Formele comunicării: schimbul, propagarea, publicarea

Comunicarea mediatizată se plasează alături de alte două forme de comunicare socială, și anume comunicarea interpersonală și comunicarea instituționalizată. 222s1818c Ea umple spațiile goale lăsate de acestea din urmă. Problematica acționistă invită la stabilirea unei tipologii mediatizate a formelor de comunicare.

În vederea stabilirii acestei tipologii pot fi reținute două criterii: primul este caracterul mai mult sau mai puțin închis al grupului de oameni - al auditoriului - căruia "emițătorii" înțeleg să i se adreseze cu prioritate. Se identifică un auditoriu calificat drept "închis", în sensul dat de Bergson; mărimea lui este determinată și membrii săi sunt legați printr-un element al identității lor sociale sau personale. În sens contrar, un auditoriu este "deschis" dacă este dispersat, divers și vast, iar membrii săi nu au altă caracteristică comună decât aceea de a găsi în interiorul acelorași limite teritoriale; și acesta ar fi "marele public".

Între cele două criterii, există auditoriul "semi-închis" datorat existenței unei legături dintre membrii săi, dar și a incertitudinii sale și a frontierelor cu exteriorul.

Cel de-al doilea criteriu ce trebuie stabilit de tipolog este registrul în care destinatarii mesajelor își plasează spontan relația cu emițătorii, după cum îi consideră pe aceștia din urmă ca persoane sau mai curând ca prestatori ai unui serviciu dat, în domeniile foarte diverse ale informării, cunoașterii sau culturii.

Intersectându-se, cele două criterii de distingere a formelor comunicării mediatizate, și anume auditoriul vizat și "emițătorii" așa cum sunt ei percepuți, evidențiază mai multe modalități de comunicare posibile: șase "tipuri ideale" ce permit, prin comparare, ca varietatea activităților de comunicare mediatizată să devină inteligibilă.

Astfel, când emițătorul presupune că auditoriul este "închis", deoarece pertractările sale cu receptorul se înscriu în interiorul unui cerc circumscris, cuvântul schimb pare cel mai puțin nepotrivit pentru desemnarea formei de comunicare. Schimbul este realizat intragrup dacă este vorba de operarea unei medieri în sânul unei colectivități organizate; se poate considera că el este asociativ dacă exprimă o voință de afiliere la un grup, mai mult sau mai puțin instituționalizat.

Ca tehnici, mijloacele de comunicare sunt foarte divers adecvate schimbului, fie intragrup, fie asociativ: tehnicile de comunicare, cum ar fi telefonul, faxul, telegraful și videotextul sunt, fără îndoială, mai potrivite decât mijloacele de difuzare propriu-zise, indiferent dacă aceasta este largă sau restrânsă. Astfel, exemplele canonice ale schimbului intragrup sunt astăzi publicațiile, programele sau serviciile oferite unor experți de către alți experți sau unor militanți, sau ziarele și casetele pe care întreprinderile le rezervă personalului lor. În ceea ce privește schimbul asociativ, acesta este ilustrat de scrisorile numite "confidențiale" și buletinele de informații cu caracter intern.

Când mesajele se propagă în interiorul cercului mai mult sau mai puțin circumscris unui auditoriu "semi-închis", este mai bine să se vorbească despre propagare.

Este deci vorba de propagarea unei identități sau a unei cauze, după cum se urmărește înregistrarea, în rândul celor predispuși, a unor progrese în ilustrarea și apărarea unei identități sociale sau personale sau a unei idei, ideologii sau instituții în concurență cu altele.

În mod sigur mijloacele de comunicare autonome, ca discurile, revistele sau casetele, constituie instrumentele privilegiate ale propagării. Urmează mijloacele de difuzare, iar apoi cele de comunicare. Anumite publicații periodice sau programe specializate pe un "singur public" de radio sau televiziune ilustrează perfect propagarea unei identități. Tot așa cum ziarele de opinie, revistele specializate pe un "singur subiect" sau radiourile și televiziunile tematice sunt destinate propagării unei cauze.

În sfârșit, termenul de publicație, în accepția sa originară de la cuvântul latin publicare - a face public - , trebuie, fără îndoială, să fie utilizat pentru desemnarea oricărei întreprinderi ce constă în a oferi diverse tipuri de prestații - informații, documente, opere de artă, servicii - unui auditoriu "deschis", dispersat și anonim, și care poate fi deci divers și versatil: publicație cu difuzare limitată, dacă este vorba de o arie geografică restrânsă la un oraș sau chiar la unul din cartierele sale; publicație de masă, când aceasta are drept vocație un public indistinct.

Tehnicile ce permit dezvoltarea unor activități apropiate publicației cu difuzare limitată sunt larg răspândite: presa locală, posturile de radio locale, teledistribuția, videografia. Publicația de masă dispune, fără îndoială, de un evantai mai larg de tehnici: ziarele de mare tiraj, marile rețele de radio sau de televiziune naționale sau internaționale.

Examinarea simultană a mijloacelor și formelor comunicării presupune examinarea în ansamblul lor a mijloacelor de comunicare și a utilizărilor lor.