 1981, p.16).

În definirea conceptului mass-media, trebuie sa avem în vedere doua aspecte esentiale:

a)     ansamblul de mesaje culturale difuzate pe scara de masa în conditiile civilizatiei tehniciste (drept continut);

b)    mijloacele tehnice de creare, elaborare si difuzare de mesaje (ca instrumente de comunicare).

Pentru Francis Balle, comunicarea sociala îmbraca diferite forme:

"Prima, spontana si neaxiomatizata, pare sa nu se supuna nici unei alte reguli, cu exceptia deprinderii sociale; ea se înscrie în cadrul re­la­tii­-lor interpersonale, fiind limitata, precara, artizanala, spontana si prescriptiva" (Dictionar de sociologie, 1996, p.60).

La cealalta extrema, comunicarea institutionalizata, caracterizata prin aceea ca "relatiile inter- si intraorganizationale sunt conduse de institutii: între natiuni, între orase, între întreprinderi, între guvernanti, în interiorul fiecarei organizatii sociale si în afara lor. Comunicarea insti­tu­tionalizata defineste regimul economic, social si politic cu care este înzestrata o societate" (Dictionar de sociologie, 1996, p.60).

Comunicarea de masa se situeaza între aceste doua forme de comunicare sociala. "Unicitatea sa tine de recurgerea la utilizarea tehnicilor cu un grad diferit de sofisticare, accesibile pentru stabilirea si amplificarea dialogului dintre indivizi sau grupele care o alcatuiesc" (Idem).

Comunicarea de masa, precizeaza Balle, "tine si de natura unei anumite culturi. Însa ea nu are nici autonomie, nici echivalentul unui principiu constituent; ocupând numai spatiul lasat vacant de comunicarea interpersonala si de comunicarea institutionalizata, admitând în schimb posibilitatea de a le influenta pe fiecare, ea devine ceea ce si una si cealalta, împreuna, permit si doresc sa fie" (Idem).

Bernard Voyenne vorbeste despre trei caracteristici ale comu­ni­carii

sociale prin intermediul presei, care o diferentiaza de toate celelalte forme de comunicare, si anume:

a)   caracterul instantaneu (sau quasiinstantaneu), pentru ca aduce vesti despre un eveniment aproape în acelasi timp cu desfasurarea lui sau cu un decalaj foarte mic;

b)   permanenta, pentru ca nu cunoaste nici o întrerupere si jalo­nea­za istoria în continuitatea ei;

c)    caracterul universal, pentru ca este prezenta peste tot si în orice moment.

"Daca obiectivul presei îl constituie schimbul de informatii între constiinte (comunicarea), adauga Bernard Voyenne, se poate spune ca si constiinta colectiva se fundamenteaza, edificându-se din ce în ce mai mult prin presa" (Bernard Voyenne, 1962, p. 28).

Un alt cercetator, Roger Clausse, definind presa drept o comuni­catie sociala, considera ca aceasta îndeplineste urmatoarele conditii:

Periodicitate pregnanta (aparitie cotidiana);

Consum imediat, fara întârziere. Mesajul ziaristic este ex­trem de perisabil. El trebuie consumat imediat, altfel îsi pierde orice savoare.

Eterogenitatea continuturilor efemere si varietatea incoerenta a functiilor. Ziarul este un amalgam; satisface gusturile cele mai diverse.

Grija pentru actualitate, dominanta si coplesitoare. Totul por­neste de la actualitatea imediata si se reduce la ea. Cotidianul, prin faptele, opiniile, evenimentele, întâmplarile si incidentele sale, "invadeaza" totul, cuprinde totul, se impune pretutindeni.

Productie-difuzare cu mare densitate pentru o mare si enorma conglomeratie de persoane: colectivitate în omogenitate, masa în eterogenitate (Roger Clausse, 1972, p.759).

Cercetatorul american H.D. Lasswell, în lucrarea sa Structura si functia comunicarii în societate (1948), a determinat directiile majore ale cercetarii comunicarii de masa, pornind de la ideea ca, în orice actiune de comunicare, trebuie sa avem în vedere cele cinci în­trebari fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect?

Din aceasta perspectiva, fiecare element al actului comunicarii poate fi supus analizei, având în vedere cele doua componente: structura si functia.

Astfel, cine? vizeaza analiza de control, adica studiul emita­to­-rului, al celui care initiaza si controleaza procesul comunicarii; ce? vi­zeaza analiza canalelor de comunicatie, a mediumului (presa scrisa, cinema, radio, televiziune, video etc.); cui? vizeaza analiza publicului, audienta, modul de receptare a mesajelor; cu ce efect? vizeaza analiza scopului, a efectelor si a eficacitatii comunicarii.

În esenta, modelul comunicarii, în viziunea lui Lasswell, se reduce la someone says something on somebody (cineva spune ceva cuiva).

Exista, desigur, si alte opinii. Amintim câteva dintre ele:

I. Lazar precizeaza: "Comunicarea de masa este un proces social organizat. Cei care lucreaza pentru media, fie ca este vorba de ziar sau de un canal TV, fac parte dintr-o mare întreprindere care este reglementata si organizata ca orice alta întreprindere din societate. Imaginea ziaristului independent, izolat în fata masinii sale de scris, este la ora actuala depasita. Fiecare jurnalist, fie ca lucreaza pentru un cotidian, pentru radio sau TV, apartine unui ansamblu de salariati din întreprinderea respectiva si executa o munca bine definita în ansamblul unei echipe" (I. Lazar, 1991, p.12).

