Implicatii filosofice. Consecinte etice - comunicare
Afirmatiile privitoare la unicitatea practicii comunicationale a fiecaruia dintre noi ramân intru totul valabile si în ceea ce priveste cadrul mai larg al experientei senzoriale. Nu exista si nu pot exista doua persoane diferite care sa fi fost supuse pe parcursul vietii acelorasi stimuli exteriori, sa fi vazut, auzit, gustat etc. exact acelasi lucru 313g64d si în aceeasi ordine temporala. Mai mut decât atât, nici macar vreuna singura din senzatiile elementare ale unui anumit individ nu poate coincide cu una apartinând altcuiva, pentru dublu motiv ca receptorii senzoriali ai celor doi nu se pot afla concomitent în aceeasi pozitie în spatiu si ca parametrii functionali ai organelor de simt difera si ei de la un organism la altul.
Fara a reprezenta, în sensul propriu, o greseala, folosirea aici a termenului imagine orienteaza gândirea intr-o directie inadecvata, deoarece sugereaza un proces de reflectare în care lumea este data de doua ori : o data ca realitate obiectiva si a doua oara ca sinteza de perceptii, ca impresie despre lume a individului, ca atunci când vedem simultan un copac si oglindirea sa în apele lacului. Unica realitate la care omul are acces e tocmai imaginea din lac, existenta lumii obiective constituind o inferenta care se situeaza categoric dincolo de hotarele logicii, chiar daca stiinta este constrânsa sa o accepte pentru a nu-si vedea spulberat obiectul de studiu. Exista asadar tot atâtea lumi cate constiinte individuale si, intre alte paradoxuri ale comunicarii, unul dintre cele mai descumpanitoare consta în eterogenitatea funciara a realitatilor despre care comunicam. Abordând un anumit subiect, interlocutorii au impresia ca vorbesc despre acelasi lucru 313g64d , când, de fapt fiecare se refera la entitati apartinând lumii sale proprii, la care celalalt nu va avea niciodata acces. Non idem est si duo dicunt idem. Participantii la dialog se gasesc astfel în postura orbilor dintr-o cunoscuta fabula orientala. Dak e ceva uimitor în comunicare, e faptul ca oamenii reusesc sa se înteleaga, desi gândurile lor au în vedere realitati apartinând unor lumi diferite si care sunt traduse în semnale în baza unor coduri strict individuale, deci numai partial comprehensibile pentru interlocutor. Adaugând la acestea si discrepanta dintre infinitatea inepuizabila a mesajelor, pe care comunicatorii le au de transmis semenilor si numarul foarte limitat de semnale ce le stau la dispozitie, am avea toate motivele sa împartasim îndoiala unor filosofi privind însasi probabilitatea de principiu a unei comunicari reale intre oameni.
Teza comuna mai tuturor gândirilor din vastul si foarte variatul teritoriu al existentialismului, ideea incomunicabilitatii adevarurilor ultime ale fiintei noastre profunde, a imposibilitatii de a transmite celuilalt elemente semnificative apartinând straturilor intime ale lumii launtrice, asociata temerii subsecvente de singuratate, care îmbraca o multitudine de forme, de la cea tulbure-nelinistitoare a anxietatii pana la cea paroxistica, terifianta, a angoasei în fata unui univers ostil, de la care nu putem astepta nici o alinare, a fost stralucit ilustrata de câtiva dintre scriitorii cei mai remarcabili ai secolului nostru, un Kafla, un Camus sau un Beckett.Dar poate cea mai sugestiva si originala forma a acestei drame care macina constiinta omului modern ne-a oferit-o Eugen Ionesco în parabola scenica a Scaunelor. Tocmai din grija de a nu rata comunicarea, personajul principal al piesei, un batrân care dupa o viata de meditatie a ajuns în posesia unui adevar existential fundamental, încredinteaza misiunea de a-l face cunoscut omenirii unui orator, stapân pe toate secretele retoricii. La aparitia acestuia, batrânul îsi pune, împacat, capat zilelor,dar conferentiarul pe care îl angajase se dovedeste incapabil sa se exprime : era surdo-mut. Imposibilitatea stabilirii contactului atunci când avem cu adevarat ceva esential de comunicat semenilor, teza filosofica controversabila, dar si nelinistitoare, se impune astfel constiintei spectatorului prin impactul cu o metafora percutanta, ce face direct perceptibila intuitiei o idee altmiteri dificil de argumentat.
