DESPRE TROPI
Bucuresti, 1981, Ed. Univers.
ARTICOLUL II
Figurile se împart în figuri de gândire, figurae sententiarum, Schemata, si în figuri de cuvinte, figurae verborum. Cicero spune ca "între figurile de gândire si figurile de cuvinte exista o diferenta, si anume: figurile de gândire tin numai de ceea ce se petrece cu imaginatia; ele nu consta decât în modul particular de a gândi sau de a simti, asa ca figura ramâne mereu aceeasi, desi cuvintele care o exprima au fost schimbate": oricum 1-ar fi facut sa vorbeasca Domnul Fléchier pe Domnul de Mantausier în prosopopeea pe care am redat-o mai sus, tot la prosopopee ar fi ajuns: dimpotriva, figurile de cuvinte sunt în asa fel încât daca schimbati cuvintele, figura dispare; de pilda, daca vorbind despre o armata navala spun ca era alcatuita din o suta de pânze, avem o figura de cuvinte despre care vom vorbi mai departe în cele ce urmeaza; pânze este folosit aici pentru vapoare: daca pun cuvântul vapoare în locul lui pânze, tot îmi exprim gândul, dar nu mai este figura.
Exista patru feluri deosebite de figuri privitoare la cuvinte:
1. Cele pe care autorii de gramatici le numesc figuri de dictiune: ele privesc schimbarile ce se petrec în literele sau în silabele cuvintelor; asa, de pilda, sincopa, este înlaturarea unei litere sau a unei silabe în mijlocul unui cuvânt, scuta virum pentru virorum etc.
2. Cele ce privesc numai constructia; de pilda: când Horatiu, vorbind despre Cleopatra, spune monstrum, quae... noi spunem majoritatea oamenilor spun iar nu spune: aici constructia se face dupa sens. Aceasta figura se numeste silepsa. Despre acest fel de figuri am tratat în alta parte, asa ca aici nu voi mai vorbi despre ele.
3. Exista câteva figuri de cuvinte în care cuvintele îsi pastreaza semnificatia proprie, cum este repetitia etc. Retorii sunt cei ce trebuie sa vorbeasca atât despre acest soi de figuri cât si despre figurile de gândire. Atât în unele cât si în celelalte, figura nu consta în schimbarea semnificatiei cuvintelor, drept care ele nu tin întru nimic de subiectul meu.
4. În sfârsit, exista figuri de cuvinte ce sunt numite Tropi: prin aceste figuri cuvintele capata semnificatii deosebite de semnificatia lor proprie. Acestea sunt figurile despre care voi vorbi în aceasta parte a Gramaticii.
Tropii sunt figuri prin care unui cuvânt i se da o semnificatie care nu este întocmai semnificatia proprie a acestui cuvânt: astfel, pentru a întelege ce este un trop, trebuie sa întelegem foarte bine ce este semnificatia proprie a unui cuvânt; o vom explica îndata.
Aceste figuri se numesc tropi din grecescul trope "conversio", a carui radacina este trepo, "verto", eu întorc. Sunt numite astfel deoarece când luam un cuvânt în sens figurat, îl întoarcem, ca sa zicem asa, pentru a-1 face sa semnifice ceea ce nu semnifica, în sens propriu: pânze, în sens propriu, nu înseamna nicidecum vapoare, pânzele nu sunt decât o parte din vapor: cu toate acestea, pânze se foloseste uneori pentru vapoare, asa cum spuneam mai înainte.
Tropii sunt figuri, întrucât sunt feluri de a vorbi care, în afara de proprietatea de a face cunoscuta gîndirea, se disting si prin alte particularitati ce le fac sa fie atribuite fiecare altei specii.
