Implicatii filosofice. Consecinte etice - comunicare
Afirmatiile privitoare la unicitatea practicii comunicationale a fiecaruia dintre noi ramān intru totul valabile si īn ceea ce priveste cadrul mai larg al experientei senzoriale. Nu exista si nu pot exista doua persoane diferite care sa fi fost supuse pe parcursul vietii acelorasi stimuli exteriori, sa fi vazut, auzit, gustat etc. exact acelasi lucru 313g64d si īn aceeasi ordine temporala. Mai mut decāt atāt, nici macar vreuna singura din senzatiile elementare ale unui anumit individ nu poate coincide cu una apartinānd altcuiva, pentru dublu motiv ca receptorii senzoriali ai celor doi nu se pot afla concomitent īn aceeasi pozitie īn spatiu si ca parametrii functionali ai organelor de simt difera si ei de la un organism la altul.
Fara a reprezenta, īn sensul propriu, o greseala, folosirea aici a termenului imagine orienteaza gāndirea intr-o directie inadecvata, deoarece sugereaza un proces de reflectare īn care lumea este data de doua ori : o data ca realitate obiectiva si a doua oara ca sinteza de perceptii, ca impresie despre lume a individului, ca atunci cānd vedem simultan un copac si oglindirea sa īn apele lacului. Unica realitate la care omul are acces e tocmai imaginea din lac, existenta lumii obiective constituind o inferenta care se situeaza categoric dincolo de hotarele logicii, chiar daca stiinta este constrānsa sa o accepte pentru a nu-si vedea spulberat obiectul de studiu. Exista asadar tot atātea lumi cate constiinte individuale si, intre alte paradoxuri ale comunicarii, unul dintre cele mai descumpanitoare consta īn eterogenitatea funciara a realitatilor despre care comunicam. Abordānd un anumit subiect, interlocutorii au impresia ca vorbesc despre acelasi lucru 313g64d , cānd, de fapt fiecare se refera la entitati apartinānd lumii sale proprii, la care celalalt nu va avea niciodata acces. Non idem est si duo dicunt idem. Participantii la dialog se gasesc astfel īn postura orbilor dintr-o cunoscuta fabula orientala. Dak e ceva uimitor īn comunicare, e faptul ca oamenii reusesc sa se īnteleaga, desi gāndurile lor au īn vedere realitati apartinānd unor lumi diferite si care sunt traduse īn semnale īn baza unor coduri strict individuale, deci numai partial comprehensibile pentru interlocutor. Adaugānd la acestea si discrepanta dintre infinitatea inepuizabila a mesajelor, pe care comunicatorii le au de transmis semenilor si numarul foarte limitat de semnale ce le stau la dispozitie, am avea toate motivele sa īmpartasim īndoiala unor filosofi privind īnsasi probabilitatea de principiu a unei comunicari reale intre oameni.
Teza comuna mai tuturor gāndirilor din vastul si foarte variatul teritoriu al existentialismului, ideea incomunicabilitatii adevarurilor ultime ale fiintei noastre profunde, a imposibilitatii de a transmite celuilalt elemente semnificative apartinānd straturilor intime ale lumii launtrice, asociata temerii subsecvente de singuratate, care īmbraca o multitudine de forme, de la cea tulbure-nelinistitoare a anxietatii pana la cea paroxistica, terifianta, a angoasei īn fata unui univers ostil, de la care nu putem astepta nici o alinare, a fost stralucit ilustrata de cātiva dintre scriitorii cei mai remarcabili ai secolului nostru, un Kafla, un Camus sau un Beckett.Dar poate cea mai sugestiva si originala forma a acestei drame care macina constiinta omului modern ne-a oferit-o Eugen Ionesco īn parabola scenica a Scaunelor. Tocmai din grija de a nu rata comunicarea, personajul principal al piesei, un batrān care dupa o viata de meditatie a ajuns īn posesia unui adevar existential fundamental, īncredinteaza misiunea de a-l face cunoscut omenirii unui orator, stapān pe toate secretele retoricii. La aparitia acestuia, batrānul īsi pune, īmpacat, capat zilelor,dar conferentiarul pe care īl angajase se dovedeste incapabil sa se exprime : era surdo-mut. Imposibilitatea stabilirii contactului atunci cānd avem cu adevarat ceva esential de comunicat semenilor, teza filosofica controversabila, dar si nelinistitoare, se impune astfel constiintei spectatorului prin impactul cu o metafora percutanta, ce face direct perceptibila intuitiei o idee altmiteri dificil de argumentat.