Caci, la urma urmei, în ciuda limitelor sale inerente, miracolul comunicarii exista, el sta la temelia societatii umane si ii conditioneaza evolutia. Un singur exemplu poate tine aici locul unei întrege pledoarii : progresul stiintei, atât de capricios variabil de-a lungul vremii, marcat de lungi perioade de stagnare, dar si de accelerari spectaculoase, s-a aflat mereu intr-o strânsa dependenta de nivelul si calitatea comunicarii dintre cercetatori.
Comunicarea nu este insa doar un comandament pragmatic, impus de nevoia de eficienta a actiunii umane, ci si unul moral. Cele doua aspecte nu merg întotdeauna mana în mana. Dupa cum observa Harry L. Weinberg, exista deopotriva comunicatori « eficienti,dar neetici » si comunicatori « etici, dar ineficienti ». Nu o data politicienii si-au înselat eficient alegatorii, liderii religiosi i-au antrenat cu succes pe membrii comunitatii lor pe drumul unor erezii primejdioase sau chiar criminale, profesorii si-au indus eficient în eroare discipolii. Dar însasi luarea în discutie a moralitatii comunicarii presupune situarea intr-o perspectiva etica determinata, adica acceptarea unei anumite conceptii filosofice-religioase si respingerea altora, mai mult sau mai putin divergente.
Pentru a elimina acest neajuns, Weinberg propune recurgerea la un criteriu transcultural, aplicabil, dupa opinia sa, oricarei societati. El îl numeste time-binding, sintagma care traduce ideea de transfer al cunostiintelor dobândite de la o generatie la alta. Pe lânga ca îl distinge pe om de animal, acre acumuleaza si el, de-a lungul vietii, informatii despre lume, dar nu e capabil sa le transmita urmasilor, conceptul de legatura temporala ii permite autorului sa reduca moralitatea comunicarii la o anumita forma de eficienta a acesteia. El caracterizeaza drept etica orice comunicare ce contribuie la asigurarea, întarirea si dezvoltarea legaturii temporale. Weinberg formuleaza doua comandamente morale ale comunicarii, independente de vreun cadru etic de referinta :
Fa astfel încât sa te transformi intr-un liant temporal cat mai eficient.
Procedeaza în asa fel încât sa stimulezi si la ceilalti dezvoltarea capacitatilor de time-binders.
In acelasi an cu lucrarea lui Weinberg, o alta carte, astazi clasica, a antropologului Edward T. Hall discuta si ea, dintr-un cu totul alt unghi, implicatiile temporalitatii asupra comunicarii interumane. Pentru Hall, timpul însusi poate fi un semnal purtator de mesaj, insa unul sui-generis, întrucât el nu se adreseaza unui simt anume. Hall demonstreaza ca si prin intermediul timpului se poate comunica, la fel cum o facem cu ajutorul spatiului, în cazul variatelor strategii proxemice pe care le adoptam în relatiile cu ceilalti.
Examinarea mai atenta a notiunii de timp pune în evidenta structura sa polimorfa. Exista un timp uniform si omogen cu care, cel putin pana la aparitia teoriei relativitatii, au operat astronomia, fizica si în general stiintele zise « pozitive », un timp biologic, propriu proceselor vitale, având un ritm si o dinamica proprii si o durata subiectiva, un timp al constiintei individuale, ori colective, caracterizat prin fluctuatii dintre cele mai bizare. Hall studiaza anumite triburi amerindiene, care nu cunosc un echivalent al verbului a astepta, deoarece modul lor de viata exlude impunerea de limite temporale, pentru o activitate sau alta.
Variatii în privinta perceptiei timpului se înregistreaza nu numai de la o cultura la alta sau de la un grup uman la altul, ci si de la individ la individ, în functie de vârsta, profesie, intensitatea activitatii, filosofia de viata a fiecaruia. Timpul unui copil nu se scurge la fel cu cel al unui batrân, timpul unui om de afaceri cu cel al unui paznic de noapte etc. Mai mult decât atât, în existenta unei aceleiasi persoane, scurgerea timpului înregistreaza fluctuatii considerabile, în functie de circumstantele concrete ale vietii. E bine cunoscut faptul ca în momente biografice de exceptie( examene, pericole, iminenta mortii), accelerarea timpului psihic poate atinge valori nebanuite. Intr-un interval de durata neînsemnata se retraiesc lungi perioade de viata sau este parcursa mental o vasta retea de cunostinte, realizându-se, practic instantaneu, un numar imens de conexiuni, în cautarea raspunsului corect la problema ce se cere rezolvata. Dimpotriva, asteptarea, privarea de o placere dorita, (ziua de post a devenit o metafora-cliseu pentru dilatarea timpului subiectiv în asemenea situatii) încetinesc adesea insuportabil, trecerea vremii. Varietatea senzatiilor, densitatea evenimentelor, caracterul favorabil al situatiilor par sa constituie factori de grabire a scurgerii timpului psihic, în timp ce monotonia, plictiseala, activitatile dezagreabile, genereaza efecte contrare.