În tropi exista o modificare sau particularitate generala care îi face sa fie tropi si care îi distinge de celelalte figuri: ea consta în aceea ca un cuvânt este luat într-o semnificatie care nu este întocmai semnificatia lui proprie: însa, pe deasupra, fiecare trop se deosebeste de un alt trop; aceasta deosebire particulara consta în felul în care un cuvânt se îndeparteaza de semnificatia lui proprie; de pilda: Nu mai exista Pirinei, spune Ludovic al XIV-lea, de nemuritoare amintire, când nepotul sau, Ducele de Anjou, azi Filip al V-lea, a fost chemat la coroana Spaniei. Ludovic al XIV-lea voia oare sa spuna ca Pirineii se prabusisera sau fusestera nimiciti? nicidecum: nimeni nu a înteles aceasta propozitiune în felul acesta, în sensul ei propriu: avea un sens figurat. Facând aluzie la faptul ca, în 1664, regele a trimis în ajutorul împaratului trupe care i-au înfruntat pe Turci, precum si la faptul ca Maiestatea Sa a înfiintat Compania Indiilor, Boileau spune:
Quand je vois ta sagesse . . . . . . . . . .
La
Et vos vaisseaux domtant l'un
& l'autre
Nici Vultur, nici Neptun nu se iau aici în sens propriu. Aceasta este modificarea sau particularitatea generala care face ca aceste feluri de a vorbi sa fie tropi.
Dar ce fel anume de tropi ? Aceasta atârna de felul în care un cuvânt se îndeparteaza de semnificatia sa proprie pentru a capata alta - Pirineii, în sens propriu, sunt niste munti înalti care despart Franta de Spania: Nu mai exista Pirinei, adica nu mai este despartire, învrajbire, razboi: pe viitor nu va mai fi decât întelegere între Franta si Spania: este o metonimie a semnului, adica o metalepsa: Pirineii nu vor mai fi semnul despartirii.
Vulturul este simbolul Imperiului; în armoariile împaratului
se afla un vultur cu doua capete: astfel, în exemplul pe care 1-am
dat mai înainte, vulturul înseamna
Neptun era zeul marii, dar, în acelasi exemplu, el este folosit pentru ocean, pentru marea Indiilor orientale si occidentale: este tot o metonimie. Vom arata mai departe aceste deosebiri particulare care determina diferitele specii de tropi.
Numarul tropilor este la fel de mare ca acela al felurilor în care un cuvânt poate capata o semnificatie ce nu este semnificatia lui proprie: Orb în sens propriu înseamna o persoana care este lipsita de vedere; daca ma folosesc de acest cuvânt pentru a-i arata pe cei ce au fost tamaduiti de orbire, ca atunci când Isus Cristos a spus: orbii îsi capata vederea (Matei, C. 11, v. 5), orbii nu mai este folosit în sens propriu, ci într-un sens pe care filosofii îl numesc sens divizat: acest sens divizat este un trop, deoarece atunci orbii înseamna cei ce au fost orbi, nu cei ce sunt orbi. Astfel, în afara de tropii despre care se vorbeste în mod obisnuit, am socotit ca nu ar fi de prisos, si nici în afara subiectului meu, sa explic si celelalte sensuri în care un acelasi cuvânt poate fi luat în cadrul discursului.
Tratatul acesta îmi pare a fi o parte estentiala a Gramaticii, întrucât Gramatica trebuie sa faca sa se priceapa adevarata semnificatie a cuvintelor si în ce sens sunt ele folosite în discurs.
Nu este cu putinta sa-1 explici nici macar pe autorul cel mai lesne de priceput fara a face apel la cunostintele despre care vorbesc eu aici. Cartile pe care le punem în mîna începatorilor, ca si celelalte carti, sunt pline de cuvinte luate în sensuri îndepartate de prima lor semnificatie; de pilda:
Tityre, tu, patulae recubans sub tegmine fagi,
Sylvestrem, tenui, musam meditaris, avena.
