RETORICA TRADIŢIONALĂ sI RETORICI MODERNE
Bucuresti, 1998, Ed. All.
8. DESPRE FIGURI
Fie urmatorul fragment:
"Doua sunt astazi pozitiile antagonice asupra identitatii nationale: cea dintâi, catalogata, de regula în termeni politici ca fiind de «dreapta», sustine existenta unei esente unice, relativ constante, dincolo de variatiile istorice inevitabile (dar care nu o afecteaza în profunzime) esenta care poate fi detectata în structura noastra identitara astazi ca si acum 1000 de ani.
Cea de-a doua este o pozitie eminamente de «stânga» si are doua nuante complementare: una, radicala, pretinde ca nu exista esente constante ale unei identitati, ca un spatiu geografic sau spiritual nu aseaza o pecete indelebila asupra unei fiinte sau a unui grup etnic numarând atâtea feluri de a fi în lume câti indivizi (aici se situeaza cosmopolitii si internationalistii fara scrupule, însarcinati sa construiasca printr-un nou sincretism religios si cultural, o artificiala identitate suprastatala); a doua nuanta este moderata si nu tagaduieste existenta unei identitati nationale, dar pretinde ca aceasta identitate este cu totul alta decât cea îndeobste recunoscuta prin traditie".
Prin urmare,
avem aici o problema rezolvabila nondemonstrativ (argumentativ):
exista sau nu exista o identitate nationala?
Raspunsurile a-subiectiuale ar fi a) exista identitate
nationala ca esenta unica, relativ
Dar fragmentul suscitat nu e a-subiectual; semnatarul lui vrea sa convinga, nu sa ofere o solutie probabila la problema. Despre (a) el afirma ca "sustine", despre (b) ca "pretinde". Pe asumatorii lui (b) el îi califica direct "cosmopoliti si internationalistii fara scrupule", insinueaza direct "însarcinati", foloseste figuri retorice, utile pozitiei sale opinabile.
Datorita faptului ca ideile sunt totdeauna în constiinta cuiva, la relevanta cognitiva, a-subiectuala a termenilor, propozitiilor, frazelor gasim o anumita tensiune interioara si o anumita intentie (lat. intentio - a tinde catre). Sigur, nu toate expresiile lingvistice au aceasta caracteristica, mai ales în domeniul teoriilor formalizate, dar unde sunt angajate evaluarile, opiniile, recomandarile, sfaturile, marturisirile, motivele, justificarile, valorificarile, principializarile, starile respective sunt prezente într-o masura mai mare sau mai mica:
a) Revolutia din România din decembrie 1989 este efectul unui sistem, cel comunist, totalitar politic si absurd economic;
b) Evenimentele din România din decembrie 1989 au fost produsul unui complot international împotriva unei orânduiri lipsite de exploatare si de incoerenta social-economica;
c) Revolutia din România din decembrie 1989 a fost manifestarea plenara a poporului român împotriva regimului ceausist, ineficient si dictatorial.
Toate trei formularile dau informatii, dar fiecare le însoteste de o anumita apreciere, în care introduce termeni puternic colorati afectiv, cu o intentie lesne de retinut.
Când rostim cuvintele din care sunt alcatuiti termenii, dându-le un sens, altul decât sensul lor propriu, luat cu împrumut, zice Fontanier, pentru a persuada un public concret, realizam figurile retorice numite tropi. Cuvântul lege are relevanta cognitiva ce i-o confera notiunea pe care o poarta, ca sens al lui; de aceea si întrebam "ce înseamna cuvântul lege? La ce te referi când spui ca legea e lege?" Or, prin cuvântul lege numim trei notiuni, adica el poarta trei sensuri: legi ale naturii, lege logica, norma. Dar când spun "Legea identitatii nu ne permite" am acordat unei legi (a identitatii) calitatea de subiect legislator sau calitate de norma, adica alt sens decât al ei propriu si am facut un trop. Care e scopul retoric al tropilor? Cum îl utilizam? Sunt întrebari la care putem încerca raspunsuri.
Chestiunea este sa fie folosit limbajul nu numai cu încarcatura sa cognitiva, ci si cu aceea afectiva, fara de care actul de convingere nu poate fi realizat; autorul fragmentului de mai sus exprima unghiul sau de vedere, îsi arata optiunea sa cu intentii vadite de a realiza comunicarea, asumarea comunitara. În acest scop ideile pe care le argumenteaza trebuie sa capete o anumita întrupare prin cuvânt, astfel încât sa se stabileasca în constiinta destinatarului.