Cele doua concepte temporale poseda insa în comun cel putin un element esential si anume liniaritatea. Timpul, indiferent de avataurile sale, se prezinta ca o succesiune total ordonata de momente, în care exista totdeauna un « mai devreme » si un « mai târziu », un trecut, un prezent si un viitor. Cum se constituie aceasta ordine liniara ? în virtutea carui principiu un element anterior sau posterior altuia ?
Unul dintre raspunsurile posibile (fizica mai cunoaste si un altul, legat de evolutia entropiei termodinamice) este ca principiul ordonator al timpului nu e altul decât cauzalitatea. O lege ce nu admite exceptie proclama anterioritatea absoluta a cauzelor în raport cu efectele. Intervalul de timp dintre un eveniment si o consecinta a sa poate fi oricât de mic, dar niciodata si nicaieri efectul nu a precedat cauza care l-a produs. Aceasta observatie cu caracter general ramâne valabila si în cazul timpului psihologic : o stare, o traire personala, o emotie, un gând sunt resimtite drept anterioare altor fapte de constiinta similare numai în masura în acre au determinat cumva, în mod direct ori mediat, natura, aspectul, valoarea sau calitatea acelora. în organizarea temporala a lumii noastre interioare copilaria precede vârsta adulta nu pentru ca s-a petrecut intr-o perioada istorica anterioara, marcata conventional printr-o valoare numerica mai mica a anilor calendaristici ce i se asociaza pe scara timpului fizic, ci fiindca "a lasat urme", si-a pus amprenta asupra configuratiei noastre psihice de la maturitate. Starea actuala a eului nostru depinde, mai mult sau mai putin, de fiecare dintre starile trecute, succesiunea acestora fiind data de sensul legaturilor lor cauzale. Suntem, fiecare dintre noi, rezultatul acumularii acestor straturi temporale, sedimentate intr-o ordine determinata si determinanta pentru structura în sincronie a profilului personalitatii noastre. E o realitate pe care o simtim cu totii, dar pe acre probabil ca nimeni nu a descris-o în termeni atât de exacti si, totodata, seducatori prin plasticitate si eleganta ca filosoful prin excelenta al duratei creatoare care a fost Henri Bergson.
Dar succesiunea nu constituie decât unul dintre raporturile în acre se pot afla doua evenimente fizice sau sufletesti : cel de-al doilea tip de relatie este simultaneitatea. Ea se defineste prin excludere : fiind date doua evenimente distincte A si B, daca nici unul din ele nu îl precede pe celalalt, vom afirma ca A si B sunt simultane.
Aparent, definitia are un caracter banal, aproape tautologic. Totusi unele dintre consecintele ei sunt de-a dreptul neobisnuite. Conditionarea ordinii temporale a evenimentelor de existenta unei relatii cauzale presupune asigurarea unui cadru propice pentru manifestarea practica, efectiva, a cauzalitatii. Caci producerea de efecte nu este nici instantanee si nici obligatorie oriunde si oricând.