Cugeti
la o Muza, adica la un cântec, faci exercitii de
cântat. La pagâni, Muzele erau socotite drept zeitele care-i inspirau
pe poeti si pe cântareti, asa ca aici Muza
este luata pentru cântec, cauza este luata în locul efectului, este o
metonimie foarte des întâlnita în limba
Avena,
în sens propriu, înseamna ovaz, însa, fiindca
ciobanii s-au folosit de paie scurte de grâu sau de ovaz ca sa
faca un soi de fluier, asa cum mai fac si astazi copiii la
Un mare numar de astfel de figuri se întâlnesc în Noul Testament, în Imitarea lui lisus Cristos, în Fabulele lui Fedru, pe scurt, chiar si în cartile care sunt scrise cu cea mai mare simplitate si care sunt carti pentru începatori: de aceea sunt încredintat ca aceasta parte nu este nicidecum straina Gramaticii si ca un autor de gramatici trebuie sa aiba cunostinte amanuntite despre tropi.
Împartasesc parerea celor ce spun ca se poate vorbi foarte bine fara sa fi învatat vreodata numele ce-1 poarta fiecare din aceste figuri. Câti nu se folosesc de expresii metaforice fara sa stie ce înseamna metafora ! Tot asa cum, de mai bine de patruzeci de ani, Burghezul gentilom spunea proza fara sa-si fi dat vreodata seama ce face. Cunostintele acestea nu ajuta când este vorba sa faci o socoteala sau sa conduci o gospodarie, cum spune Domnul Jourdain, însa ele sunt folositoare si necesare celor ce au nevoi sa cunoaaca arta de a vorbi si de a scrie; ele introduc ordine în ideile pe care ni le facem despre cuvinte; folosesc la desprinderea adevaratului sens al acestora, la explicarea discursului caruia îi împrumuta precizie si corectitudine.
stiintele si Artele nu sunt decât observatii asupra practicii; uzajul si practica au precedat toate stiintele si toate artele; însa stiintele si artele au desavârsit mai târziu practica. Daca Moličre nu ar fi studiat el însusi toate amanuntele privind arta de a vorbi si de a scrie, piesele lui nu ar fi fost decât niste piese informe; geniul ar fi aparut, ce-i drept, din când în când, însa aceste piese n-ar fi fost bune decât pentru perioada de copilarie a Comediei: cunoscând arta de a scrie, si-a perfectionat talentul, si, ca fauritor de arta, a învatat sa-si dea seama cât de ridicole pot fi excesele.
Vedem zilnic persoane care cânta frumos, fara sa cunoasca nici notele, nici cheile, nici regulile muzicii, au cântat ani de-a rândul, sol si fa, fara sa stie ce fac; este însa acesta un motiv de a respinge ajutorul pe care-1 pot primi de la Muzica, pentru a-si desavârsi talentul ?
Parintii nostri au trait fara sa cunoasca circulatia sângelui, dar trebuie oare sa lasam de o parte cunoasterea Anatomiei ? Sa nu mai studiem Fizica întrucât am respirat veacuri de-a rândul fara sa stim ca aerul are greutate si elasticitate ? Totul la timpul sau si dupa cum o cere acel timp; iar Moličre ne spune, în prefatele sale, ca nu-si râde decât de abuzuri si de ridicol.
Înainte de a intra în amanuntele privitoare la fiecare trop, trebuie sa întelegem foarte bine deosebirea dintre sensul propriu si sensul figurat.
Un cuvânt este folosit în discurs fie în sens propriu, fie în general, într-un sens figurat, oricare ar fi numele pe care retorii îl dau acestui sens figurat.
Sensul propriu al unui cuvânt este prima semnificatie a cuvântului: un cuvânt este luat în sens propriu când semnifica motivul pentru care a fost stabilit la început; de pilda: focul arde, lumina ne lumineaza, toate aceste cuvinte sunt folosite în sens propriu.
Însa, când un cuvânt este luat în alt sens, atunci apare, ca sa zic asa, sub o forma de împrumut, sub o figura care nu este figura sa naturala, adica aceea pe care a avut-o la început; atunci spunem ca acest cuvânt este la figurat; de pilda: focul din privirea ta, focul închipuirii, lumina mintii, limpezimea vorbirii.