Caci, la urma urmei, īn ciuda limitelor sale inerente, miracolul comunicarii exista, el sta la temelia societatii umane si ii conditioneaza evolutia. Un singur exemplu poate tine aici locul unei īntrege pledoarii : progresul stiintei, atāt de capricios variabil de-a lungul vremii, marcat de lungi perioade de stagnare, dar si de accelerari spectaculoase, s-a aflat mereu intr-o strānsa dependenta de nivelul si calitatea comunicarii dintre cercetatori.
Comunicarea nu este insa doar un comandament pragmatic, impus de nevoia de eficienta a actiunii umane, ci si unul moral. Cele doua aspecte nu merg īntotdeauna mana īn mana. Dupa cum observa Harry L. Weinberg, exista deopotriva comunicatori « eficienti,dar neetici » si comunicatori « etici, dar ineficienti ». Nu o data politicienii si-au īnselat eficient alegatorii, liderii religiosi i-au antrenat cu succes pe membrii comunitatii lor pe drumul unor erezii primejdioase sau chiar criminale, profesorii si-au indus eficient īn eroare discipolii. Dar īnsasi luarea īn discutie a moralitatii comunicarii presupune situarea intr-o perspectiva etica determinata, adica acceptarea unei anumite conceptii filosofice-religioase si respingerea altora, mai mult sau mai putin divergente.
Pentru a elimina acest neajuns, Weinberg propune recurgerea la un criteriu transcultural, aplicabil, dupa opinia sa, oricarei societati. El īl numeste time-binding, sintagma care traduce ideea de transfer al cunostiintelor dobāndite de la o generatie la alta. Pe lānga ca īl distinge pe om de animal, acre acumuleaza si el, de-a lungul vietii, informatii despre lume, dar nu e capabil sa le transmita urmasilor, conceptul de legatura temporala ii permite autorului sa reduca moralitatea comunicarii la o anumita forma de eficienta a acesteia. El caracterizeaza drept etica orice comunicare ce contribuie la asigurarea, īntarirea si dezvoltarea legaturii temporale. Weinberg formuleaza doua comandamente morale ale comunicarii, independente de vreun cadru etic de referinta :
Fa astfel īncāt sa te transformi intr-un liant temporal cat mai eficient.
Procedeaza īn asa fel īncāt sa stimulezi si la ceilalti dezvoltarea capacitatilor de time-binders.
In acelasi an cu lucrarea lui Weinberg, o alta carte, astazi clasica, a antropologului Edward T. Hall discuta si ea, dintr-un cu totul alt unghi, implicatiile temporalitatii asupra comunicarii interumane. Pentru Hall, timpul īnsusi poate fi un semnal purtator de mesaj, insa unul sui-generis, īntrucāt el nu se adreseaza unui simt anume. Hall demonstreaza ca si prin intermediul timpului se poate comunica, la fel cum o facem cu ajutorul spatiului, īn cazul variatelor strategii proxemice pe care le adoptam īn relatiile cu ceilalti.
Examinarea mai atenta a notiunii de timp pune īn evidenta structura sa polimorfa. Exista un timp uniform si omogen cu care, cel putin pana la aparitia teoriei relativitatii, au operat astronomia, fizica si īn general stiintele zise « pozitive », un timp biologic, propriu proceselor vitale, avānd un ritm si o dinamica proprii si o durata subiectiva, un timp al constiintei individuale, ori colective, caracterizat prin fluctuatii dintre cele mai bizare. Hall studiaza anumite triburi amerindiene, care nu cunosc un echivalent al verbului a astepta, deoarece modul lor de viata exlude impunerea de limite temporale, pentru o activitate sau alta.
Variatii īn privinta perceptiei timpului se īnregistreaza nu numai de la o cultura la alta sau de la un grup uman la altul, ci si de la individ la individ, īn functie de vārsta, profesie, intensitatea activitatii, filosofia de viata a fiecaruia. Timpul unui copil nu se scurge la fel cu cel al unui batrān, timpul unui om de afaceri cu cel al unui paznic de noapte etc. Mai mult decāt atāt, īn existenta unei aceleiasi persoane, scurgerea timpului īnregistreaza fluctuatii considerabile, īn functie de circumstantele concrete ale vietii. E bine cunoscut faptul ca īn momente biografice de exceptie( examene, pericole, iminenta mortii), accelerarea timpului psihic poate atinge valori nebanuite. Intr-un interval de durata neīnsemnata se retraiesc lungi perioade de viata sau este parcursa mental o vasta retea de cunostinte, realizāndu-se, practic instantaneu, un numar imens de conexiuni, īn cautarea raspunsului corect la problema ce se cere rezolvata. Dimpotriva, asteptarea, privarea de o placere dorita, (ziua de post a devenit o metafora-cliseu pentru dilatarea timpului subiectiv īn asemenea situatii) īncetinesc adesea insuportabil, trecerea vremii. Varietatea senzatiilor, densitatea evenimentelor, caracterul favorabil al situatiilor par sa constituie factori de grabire a scurgerii timpului psihic, īn timp ce monotonia, plictiseala, activitatile dezagreabile, genereaza efecte contrare.