Cercetarile contemporane asupra discursului retoric sunt ferm angajate în spatiul semiotic, cautând sa desvrajeasca vrajile constructiilor de cuvinte, cu ajutorul instrumentelor semantice si al organonului sintactic. Pentru ele satisfactia e deplina când stabilesc ca figura anacolutului are structura M -Cb (SxIndsSx-y i ProbM). Cu aceasta structura programat, un calculator nu are nici o sansa, totusi, sa câstige un loc în Parlamentul României, la alegerile viitoare.
Materia discursului retoric nu poate fi decât semnificatia cognafectiva, transferata persuasiv, seductiv sau incitativ de la un S (subiect) la altul, în scopul unei asumari reale sau aparente; principalul mijloc - limbajul, toate celelalte fie îi servesc nemijlocit, fie sunt reductibile la el, traduse la el. De aceea si în aceasta masura vorbim despre figuri ca tehnici retorice.
Figura
ocupa un loc de prima însemnatate în Retorica
traditionala, de la Aristotel încoace; daca, pentru a-si
realiza intentia, utilizatorul discursului retoric trebuie "sa
instruiasca, sa emotioneze (sa intensifice sau/si
sa diminueze stari afective, pe un fond emotiv anume) si sa
placa" - ceea ce e valabil numai în persuasiune, caci seductia
accentueaza pe placere, iar incitarea pe emotia difuza -
atunci figura constituie un sine quan non, tinând ea de gândirea în
limbajul adresativ. Într-adevar, cuvintele, purtatoare ale ideilor,
instruiesc, dar daca mimeaza idei atunci restul lor e pasional
si stârnesc stari afective sau chiar mai putin, trezesc pulsiuni
primare, rupte de orice control.
Dar de ce sa nu ne exprimam banal? În literatura e de înteles sa formulam cât mai frumos o idee; asta place. În discursul retoric frumusetea se subordoneaza eficientei - convingerea si instruirea mai mult sau mai putin vadita. Exprimarea nonbanala înseamna stilizare si "Consecinta inevitabila a acestei slefuiri a stilului este ca discursurile, devenind din ce în ce mai frumoase, nu îsi îndeplinesc mai bine functia (cea veche) care este aceea de convinge, de a influenta adica se transforma, tocmai, în literatura. Pentru a decide ca banalitatea nu serveste discursului retoric, poate nici poeziei, ar fi cazul sa o definim; un mod comun de a zice o idee? Daca zicerea cuprinde cu claritate acea idee, ea nu are de ce sa fie banala, adica sa refuzam ideea, din cauza ca nu ne plac cuvintele în monotonia lor. Sub aspect retoric nu fuga de banalitate e cheia succesului, ci gasirea de cuvinte potrivite care sa indice ideile, în raport cu publicul si cu tema tratata, în vederea scopului - influentarea.
Cred ca ostilitatea lui Kant fata de Retorica sta în eroarea de a o trata global; cel care "se sluteste de slabiciunile oamenilor pentru propriile scopuri" - cum apreciaza Filosoful Criticilor - nu e discursul strict persuasiv, fundat pe structuri cognafective, orientate spre comunicare, ci discursul seductiv, în care accentul e pus pe ferrrcecare sentimentala si discursul incitativ, în care accentul e pus pe provocare emotionala. Fermecarea si provocarea, într-adevar, valorifica "slabiciunile omenesti" si nu sunt demne de respectul filosofului. Numai ca aceste critici nu diminueaza mareea manipularii (fermecarii sau provocarii). Confirmându-l pe Todorov ca puterea este astazi pe vârful limbii (cine detine informatia - politica, juridica, economica, stiintifica - trebuie sa stie cum, cui, când, cât s-o adreseze pentru a consensualiza sau disensualiza, pentru a vinde sau a cumpara convenabil, pentru a uni sau învrajbi), redau si eu întrebarea realista a sfântului Augustin" (Retorica) are marea putere de a convinge fie de rau, fie de bine (si) pentru ca oamenii cinstiti sa nu depuna toata râvna spre a (o) dobândi, cu scopul de a se înrola în serviciul adevarului, din moment ce ticalosii o pun în slujba nedreptatii si a pacatului, cu scopul de a face sa triumfe cauze corupte si mincinoase?"
De aceea, definitia figurii data de Fontanier ne duce la stilistica, pe când aceea a lui Quintilian - "Forma, oricare ar fi ea, data unui gând, asa cum corpurile au o atitudine diferita, dupa felul în care sunt conformate" conduce la concluzia fireasca, normala ca "nu este nimic (în limbajul natural) care sa nu fie figurat". Cu alte cuvinte nu exista, obiectiv, un nivel banal al limbajului; cuvintele spun clar si direct acolo unde si atunci când e nevoie de claritate si nemijlocire si spun: neclar si indirect acolo unde si atunci când e nevoie de neclaritate si mijlocire.