Masca, în sens propriu, înseamna un fel de acoperitoare, din musama sau din alt material, pe care unii si-o pun pe fata pentru a se deghiza sau a se feri de raul ce-l poate pricinui aerul. Nu în acest sens propriu lua Malherbe cuvântul masca atunci când spunea ca la Curte se afla mai multe masti decât chipuri: masca are aici un sens figurat si înseamna persoane prefacute, cei ce-si ascund adevaratele sentimente, care, ca sa zic asa, îsi schimonosesc chipul în asa fel încât sa arate stari de spirit si stari sufletesti cu totul deosebite de cele ce exista într-adevar.
Cuvântul glas (vox) a fost stabilit mai întâi pentru a semnifica sunetul care iese din gura animalelor si mai ales din gura oamenilor: se spune despre un om ca are glas barbatesc sau femeiesc, dulce sau aspru, limpede sau ragusit, slab sau puternic, în sfârsit, ascutit, mladios, subtire, spart etc. În toate aceste ocazii glas este luat în sens propriu, adica în sensul pentru care acest cuvânt a fost stabilit la început: dar când se spune ca minciuna nu poate înabusi glasul adevarului în adâncul inimilor noastre, atunci glas este la figurat, cuvântul este luat ca îndemn interior, remuscare etc. Se spune de asemenea ca atîta vreme cât poporul evreu a ascultat de glasul lui Dumnezeu, adica atâta vreme cât s-a supus poruncilor acestuia, a fost ajutat de el. Oile asculta glasul pastorului nu înseamna numai ca ele îi cunosc glasul si îl deosebesc de glasul altui om, adica sensul propriu; vrea sa spuna si ca i se supun, adica sensul figurat. Glasul sângelui, glasul naturii, adica miscarile interioare pe care le simtim cu prilejul vreunui accident întâmplat vreunei rude etc. Glasul poporului este glasul lui Dumnezeu, adica parerea poporului în lucruri în care el este cel ce trebuit sa hotarasca este parerea cea adevarata.
Cu ajutorul glasului ne spunem parerea în dezbateri, în alegeri, în adunarile în care este vorba sa judecam ceva; apoi, prin extensie, s-a numit voix (vot), sentimentul unei persoane oarecare; astfel, în acest sens, voix înseamna parere, opinie, vot: il a eu toutes les voix ( avut toate voturile) adica toate sufragiile; briguer les voix (a intriga pentru voturi), la pluralité des voix (pluralitatea voturilor); il vaudrait mieux, s'il était possible, peser les voix que de les compter (ar fi mai bine, daca ar fi posibil, sa cântarim voturile decât sa le numaram), adica ar fi mai bine sa urmam sfaturile oamenilor celor mai învatati si mai întelepti decât sa ne luam orbeste dupa cei mai numerosi.
Glas mai înseamna, în sens extins, si geamat, rugaminte. Dumnezeu a ascultat glasul poporului sau etc.
Toate aceste sensuri ale cuvântului glas, care nu sunt sensul de la început, sensul propriu, sunt tot atâtea sensuri figurate.
ARTICOLUL Vll
1) Originea sensului figurat
Legatura dintre ideile accesorii, adica dintre ideile care au legatura unele cu altele, este izvorul si principiul diferitelor sensuri figurate ce se dau cuvintelor. Obiectele care fac impresie asupra noastra sunt întotdeauna însotite de diferite circumstante care ne izbesc si cu ajutorul carora desemnam adesea, fie însesi obiectele pe care doar le-au însotit, fie pe acelea a caror amintire o trezesc. Numele propriu al ideii accesorii este adesea mai prezent în minte decât numele ideii principale si, tot atât de adesea, aceste idei accesorii ce desemneaza obiectele cu mai multe circumstante decât ar face-o numele proprii ale acestor obiecte le redau fie cu mai multa energie, fie în mod mai placut. De aici folosirea semnului pentru lucrul semnificat, cauza pentru efect, partea pentru tot, antecedentul pentru consecvent, si celelalte feluri de tropi despre care voi vorbi mai departe. Întrucât o idee din aceasta nu poate fi trezita fara a o trezi pe alta, ajungem sa întelegem expresia figurata cu tot atâta usurinta ca atunci când se foloseste cuvântul propriu; de obicei expresia figurata este chiar mai vie si mai placuta daca este folosita acolo unde trebuie, întrucât ea trezeste mai multe imagini în acelasi timp; stârneste si încurajeaza închipuirea si pune mintea la încercare.
