De ce uneori elevii nu se implica în actele de comunicare în clasa?
Solutii.
În didactica, "esenta proceselor de predare si învatare este comunicativa" , ceea ce presupune un tip special de comunicare bazat pe limbajul oral si scris, desigur însotit de gesturi si atitudini. Pentru aceasta, elevii au nevoie de capacitati de comunicare, în special lingvistica; "educatia este un act de comunicare imposibil de realizat în absenta integrarii conceptuale prin cuvinte" .
Nevoia si necesitatea/posibilitatea de comunicare sunt atribuite oamenilor. Utilizând întregul alai de cuvinte care formeaza paradig 16116u207q ma ideii de comunicare (informatie, mesaj, emitator, receptor, cod, sistem, creativitate etc.) se poate constata ca acestea implica o relatie între doi destinatari, între doua realitati, care îsi asuma roluri si legaturi reciproce. Comunicarea înseamna schimburi de comportamente, conduite, cunostinte, imagini, gesturi care trebuie sa aiba un sens si o semnificatie. De aici rezida o varietate a tipurilor de comunicare,de la comunicarea culturala pâna la comunicarea pedagogica, de la comunicarea simbolica pâna la comunicarea verbala, de la comunicarea ierarhica pâna la comunicarea reciproca.
Orice forma de comunicare interumana este dependenta de situatii si poate fi bruiata de anumiti factori perturbatori : inhibitie psihica , trac , blocaj intelectual . Tracul este generat de frica de a nu deveni ridicol, de a nu gresi, de neîncrederea în sine, de nesiguranta privind corectitudinea propriilor pareri.
Timiditatea este un fenomen mai frecvent si mai vizibil la copii, cu atât mai mult cu cât orice forma de manifestare poate naste inconveniente, uneori mai accentuate, alteori pasagere. Desi se stie ca timidul are anumite predispozitii înnascute, totusi timiditatea este rezultatul unei educatii gresite (fie o protectie exagerata a parintilor, fie , dimpotriva, impunerea unor pretentii imposibil de satisfacut). Tocmai de aceeaea poate fi vindecata -total sau partial- numai dând dovada de mult tact, pricepere ,rabdare si mai ales cunoastere. Cel mai important fapt este ca învatatorul sa gaseasca acele mijloace care sa cultive încrederea în sine, curajul, sociabilitatea, vointa, stapânirea de sine. Timiditatea nu se combate prin sfaturi si explicatii, ci organizând mai bine munca scolarului, dându-i posibilitatea sa izbuteasca în ceea ce face, conducându-i eforturile spre succese. Nu poti educa fara sa încurajezi, aceasta este deviza celor mai mari pedagogi si în acest sens timizii au cea mai mare nevoie de încredere, de aprobare, de laude. Însa o încurajare stângace, neconvingatoare, poate sa supere si sa umileasca mai rau decât o observatie critica. O buna "profilaxie" asupra timiditatii este activitatea sub orice forma, dar mai ales în grup, în colectivitatea scolara.
În experienta mea didactica am observat ca elevii timizi nu se implica la început în realizarea sarcinilor grupului, desi ar dori. Ei nu sunt capabili sa îsi asume responsabilitatea propriilor pareri, se tem de esec, prefera sa nu iasa în evidenta pentru a nu risca sa fie criticati , nu pentru ca nu le-ar place "lumina reusitei". Tocmai de aceea am încercat sa-i încurajez , sa-i laud atunci când obtineam un succes cât de mic. Dupa parerea mea, copii timizi trebuie îndrumati spre cercurile tehnice, spre sport, spre formatiile artistice, pentru ca aceste activitati cultiva copilului deprinderi utile, încredere în sine, satisfactii.
Bariere în calea unei comunicari eficiente în clasa ar mai putea fi:
recurgerea la ordine - duce la reactii defensive, de rezistenta, pasive sau agresive, asociate adesea cu scaderea stimei de sine a persoanei careia îi sunt adresate acele ordine;
dezinteresul,pâna la indiferenta totala, fata de problemele si trairile elevilor;
lipsa de obiectivitate,modalitati vicioase de evaluare;
comportament lingvistic neadecvat;
folosirea amenintarilor, moralizarea;
convingerea elevilor ca exprimarea unor opinii ar avea repercusiuni asupra parcursului scolar.
Sunt multe aspecte de care orice cadru didactic trebuie sa tina seama:
- câstigare încrederii elevilor,eliminarea oricaror suspiciuni, care depinde de tactul învatatorului, de abilitatea acestuia de a-i convinge pe acestia ca nu exista riscuri, iar colaborarea nu poate fi decât benefica;
- mentinerea permanenta a interesului în timpul convorbirii, care se va realiza prin aprobarea relatarilor, evitarea unor atitudini critice sau sarcastice care pot provoca blocaje sau reactii de aparare;
- sa existe o preocupare permanenta pentru stabilirea sinceritatii, pentru ca uneori elevii au tendinta de a se pune într-o lumina favorabila;
- mentinerea unui climat destins, de încredere reciproca, pentru a se evita instalarea emotivitatii
O modalitate de deschidere a comunicarii, chiar si pentru subiectele care sunt potential conflictuale, este folosirea limbajului responsabilitatii, ca forma de comunicare prin care îti exprimi propriile opinii si emotii fara sa ataci interlocutorul. Este o modalitate de evitare a criticii, a etichetarii, a moralizarii, focalizând conversatia asupra comportamentului si nu asupra persoanei.(ex: "M-a deranjat foarte tare.", si nu formulari ca "Uite ce am patit din cauza ca tu ai ."). Mesajele responsabilitatii comunicate pe un ton nervos, devin mesaje negative. Acestea învinovatesc copilul, îl critica si omit mesajul care ar trebui sa indice responsabilitatea lui pentru a schimba ceea ce a facut. Tonul mesajelor negative da dovada de lipsa de respect pentru cel caruia îi este adresata afirmatia.
Învatatorul trebuie sa evite comunicarea evaluativa si sa se îndrepte spre cea descriptiva. De asemenea, el trebuie sa evite mesajele de control a interlocutorului prin oferirea de solutii si sfaturi si sa dezvolte o comunicare orientata spre problema, care îl ajuta pe elev sa identifice alternativele problemei sale fara a-i impune solutia. Nu trebuie sa încercam sa manipulam elevul în comunicare, ci trebuie sa-i permitem sa-si exprime spontan opiniile personale.
Atitudinea de superioritate determina formare unor relatii defectuoase în comunicare si încurajeaza dezvoltarea conflictelor. Cadrul didactic nu trebuie sa adopte o atitudine de neutralitate fata de elevi, ci sa încerce sa cunoasca si sa înteleaga în profunzime si din plan mai apropiat, mai cald, interesele lor, dificultatile si problemele cu care se confrunta, fie cele legate de scoala, fie de ordin personal, extrascolar. Sensibilitatea si capacitatea de empatie, dragostea pentru copil, îsi aduc o contributie majora în comunicarea eficienta în clasa.
|