Cele doua concepte temporale poseda insa īn comun cel putin un element esential si anume liniaritatea. Timpul, indiferent de avataurile sale, se prezinta ca o succesiune total ordonata de momente, īn care exista totdeauna un « mai devreme » si un « mai tārziu », un trecut, un prezent si un viitor. Cum se constituie aceasta ordine liniara ? īn virtutea carui principiu un element anterior sau posterior altuia ?
Unul dintre raspunsurile posibile (fizica mai cunoaste si un altul, legat de evolutia entropiei termodinamice) este ca principiul ordonator al timpului nu e altul decāt cauzalitatea. O lege ce nu admite exceptie proclama anterioritatea absoluta a cauzelor īn raport cu efectele. Intervalul de timp dintre un eveniment si o consecinta a sa poate fi oricāt de mic, dar niciodata si nicaieri efectul nu a precedat cauza care l-a produs. Aceasta observatie cu caracter general ramāne valabila si īn cazul timpului psihologic : o stare, o traire personala, o emotie, un gānd sunt resimtite drept anterioare altor fapte de constiinta similare numai īn masura īn acre au determinat cumva, īn mod direct ori mediat, natura, aspectul, valoarea sau calitatea acelora. īn organizarea temporala a lumii noastre interioare copilaria precede vārsta adulta nu pentru ca s-a petrecut intr-o perioada istorica anterioara, marcata conventional printr-o valoare numerica mai mica a anilor calendaristici ce i se asociaza pe scara timpului fizic, ci fiindca "a lasat urme", si-a pus amprenta asupra configuratiei noastre psihice de la maturitate. Starea actuala a eului nostru depinde, mai mult sau mai putin, de fiecare dintre starile trecute, succesiunea acestora fiind data de sensul legaturilor lor cauzale. Suntem, fiecare dintre noi, rezultatul acumularii acestor straturi temporale, sedimentate intr-o ordine determinata si determinanta pentru structura īn sincronie a profilului personalitatii noastre. E o realitate pe care o simtim cu totii, dar pe acre probabil ca nimeni nu a descris-o īn termeni atāt de exacti si, totodata, seducatori prin plasticitate si eleganta ca filosoful prin excelenta al duratei creatoare care a fost Henri Bergson.
Dar succesiunea nu constituie decāt unul dintre raporturile īn acre se pot afla doua evenimente fizice sau sufletesti : cel de-al doilea tip de relatie este simultaneitatea. Ea se defineste prin excludere : fiind date doua evenimente distincte A si B, daca nici unul din ele nu īl precede pe celalalt, vom afirma ca A si B sunt simultane.
Aparent, definitia are un caracter banal, aproape tautologic. Totusi unele dintre consecintele ei sunt de-a dreptul neobisnuite. Conditionarea ordinii temporale a evenimentelor de existenta unei relatii cauzale presupune asigurarea unui cadru propice pentru manifestarea practica, efectiva, a cauzalitatii. Caci producerea de efecte nu este nici instantanee si nici obligatorie oriunde si oricānd.