2) Intrebuintarea sau efectele Tropilor
1. Cel mai adesea tropii sunt folositi pentru a trezi o idee principala cu ajutorul vreunei idei accesorii: astfel, spunem o suta de pânze pentru o suta de vapoare; o suta de vetre pentru o suta de case; îi place scoala pentru îi place învatatura [...], pana sau stil pentru felul de a scrie etc.
2. Tropii dau mai multa energie expresiilor noastre. Când vreo idee oarecare ne tulbura puternic, rareori ne exprimam cu simplitate; obiectul care ne preocupa ni se prezinta împreuna cu ideile accesorii care îl însotesc, pronuntam numele imaginilor care ne tulbura si astfel recurgem în mod firesc la tropi, iar urmarea este ca îi facem si pe ceilalti sa simta mai bine ceea ce simtim noi însine; de aici vin felurile de a vorbi ca acestea: este aprins de mânie, a cazut în pacat, a ponosi reputatia cuiva, a fi beat de bucurie etc.
3. Tropii împodobesc discursul. Domnul Fléchier voind sa vorbeasca despre pregatirile care l-au dus pe Domnul de Montausier sa abjure erezia, în loc sa spuna simplu ca a cerut sa fie pregatit, ca preotii lui Cristos 1-au învatat dogmele religiei catolice dezvaluindu-i pacatele ereziei, se exprima în acesti termeni: "Cadeti, cadeti valuri stingheritoare ce acoperiti adevarul tainelor noastre: iar voi, preoti ai lui Isus Cristos, apucati spada cuvântului si, cu întelepciune, taiati de la radacina pacatul care, prin nastere si prin învatatura, a crescut în inima lui. Dar cât de adânc este înfipt aici !"
În afara de apostrofa, figura de gândire pe care o gasim în aceste cuvinte, tropii sunt podoaba lor principala: Cadeti valuri, acoperiti, apucati spada, taiati de la radacina, a crescut, înfipt, adânc: toate aceste expresii sunt tot atâtia tropi care dau nastere unor imagini ce încânta închipuirea.
4. Tropii fac discursul mai nobil: ideile comune cu care suntem obisnuiti nu stârnesc în noi acel sentiment de admiratie si de surpriza care înalta sufletul: în aceste cazuri se recurge la ideile accesorii care împrumuta, ca sa zicem asa, haine mai elegante acestor idei comune: Toti oamenii mor deopotriva; iata o idee comuna: Horatiu a spus:
Regumque turres.
Este cunoscuta perifraza simpla si fireasca pe care Malherbe a facut-o din aceste versuri
La cruelle qu'elle est se bouche les oreilles
Et nous laisse crier.
Le pauvre en sa cabane, oů le charme le couvre,
Est sujet ŕ ses loix,
În loc sa spuna ca cel ce a inventat caracterele scrierii a fost un fenician, expresie prea simpla pentru poezie, Brébeuf a spus:
De peindre la parole et de parler aux yeux,
Et par les traits divers des figures tracées,
Doner de la couleur & du corps aux pensées.
5. Tropii sunt foarte mult folositi pentru a deghiza ideile aspre, neplacute, triste sau potrivnice modestiei; se vor gasi exemple în articolul despre eufemism si în cel despre perifraza.
6. În sfîârsit, tropii îmbogatesc limba: înmultind întrebuintarile unui aceluiasi cuvânt, ei dau unui cuvânt o semnificatie noua, fie ca este unit cu alte cuvinte carora, adesea, nu li se poate alatura în sensul lui propriu, fie ca este folosit prin extensie si prin asemanare, acolo unde termenii lipsesc dintr-o limba.