Georges Friedmann crede ca sub neologismul mass-media se ascunde o noua realitate, în acelasi timp tehnica, sociala si etica - un nou tip de om este în cauza, care vrea sa se exprime si care într-adevar se va naste.

În alti termeni, se poate spune ca semnul timpului este tocmai timpul semnelor. În tot cazul, multiplicarea si accelerarea neîncetata a semnelor fac urgenta o noua lectura. O lectura critica presupune cunoasterea progresiva a tehnicii noilor mijloace de comunicare, po­sibilitatii lor de semnificare, în raport cu mediul socio-cultural în care ele se desfasoara. (G. Friedmann, 1971, p.V)

Relatia scop-mijloace-efecte este circulara, ceea ce asigura di­namica comunicarii de masa.

Marshall McLuhan reduce paradigma lui Lasswell la doi termeni: ce se spune? (mesaj + mijloc de comunicare) si cine? (pro­du­ca­tor + receptor).

El afirma: Societatile se deosebesc între ele mai mult prin natura mijloacelor prin care comunica oamenii decât prin continutul comunicarii. (Marshall McLuhan, 1975)

În sfârsit, încercând, la rândul sau, sa stabileasca trasaturile caracteristice ale comunicarii de masa prin raportarea la comunicarea interpersonala, Denis McQuail ajunge la urmatoarea cuncluzie:

În primul rând, exista o diferenta fundamentala privind par­ti­ci­pantii, si anume faptul ca actorii în cazul comunicarii de masa sunt adesea colectivitati nu indivizi, iar comportamentul pe care trebuie sa-l analizam are, în consecinta, un caracter colectiv (Denis McQuail, 1999, p.172-173). Comunicarea de masa este complexa si se desfasoara la scara mare, ea presupune conectarea unor grupuri organizate de producatori cu persoane care reprezinta auditorii si care sunt tratate drept colec­ti­vitati de catre comunicatori, desi ele nu se considera astfel.

Mijloacele de comunicare de masa sunt numite asa, precizeaza McQuail, în parte pentru ca sunt destinate reproducerii de masa, în parte pentru ca sunt adecvate comunicarii cu "o masa" de indivizi - un conglomerat nediferentiat intern de persoane, unite de interesul comun pentru un anumit (tip de) mesaj si împartasind o serie de alte trasaturi comune. (Denis McQuail, 1999, p. 172-173).

Colectivitatea sursa (emitatorul) difera de auditoriu, fiind organizata ca un grup de munca, cu o structura de relatii diferentiata intern, cu o retea de comunicare interna organizata, cu norme si valori comune, cu un spatiu comun.

Emitatorul si receptorul nu sunt indivizi, asa cum am mai subliniat cu un alt prilej, dar ei nu sunt nici colectivitati de acelasi tip, ceea ce afecteaza relatia dintre ei.

Organizatia transmitatoare (emitatorul) îsi cunoaste foarte bine scopurile, audienta, drepturile si obligatiile, în timp ce receptorii nu au aceeasi perceptie. Între emitatori si receptori se stabileste o relatie asimetrica, neechilibrata.

Audienta este lipsita de reprezentare si puterea de a raspunde direct.

A doua deosebire esentiala între comunicarea de masa si cea interpersonala este "interpunerea unei tehnologii complexe de un anume tip; . aceasta tehnologie de produse si difuzare a fost proiectata pentru a facilita comunicarea într-o singura directie. Presa scrisa si audio-vizuala au capacitatea relativ redusa de feed-back" (Denis McQuail, 1999, p. 174).

A treia deosebire priveste trasaturile tipice ale relatiei dintre trans­mi­tator si receptor în procesul comunicarii de masa. Relatia nu poa­te fi cu adevarat interactiva. "Participantii se afla la distanta, în sens fizic, si, adesea, social, si initiativa revine numai uneia dintre parti". (Denis McQuail, 1999, p. 174).

Evenimentului comunicativ îi lipseste "caracterul negociabil" al contactelor interpersonale, care face comunicarea mai deschisa.

Totodata, comunicatorul si auditorul îsi construiesc fiecare câte o imagine despre celalalt, pe care o modifica si o încarca cu stereotipuri, definind în mod diferit situatiile si semnificatiile lor.

În al patrulea rând, continutul comunicarii de masa este fabricat si multiplicat. "Deoarece mass-media constituie un sistem relativ des­chis, mesajele sunt publice, în sensul ca pot fi receptate de toata lumea, iar continutul lor priveste subiecte din sfera publica - asa cum sunt evenimentele de larg interes, probleme asupra carora trebuie sa se exprime opinia publica, persoane care joaca un rol public recunoscut.

În paractica, mass-media reprezinta un mijloc important de definire a problemelor publice, diferite de cele personale sau cele care stau în atentia expertilor". (Denis McQuail, 1999, p. 175).

Desigur, conceptul de comunicare de masa implica o mare vari­etate de opinii, de teorii si modele, asupra carora ne vom opri mai pe larg în capitolele urmatoare. Deocamdata, noi ne-am propus aici, în acest capitol, doar o încercare de definire, din mai multe unghiuri, a acestui concept complex, fara de care nu putem întelege, în toate nuan-

tele sale, sistemul mass-media pe un plan mai general.