Într-adevar, în loc de Dumnezeu putem zice "Tatal ceresc" sau "Atotputemicul. Parinte" sau "Atotcreatorul", ceea ce nu înseamna ca Dumnezeu e banal, iar "Tatal Ceresc" e o întorsatura cu efect placut în exprimarea ideii.
Într-adevar, în loc de "Saracul, bogatul, tânarul, batrânul, copilul, femeia, barbatul, puternicul, umilul, orice om, filosof sau putin la minte înaintea mortii se vadeste acelasi muritor" putem zice "Sarac lipit sau putred de bogat, tânar vioi sau batrân decrepit, femeie neasemuit de frumoasa sau barbat sclipitor, dictatorul omenirii sau cel de pe urma slujitor al lui, toti sunt deopotriva înaintea mortii", ceea ce nu înseamna ca prima formulare e banala, iar a doua nonbanala, ca mai degraba a doua convinge pentru ca ar avea mai multe întorsaturi cu efect placut în exprimarea ideii; placutul nu e cauza comunicarii, ci o conditie necesara ei.
Vorbind într-o limba naturala, noi vorbim mai mult sau mai putin figurat (numai limbajele formalizate nu poseda figuri, desi se cladesc pentru figuri), niciodata figurat-zero. Orice idee are un mod normal de exprimare pentru o comunitate de vorbitori. "A murit" e normal spus în orice comunitate de vorbitori; "A înceta din viata" e tot normal spus în anumite împrejurari, "si-a sfârsit zilele" e tot normal spus în alte împrejurari, pentru alt public peste tot e figurat spus.
Afirmam ca este retorica orice figura, instrumentalizata sa influenteze publicul prin limbajul discursului. Aceasta instrumentalizare tine seama de tripla functionare a figurii: sa placa - sa instruiasca - sa emotioneze. Acum, e un mod foarte general de a constata, caci exista, desigur, nivele de sublimare a placerii, instruirii, emotiei. "Ucideti, ucideti, ucideti napârca fascista!", "Ucideti fara mila orice bandit bolsevic! unde "napârca fascista" si "bandit bolsevic" sunt figuri, destinate emotiilor de un nivel primitiv, spre deosebire de "articulatiile esentiale ale Conceptiei heidggeriene scapa oricarei analize triumfaliste", unde figurile "articulatii esentiale", "analiza care scapa", "analiza triumfalista", "conceptia articulata" sunt productive pentru un înalt nivel de emotie intelectuala.
Figurile retorice sunt utile acolo unde un sens trebuie ajutat sa fie mai relevant scos în evidenta, în raport de scopurile argumentative ale autorului, într-o circumstanta auditoriala concreta. Figura "violarea corespondentei" nu schimba sensul termenului viol, ci îl plaseaza într-o expresie mai vie în asociere cu termenul corespondenta.
Figura, valorificata în toate functiunile ei, o vom numi persuasiva si, în chip natural, contribuie la argumentarea psiho-logica; daca figura e utilizata sa stimuleze delectarea estetica sau sa farmece (în aceptiunea românescului "sa îmbrobodeasca"), atunci ea e de stil. Fara îndoiala, nu putem decide dinainte daca e structura determinata de limbaj, daca e sau nu figura, iar daca e, e luata persuasiv sau stilistic; de aceasta ne dam seama numai în context. "Drum umilitor", "drum catre viza", "om de rând" sunt figuri devenite retorice (nu de stil) în titlul "Drumul umilitor al omului de rând catre viza" si devenite de stil (nu retorice) în versurile "Un om de rând mereu, mereu învata din orice drum umilitor în viata". În concluzie, daca o figura nu contribuie la retinerea mai pregnanta a semnificatiei cognitive a unui argument, ea îndeplineste un rol stilistic, nu unul de persuasiune; figura de stil revendica rolul de argument, figura persuasiva sluteste argumentul: "Care e obsedantul scop al majoritatii oamenilor? Banii. Ce clatina în vrednicie pâna si pe întelepti? Ce corupe pâna si pe cei mai aprigi politicieni? Banii." Se observa ca întrebarea retorica, repetitia, epitetul slujesc argumentatia, nu tin locul vreunui argument, cum am spus. "Te iubesc pentru dulceata inimii tale" subîntelege "orice inima dulce merita iubita", formula stilistica seductiva, dar lipsita de forta argumentativa: farmeca, nu convinge. Faptul ca noi cadem adeseori în capcana seductiei, crezând ca suntem convinsi reprezinta tocmai victoria seductorului asupra-ne.