Totusi, nu trebuie sa credem, ca unii învatati, ca tropii nu au fost inventati decât de nevoie, din pricina absentei sau a saraciei termenilor proprii, si ca dupa aceea au contribuit la frumusetea si împodobirea discursului, cam la fel cum vesmintele au fost întrebuintate la început pentru a acoperi trupul si a-l feri de frig, si apoi au folosit pentru a-l înfrumuseta si a-l împodobi. Nu cred ca exista un numar destul de mare de cuvinte care sa fie folosite acolo unde termenii lipsesc, pentru a putea spune ca aceasta a fost cea dintâi si cea mai importanta întrebuintare a tropilor. Dealtminteri mi se pare ca nu acesta este, ca sa zic asa, mersul naturii, imaginatia are un loc prea mare în limbaj si în purtarea oamenilor, ca sa fi putut fi precedata de necesitate. Daca despre cineva care merge prea încet spunem ca merge mai încet decât un melc, despre altul, ca merge mai iute ca vântul, despre unul patimas, ca se lasa dus de valul pasiunii etc. Puterea cu care simtim ceea ce vrem sa exprimam trezeste în noi imagini, ele pun stapânire mai întâi pe noi, iar noi ne slujim apoi de ele pentru a înfatisa celorlalti ceea ce dorim sa-i facem sa înteleaga. Oamenii nu au cautat sa vada daca aveau sau nu termeni proprii pentru a exprima aceste idei, nici daca expresia figurata ar fi mai placuta decât expresia proprie; ci au dat urmare îndemnului închipuirii si au urmat calea pe care i-a împins dorinta de a-i face pe ceilalti sa se patrunda de ceva de care ei însisi erau patrunsi. Retorii au aratat mai târziu ca o expresie este mai nobila, ca alta este mai energica, aceea mai placuta, aceasta mai putin aspra; într-un cuvânt, au facut observatii despre limbajul oamenilor.
În aceasta privinta îmi voi îngadui sa ma opresc o clipa asupra unei observatii de mica importanta si anume: pentru a arata ca uneori se folosesc termeni figurati acolo unde lipsesc termenii proprii, ceea ce este foarte adevarat, Cicero, Quintilian si Domnul Rollin, care gândeste si vorbeste ca acesti oameni mari, spun ca mugurele vitei de vie a fost numit gemma prin împrumut si prin metafora; întrucât, spun ei, nu exista cuvânt propriu pentru a-l exprima. Însa, daca este sa-i credem pe cei ce se ocupa de etimologii, gemma este cuvântul propriu pentru a semnifica mugurele vitei de vie, dupa care, printr-o figura, latinii au dat acest nume perlelor si pietrelor pretioase. Întotdeauna ceea ce este mai comun si mai cunoscut este sensul propriu, pe baza acestuia se face apoi sensul figurat. Plugarii din tara latina cunosteau mugurii vitei de vie si ai copacilor si le-au dat un nume înainte de a fi vazut perle si pietre pretioase; însa, întrucât mai târziu, prin figura si imitare, acelasi nume a fost dat perlelor si pietrelor preitioase si ca, dupa cât se pare, Cicero, Quintilian si Domnul Rollin au vazut mai multe perle si pietre pretioase decât muguri de vie, au crezut ca numele a ceea ce pentru ei era mai cunoscut era numele propriu si ca cel figurat era acela al lucrului pe care ei îl cunosteau mai putin.
