Doar din însirarea unor definitii privind predica, putem lesne deduce pozitiile contradictorii de pe care s-a încercat abordarea predicii ca un serviciu cultic.
BERNARD MANNING, pornind de pe pozitiile hristocentrice ale teologiei noureformatoare afirma ca "predica este prezentarea Cuvântului Întrupat, din Cuvântul Scris, prin Cuvântul Rostit". Cam asemanatoare pare sa fie si definitia prof. GALERIU: "Predica este atintirea privirilor asupra Celuu Rastignit; este aratarea, demonstrarea puterii lui Dumnezeu spre mântuire, în vederea zidirii Bisericii". RUDOLF BOHREN (Predightlehre, 1972) este de parere ca doar "prezenta Domnului Isus în predica, face din cuvânt Cuvânt... caci fara El, pacatosii ramâ 414r1716e n tot pacatosi". În aceasta definitie este cuprinsa o actiune sacra, despre care Bohren precizeaza ca "predica în actiune o gasim tot în Scripturi... Dimensiunea ei fiind: societatea, Biserica, familia, inima." Predica poate fi textuala sau tematica, pericopa sau text liber ales, explicarea Bibliei, sau predica, evanghelizare sau vorbire religioasa, dar totdeauna are menirea "de a deschide Biblia pentru lume si lumea pentru Biblie... Astfel, predica înseamna introducerea unui text în circuitul uman de comunicare".
Privind predica drept un rezultat, Alex. Schweitzer conchide ca "predica este un produs al Duhului Sfânt, al Scriturii, al exegezei si al meditatiei".
Dintre parerile vadit opuse celor de sus, trebuie sa ne oprim asupra definitiei predicii, formulata de biserica romano-catolica: "În sens larg se numeste predica, acea vestire a Cuvântului lui Dumnezeu (kerygma) care este savârsita de o persoana care a fost împuternicita în acest scop de Biserica, în numele lui Isus Hristos" (Definitia Lexiconului Herder.). Aceasta definitie pune accentul pe "unealta" predicii (investitura hierarhica), si nu te însusi serviciul predicarii si a continutului predicii.
Dar biserica romana are si o definitie dogmatica a predicii, dezvoltata astfel: "Predicare nu este doar o informare despre fapte ce pot fi întelese prin însele si fara aportul predicarii; nu este doar o educatie morala teoretica, ci anuntarea hotarârii salvatoare divine, a carei executare se produce în predica, dar prin îmbinarea Cuvântului predicii cu harul eficient divin, ceea ce este identic cu continutul predicii... Exista o corelatie interna pe deoparte între predica si Cuvântul eficient al lui Dumnezeu, pe care Biserica o administreaza în sacrament..., iar pe de alta parte între predica si fapta mântuitoare propriu-zisa a lui Dumnezeu, acea fapta mântuitoare care devine în mod eficient prezenta în eucharistie. De aceea liturgia scripturala si comemorarea sacrificiala au o corelatie interna, iar predica, de fapt, este o predica "mistagogica" (mystagogus = calauza prin temple, ghid, calauza), adica este o introducere în priceperea si primirea cuvântului eficient (sacramentul!), ceea ce are loc prin mesa sacrificiala si prin sacrament." (Karl Rahner - Herbert Vorgrimler, Kleines Theologisches Wörterbuch, Harder, Freiburg, 1963, p. 299).
Din aceasta definitie a predicii reiese clar motivul pentru care predica a devenit în Evul Mediu o "fiica vitrega" a bisericii, cu toate complicatiile spirituale ce au decurs din aceasta practica cultica.