Nimeni -
fara a fi amendat - nu are a subpretui formulele stilistice
care, cu cât sunt mai rare, mai surprinzatoare, mai elegante, mai subtile
cu atât procura o placere estetica mai elevata. Figurile de
stil originale intensifica valenta psihologica a expresiei
ideilor, conferind limbajului natural o expresivitate particulara,
specifica pentru o comunitate lingvistica. De unde si
dificultatea traducerilor; numai românul traieste placerea
estetica a versurilor "prin lumea aievelor cântecul Evelor, Prin zvonul
conului bocetul omului" (Blaga) si numai un englez versurile "How like
Eve's apple doth thy beauty If thy sweet virtue answer not thy show!"
(Shakespeare). Dar si în limbajul juridic un stil al legiuitorului,
prezent prin actele lui normative, stilul hotarârilor
judecatoresti, unii judecatori fiind adevarati
maestri ai elegantei verbului, stilul avocatial, în care au
stralucit mari personalitati, în România, în orice
Figurile, s-a spus, sunt scheme de miscare (a sensurilor de la un cuvânt la altul, de la un cuvânt la o expresie; a semnificatiilor de la o propozitie la alta, de la o fraza la alta; a tonului, a timbrului, a ritmului vocii; a privirii, a corpului, a mâinilor etc) subordonate psiho-logic de eficienta retorica: câstigarea publicului (persuadat, sedus, incitat). Compararea lor cu schemele de miscare ale discobolului e sugestiva); pentru a arunca discul cât mai departe orice discobol are la dispozite un numar de scheme de miscare, abstracte, dar fiecare discobol le valorifica în felul sau, da continutul propriu unei sau altei miscari, astfel încât fiecare are eficienta sa. si dansatorul are scheme de miscare, unele poate aceleasi ca ale discobolului - numai ca valorificarea lor are o ratiune estetica, nu una de eficienta. Discobolul cutare nu este obligat sa urmeze toate schemele de miscare, ci este liber sa le aleaga pe acelea sau pe celelalte, astfel încât exprimarea sa sa conduca la rezultat.
De pilda, metafora este o schema de miscare a sensurilor, o figura, dar fiecare este liber sa o foloseasca sau nu, sa o foloseasca într-un loc sau în altul, sa-i dea continutul pe care îl socoteste mai util în argumentarea sa. Ca schema de miscare, figura are o structura, lesne reperabila si aplicabila unor continuturi foarte diferite: politice, juridice, religioase, stiintifice etc. Daca metafora cutare e folosita în scopuri estetice, vom numi literara, daca e folosita în scopuri argumentative, o vom numi retorica. Distinctia o facem numai în planul practicului, când suntem în situatie.
S-au efectuat numeroase clasificari, s-au întocmit cataloage de figuri, dupa variate criterii; la un moment dat întreaga Retorica s-a redus la o trecere în revista a lor. Nu prezinta un interes deosebit sa procedam si noi la fel. Totusi, macar sa amintim ca pot fi grupate în a) figuri de cuvinte, care privesc rostirea lor sonora sau scrierea lor; b) figuri de sens (scheme de miscare a sensului), carora li s-au spus tropi, precum metafora, sinecdoca, metonimia; c) figuri de constructie, care privesc ordinea psiho-logica a propozitiilor si frazelor în discursul retoric; d) figuri de gândire, care privesc raportul enuntului cu subiectul, cu oratorul, cu referentul.
În legatura cu orice figura, s-ar putea formula cinci reguli de baza, utile în discursul retoric psiho-logic:
R - 1F - pentru a fi considerata ca sprijina argumentarea, o figura trebuie luata sub aspectul eficientei ei în influentare;
R - 2F - orice figura sta la dispozitia cunoasterii adevarului si a recunoasterii acestuia de catre publicul destinatar;
R - 3F - pentru a retine utilizarea argumentativa a unei figuri trebuie observata miscarea de la obisnuit la neobisnuit si întoarcerea la un obisnuit de rang superior, produsa de argumentul care o controleaza;
R - 4F - o figura recognoscibila în structura sa nu produce în chip necesar, în orice situatie, acelasi efect retoric;
R - 5F - pentru a mijloci comunicarea retorica o figura trebuie sa aiba disponibilitati de reflectie rezonabila;
Încalcarea acestor reguli - a uneia sau a câtorva sau a tuturor - schimba rostul figurilor. Astfel, nerespectarea primei reguli conduce la transformarea figurii din retorica în de stil. Nerespectarea regulii a doua duce la ascunderea adevarului, la deformarea lui, ceea ce comporta instaurarea seductiei sau incitarii. Nerespectarea regulii a treia conduce la subordonarea rationalitatii factorului emotiv sau afectiv, subordonarea utila manipularii. Încalcarea regulii a patra genereaza rigiditatea, dogmatismul, formalismul anteretoric. Nerespectarea regulii a cincea conduce la ruptura de public.
Cu aceste precizari, ne vom referi la câteva figuri, socotite de noi ca deosebit de interesante pentru discursul juridic si cel politic.
|