In domeniul proceselor materiale, faptul ca propagarea niciunui efect fizic nu poate avea loc cu o viteza mai mare decāt cea l luminii īn vid introduce o limitare obiectiva a posibilitatii de a preciza īn orice situatie succesiunea temporala a doua evenimente. Fata de un eveniment A, survenit intr-un punct oarecare al universului, poate fi definita, asa cum a observat E. Schrodinger, la orice interval de timp t de la producerea sa, o sfera cu centrul īn acel punct si avānd raza egala cu c-t( unde, īn conformitate cu notatia consacrata c este viteza luminii) īn interiorul careia ar fi posibil sa observam eventuale efecte ale evenimentului A. īn schimb, īn īntreg spatiul exterior acestui domeniu, procesele ce au loc nu pot suferi nici un fel de influenta din partea evenimentului A, pentru simplu motiv ca, din pricina limitarii la c a vitezei de propagare a oricarei interactiuni, efectele lui A nu au « apucat » īnca sa se manifeste aici, dupa cum nici evenimentele petrecute īn aceasta zona nu au avut cum sa-si puna amprenta asupra lui A. Or, īn absenta urmarilor, a consecintelor care sa ateste anterioritatea sau posterioritatea acestor evenimente īn raport cu A, trebuie sa acceptam ca, potrivit definitiei simultaneitatii, absolut toate evenimentele ce au loc dincolo de frontierele sferei de raza c-t sunt concomitente cu A, chiar daca ele intre ele se afla īn raporturi clare de succesiune. Astfel un eveniment care s-ar petrece īn nebuloasa Andromeda, situata la o distanta de cca. 2 milioane de ani de Pamānt, trebuie considerat simultan cu oricare dintre īntāmplarile survenite pe planeta noastra īn ultimele 2 mii de milenii. īn mod paradoxal, un « andromedan », daca asa ceva exista, ar putea fi contemporan, īn sensul definitiei, atāt cu omul de Neanderthal, cat si cu Ramses al II-lea, Carol cel Mare, Napoleon sau cu noi īnsine, desi īn sistemul nostru de referinta spatio-temporal epocile īn care au trait personajele mentionate sunt despartite de secole si chiar milenii. De fapt, simultaneitatea de care e vorba aici se prezinta mai mult ca o forma de non-interferenta temporala decāt ca acea concomitenta cu care suntem obisnuiti din viata cotidiana si pe care obisnuim sa o definim prin raportarea la un timp obiectiv, universal, newtonian, a carui existenta pana si fizica a īncetat sa o mai admita.
In relatiile interumane se īntālnesc atāt asemenea situatii de non-interferenta intre constiinte istoriceste contemporane, cat si de corelare si « contemporaneizare » a trairilor unor indivizi umani ale caror vieti sunt despartite, īn ordinea cronologiei obiective, de veacuri īntregi.
Astfel, starea de spirit al unui sprinter care ia startul astazi intr-o competitie de atletism importanta pentru cariera sa sportiva si emotia īncercata de fiul unui mandarin chinez din secolul al VII- lea, īn ziua īn care urma sa se prezinte pentru prima oara īn fata īmparatului, nu interfereaza nicicum, ceea ce ne obliga sa le consideram simultane, īntrucāt trairile niciunuia dintre ei nu exercita vreo influenta asupra trairilor celuilalt, si ca atare, ramāne ordonabile pe criteriul determinarii cauzale. Inexistenta unor conditii minimale pentru ca intre gāndurile si sentimentele celor doi sa se stabileasca un raport de succesiune ii sorteste vietuirii īn timpuri subiective necorelabile intre ele, ceea ce nu se poate afirma si despre epocile istorice īn care li se īnscriu biografiile. Lumea fizica īn care traieste sprinterul contemporan noua e, indiscutabil, urmasa lumii īn care īsi ducea viata tānarul chinez din urma cu 1300 de ani, deoarece ea contine urme, vestigii de naturi diverse, ale acelei lumi disparute. Nu acelasi lucru 313g64d se īntāmpla cu lumile launtrice ale celor doi. Reactiile lor afective pot fi, īntāmplator, asemanatoare īn situatiile considerate, dar ele nu depind nicicum una de alta, ceea ce ne interzice sa o consideram pe una dintre ele anterioara celeilalte. Nu exista aici un īnainte si un dupa, ca īn cazul cronologiei istorice, unde, cu īndreptatire, se poate vorbi de o succesiune a epocilor īn care se īnscriu eroii parabolei noastre, fiindca civilizatiile carora ei le apartin sunt legate intre ele printr-un īntreg paienjenis de cauzalitati, ce legitimeaza situarea unui eveniment īn posteritatea celuilalt. īn acest sens, toate evenimentele petrecute īn America īnainte de Columb se fala intr-un ropot de simultaneitate potentiala (termenul īi apartine lui E. Schrodinger) cu oricare dintre īntamplarile istoriei europene sau asiatice anterioare acestei date.