Intentionat am lasat la urma definitia teologiei barthiene despre predica, pentru a vedea contrastul vadit al pozitiilor teologice contemporane. KARL BARTH (Kirchliche Dogmatik, vol. I/2) dezvolta învatatura sa despre "cele trei forme ale Cuvântului lui Dumnezeu". Cele trei forme sunt: Cuvântul Inspirat-Întrupat, Cuvântul Scris si Cuvântul propovaduit. Prima este Isus Hristos, a doua, Biblia, a treia - predica. În aceste trei forme si-a aratat Dumnezeu condescendenta Sa. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este egala cu "întruparea Cuvântului" (Ioan 1:14). Cu toate ca vorbirea profetilor si a apostolilor are si un caracter uman, totusi în aceasta vorbire umana se aude însasi vocea lui Dumnezeu care se descopera acolo si atunci, unde si când Dumnezeu doreste sa se adreseze oamenilor, prin predica.
Dar dincolo de similitudinea misterioasa a formelor de manifestare a Cuvântului divin, fiecare dintre ele are specificul ei, ceea ce determina ordinea functionala pe care o îndeplineste. Aceasta ordine este ordinea dependentei succesive. Cuvântul Întrupat contine o realitate si valabilitate de sine statatoare, permanenta si neconditionata. Cuvântul Scris al profetiilor si al apostolilor are o totala dependenta de Cuvântul Întrupat, fara care soliile lui nu ar avea tinta si nici sens. Când se pierde din vedere acest sens hristologic al Bibliei, Scriptura devine o carte de antropologie, poate cea mai buna în acest sens, dar atât, nimic mai mult. Cuvântul predicat depinde totalmente de Cuvântul Scris fara filosofie. Aceasta dependenta succesiva însemneaza ca fiecare forma de revelatie, sau "Cuvânt divin" secundar primeste tema, ideea, continutul ei de la cea care o precede, deci adevarurile enuntate de formele predecesoare, devin criteriile de judecata ale formelor succesoare! Dar formele succesoare îsi primesc girul lor de la formele predecesoare ale Cuvântului, fapt pentru care se considera si ele Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel este valabila formula lui Bullinger: "Predicatio verbi Dei - verbum Dei est".
Dar Barth merge si mai departe, când afirma ca, Cuvântul lui Dumnezeu nu este altceva, decât DEI LOQUENTIS PERSONA, adica "persoana vorbitoare a lui Dumnezeu", o terminologie grava si foarte pretentioasa, aplicata predicii. Cum justifica Barth, în lumina Scripturilor, aceasta terminologie grava? El vede în predica, Întrupare si Biblie, manifestarea Trinitatii. Pornind dintr-o exegeza precisa, el Îl descopere pe Tatal ca fiind Vorbitorul, pe Fiul, ca fiind Vorba (Cuvântul), iar Duhul Sfânt - Vorbirea. Persoanele divine si actiunile lor predicative sunt într-un raport sacru de interdependenta. Ori, predica vazuta în acest raport sacru de ordinea dependentei succesive si a rapoartelor interdependente ale subiectelor ei, primeste o dimensiune sacra nebanuita, si numai de pe acest piedestal sacru se poate întrezari functia, sensul si continutul adevaratei predici.
De aceea considera Barth ca predica tematica ascunde în sine pericolul ca prin ea sa se exprime idei omenesti, ceea ce ar însemna falsificarea, sau umanizarea soliei divine. "Afara de vestirea Evangheliei - spune Barth - nu putem recunoaste în predicare nici un alt semn distinctiv egal cu aceasta".
În aceasta disputa a parerilor contradictorii privind adevarata predica, EGW pare sa se situaeze pe ultima pozitie, cea a predicarii CUVÂNTULUI, si numai al CUVÂNTULUI:
"El (predicatorul) trebuie sa predice "Cuvântul"... El trebuie sa vorbeasca sincer si cu mare seriozitate ca o voce a lui Dumnezeu, care tâlcuieste Sfânta Scriptura". GW 147.
"stiinta mântuirii sa fie leit-motivul fiecarei predici... Nu aduceti nimic în predicile voastre, spre a-L completa pe Hristos întelepciunea si puterea lui Dumnezeu. Înaltati Cuvântul Vietii, prezentati-L pe Isus ca speranta celui pocait si fortareata fiecarui credincios. Revelati calea pacii pentru cei zbuciumati si descurajati si aratati-le harul si desavârsirea Mântuitorului". - GW 160.
|