3) Ce trebuie avut în vedere si de ce trebuie sa ne ferim când folosim Tropii; de ce acestia sunt pe placul nostru
Tropii care nu produc efectele despre care am vorbit nu sunt buni. Ei trebuie sa fie mai înainte de orice limpezi, lesne de înteles, sa apara firesc si sa nu fie folositi decât la timpul si la locul lor. În orice gen, nimic nu este mai ridicol decât afectarea si ignorarea a ceea ce se cuvine. Moličre, în Pretioasele sale, ne da un mare numar de exemple de astfel de expresii cautate si nelalocul lor. Legile bunului simt cer sa i se spuna simplu unui lacheu: da-ne niste scaune fara sa umblam dupa întorsaturi ca aceasta: transporta aici înlesnitoarele conversatiei. (Scena IX.). În afara de aceasta, în limbajul Pretioaselor lui Moličre, as îndrazni sa spun ca ideile accesorii nu se produc defel, sau nu se produc asa cum se produc în închipuirea unui om cu bun simt: Sfetnicul farmecelor, pentru a spune oglinda, împliniti dorinta acestui jilt care vrea sa va cuprinda în brate, pentru a spune asezati-va.
Toate aceste expresii luate de nu se stie unde, folosite la întâmplare, lasa sa se vada prea multa bataie de cap si fac sa se simta cazna cu care au fost cautate: ele nu sunt, daca este îngaduit sa se spuna astfel, la unison cu bunul simt, vreau sa spun ca sunt prea îndepartate de felul de a gândi al celor care au mintea bine facuta si care îsi dau seama ce se cuvine si ce nu. Cei ce tin prea mult la podoabele discursului cad adesea în acest pacat fara macar sa stie ce fac; sunt multumiti de o expresie care li se pare stralucitoare si pentru care au trudit mult si sunt încredintati ca ceilalti trebuie sa fie la fel de multumiti pe cât sunt ei însisi.
Nu trebuie, asadar, sa folosim tropii decât când ne vin firesc în minte si când însusi subiectul ne îndeamna la aceasta; când ideile accesorii le dau nastere sau bunul simt ni-i inspira: atunci ei sunt pe placul nostru, dar nu trebuie cautati numai pentru a ne desfata.
Nu cred, prin urmare, ca acest soi de figuri plac nespus de mult datorita ingenioasei îndrazneli de a cauta, cât mai departe, expresii neobisnuite în locul celor firesti, care sunt la îndemâna noastra, daca putem spune astfel. Desi avem de a face cu o idee a lui Cicero, însusita de Domnul Rollin, cred mai curând ca expresiile figurate mladiaza discursul, deoarece, dupa cum spun acesti doi oameni mari, ele dau corp, ca sa zicem asa, lucrurilor celor mai abstracte, încât aproape le poti atinge cu degetul si vedea cu ochii datorita imaginii pe care o trezesc în închipuirea noastra; pe scurt, datorita ideilor concrete si accesorii.
4) Urmare a Reflectiilor generale despre sensul figurat
1. Aproape nu exista cuvânt care sa nu poata fi luat în sens figurat, adica îndepartat de semnificatia sa proprie, primitiva.
Cuvintele cele mai comune si care se întâlneste mereu în discurs sunt cele ce sunt luate cel mai des într-un sens figurat si care au numarul cel mai mare de astfel de sensuri, asa sunt: corp, suflet, cap, culoare, a avea, a face etc.
2. Un cuvânt
nu pastreaza în traducere toate sensurile figurate pe care le are în
limba originala: fiecare limba îsi are expresiile ei figurate
ce-i sunt proprii, fie ca aceste expresii sunt luate din anumite obiceiuri
împamântenite într-o
Tot astfel, când este vorba sa traduca într-o alta limba o expresie figurata, traducatorul gaseste adesea ca în limba lui nu se potriveste figura din limba originala; atunci el trebuie sa foloseasca o expresie figurata din propria sa limba care sa se potriveaaca, pe cât este cu putinta, cu cea a autorului tradus.
Scopul acestor traduceri nu este decât acela de a reda gândirea unui autor, asa ca atunci trebuie sa tinem seama de idee, nu de litera cuvântului si sa vorbim asa cum însusi autorul ar fi vorbit daca limba în care este tradus ar fi fost limba lui materna. Dar când este vorba sa facem sa fie înteleasa o limba straina, atunci trebuie sa traducem literal pentru a duce la întelegerea a ceea ce este propriu acestei limbi.
|