Ne putem imagina insa si o alta desfasurare a lucrurilor. Dupa primirea la suveran, tānarul chinez īsi descrie starile traversate cu acel prilej unui poet de curte(si au fost multi si straluciti īn epoca Tanc īn care se situeaza povestea noastra). Impresionat, acesta le oglindeste intr-un poem care ajunge dupa 1300 de ani la cunostinta sportivului pomenit mai sus. Lectura acestei piese īl misca, participa la moderarea sensibilitatii sale, se īnscrie īn textura sufleteasca a personajului si cum, potrivit formulei lui Bergson, « fiecare clipa a vietii noastre e gravida de toate clipele precedente », adica poarta īn fiinta ei « urme » ale tuturor starilor de constiinta trecute, aceasta lectura ii va influenta indirect(sau chiar nemijlocit, daca īsi aminteste de ea exact īn momentul startului) starea psihica din timpul cursei. Efectele, transmise pe filiera mentionata, ale īndepartatei cauze ce trebuie cautata īn biografia necunoscutului din urma cu 13 veacuri permit, de asta data ordonarea temporala a celor doua evenimente interioare, pe care situatiile respective le-au declansat. Abia īn acest caz avem dreptul sa situam emotiile sprinterului contemporan īn posteritatea celor ale chioezului medieval, iar nu īn a cea concomitenta potentiala la care ne obliga absenta oricaror puncte de tangenta intre vietile launtrice ale celor doi.
Ce legaturi au toate acestea cu comunicarea ? e lesne de observat ca daca, īn cele din urma, interferenta dintre fluxurile temporale subiective s-a produs, ea este rezultatul comunicarii : tānarul mandarin si-a transmis, prin intermediul unui gate-keeper, adica al unui colector selector si furnizor de informatie, care, īn acest caz, este poetul contemporan lui, elementele de time-binding indispensabile pentru corelarea timpului sau psihologic cu cel al sportivului de astazi. īn lipsa comunicarii, prin intermediul careia starile unui subiect ajung sa influenteze starile celuilalt, constiintele noastre se situeaza īn domenii disjuncte ale temporalitatii, faptul ca suntem istoriceste contemporani pierzāndu-si orice relevanta. Traim īntradevar īn acelasi timp fizic cum mai bine de 5 miliarde si jumatate de oameni, dar absenta comunicarii ni-i face pe cei mai multi dintre ei la fel de straini ca multi alti semeni de-ai noastra care au vietuit cu veacuri īn urma. Nu exista, īn fond, nici un motiv sa resimti fata de victimele foametei din Africa zilelor noastre o mai mare compatimire decāt fata de sclavii egipteni care au construit piramidele, cāt timp calvarul celor dintāi nu ti se comunica īn mai mare masura decāt suferinta celor din urma. Personajele a caror existenta nu te poate influenta ramān niste simple abstractiuni si nu are de ce sa ne surprinda indiferenta cu care sunt tratate vietile lor de conducatori politici sau militari, īn viziunea carora acestea nu reprezinta decāt simple cifre īnscrise intr-un registru, de unde pot disparea fara a produce cosmaruri. Lupta corp la corp din razboaiele trecute se ducea intre contemporani, intre oameni ale caror stari sufletesti, gānduri, intentii, stratageme se influentau reciproc aflāndu-se intr-un dialog, inexistent īn conditiile conflagratiilor computerizate, īn care apasarea pe un buton produce suprimarea unor fiinte umane de la putin contemporane, īn ordinea timpului subiectiv ca luptatorii din razboaiele punice. Imoralitatea crimei nu mai este. īn acest caz, resimtita ca atare si un Rastignac poate accepta, fara sa clipeasca averea obtinuta cu pretul asasinarii unui mandarin bogat pe care nu-l va cunoaste niciodata.
Nu poti iubi pe cineva cu care nu comunici si, din acest punct de vedere, dragostea pentru umanitate īn asamblul ei nu e decāt o frumoasa minciuna. La fel, iubirea de patrie a cuiva care nu a « cuminecat » cu frumusetile ei naturale, cu istoria si valorile culturii si civilizatiei sale constituie pura demagogie. De altfel, comandamentul biblic al iubirii nu se refera la oameni īn general ci la « aproapele » cu care ai interferat, la semenul al carui apel ai raspuns, facāndu-ti-l astfel contemporan. Definitia indirecta, dar cu atāt mai percutanta, pe care ne-o ofera parabola drumetului ce « cazuse intre tālhari »(din Evanghelia dupa Luca, 10,30-37) clarifica lucrurile de o maniera totodata simpla si definitiva : numai cel care nu trece pe alaturi refuzānd comunicarea, ci stabileste contactul si se implica īn destinul semenului sau poate fi socotit cu adevarat aproapele acestuia. Functia etica a comunicarii, ca si responsabilitatea comunicatorului, apar astfel īn adevarata lor lumina.
Nu mai putin si raspunderea gate-keeper-ului, a celui ce mijloceste transmiterea informatiilor provenind de la subiecti umani inaccesibili īn mod direct cātre un destinatar doritor sa le afle.
|