In domeniul proceselor materiale, faptul ca propagarea niciunui efect fizic nu poate avea loc cu o viteza mai mare decât cea l luminii în vid introduce o limitare obiectiva a posibilitatii de a preciza în orice situatie succesiunea temporala a doua evenimente. Fata de un eveniment A, survenit intr-un punct oarecare al universului, poate fi definita, asa cum a observat E. Schrodinger, la orice interval de timp t de la producerea sa, o sfera cu centrul în acel punct si având raza egala cu c-t( unde, în conformitate cu notatia consacrata c este viteza luminii) în interiorul careia ar fi posibil sa observam eventuale efecte ale evenimentului A. în schimb, în întreg spatiul exterior acestui domeniu, procesele ce au loc nu pot suferi nici un fel de influenta din partea evenimentului A, pentru simplu motiv ca, din pricina limitarii la c a vitezei de propagare a oricarei interactiuni, efectele lui A nu au « apucat » înca sa se manifeste aici, dupa cum nici evenimentele petrecute în aceasta zona nu au avut cum sa-si puna amprenta asupra lui A. Or, în absenta urmarilor, a consecintelor care sa ateste anterioritatea sau posterioritatea acestor evenimente în raport cu A, trebuie sa acceptam ca, potrivit definitiei simultaneitatii, absolut toate evenimentele ce au loc dincolo de frontierele sferei de raza c-t sunt concomitente cu A, chiar daca ele intre ele se afla în raporturi clare de succesiune. Astfel un eveniment care s-ar petrece în nebuloasa Andromeda, situata la o distanta de cca. 2 milioane de ani de Pamânt, trebuie considerat simultan cu oricare dintre întâmplarile survenite pe planeta noastra în ultimele 2 mii de milenii. în mod paradoxal, un « andromedan », daca asa ceva exista, ar putea fi contemporan, în sensul definitiei, atât cu omul de Neanderthal, cat si cu Ramses al II-lea, Carol cel Mare, Napoleon sau cu noi însine, desi în sistemul nostru de referinta spatio-temporal epocile în care au trait personajele mentionate sunt despartite de secole si chiar milenii. De fapt, simultaneitatea de care e vorba aici se prezinta mai mult ca o forma de non-interferenta temporala decât ca acea concomitenta cu care suntem obisnuiti din viata cotidiana si pe care obisnuim sa o definim prin raportarea la un timp obiectiv, universal, newtonian, a carui existenta pana si fizica a încetat sa o mai admita.
In relatiile interumane se întâlnesc atât asemenea situatii de non-interferenta intre constiinte istoriceste contemporane, cat si de corelare si « contemporaneizare » a trairilor unor indivizi umani ale caror vieti sunt despartite, în ordinea cronologiei obiective, de veacuri întregi.
Astfel, starea de spirit al unui sprinter care ia startul astazi intr-o competitie de atletism importanta pentru cariera sa sportiva si emotia încercata de fiul unui mandarin chinez din secolul al VII- lea, în ziua în care urma sa se prezinte pentru prima oara în fata împaratului, nu interfereaza nicicum, ceea ce ne obliga sa le consideram simultane, întrucât trairile niciunuia dintre ei nu exercita vreo influenta asupra trairilor celuilalt, si ca atare, ramâne ordonabile pe criteriul determinarii cauzale. Inexistenta unor conditii minimale pentru ca intre gândurile si sentimentele celor doi sa se stabileasca un raport de succesiune ii sorteste vietuirii în timpuri subiective necorelabile intre ele, ceea ce nu se poate afirma si despre epocile istorice în care li se înscriu biografiile. Lumea fizica în care traieste sprinterul contemporan noua e, indiscutabil, urmasa lumii în care îsi ducea viata tânarul chinez din urma cu 1300 de ani, deoarece ea contine urme, vestigii de naturi diverse, ale acelei lumi disparute. Nu acelasi lucru 313g64d se întâmpla cu lumile launtrice ale celor doi. Reactiile lor afective pot fi, întâmplator, asemanatoare în situatiile considerate, dar ele nu depind nicicum una de alta, ceea ce ne interzice sa o consideram pe una dintre ele anterioara celeilalte. Nu exista aici un înainte si un dupa, ca în cazul cronologiei istorice, unde, cu îndreptatire, se poate vorbi de o succesiune a epocilor în care se înscriu eroii parabolei noastre, fiindca civilizatiile carora ei le apartin sunt legate intre ele printr-un întreg paienjenis de cauzalitati, ce legitimeaza situarea unui eveniment în posteritatea celuilalt. în acest sens, toate evenimentele petrecute în America înainte de Columb se fala intr-un ropot de simultaneitate potentiala (termenul îi apartine lui E. Schrodinger) cu oricare dintre întamplarile istoriei europene sau asiatice anterioare acestei date.
Ne putem imagina insa si o alta desfasurare a lucrurilor. Dupa primirea la suveran, tânarul chinez îsi descrie starile traversate cu acel prilej unui poet de curte(si au fost multi si straluciti în epoca Tanc în care se situeaza povestea noastra). Impresionat, acesta le oglindeste intr-un poem care ajunge dupa 1300 de ani la cunostinta sportivului pomenit mai sus. Lectura acestei piese îl misca, participa la moderarea sensibilitatii sale, se înscrie în textura sufleteasca a personajului si cum, potrivit formulei lui Bergson, « fiecare clipa a vietii noastre e gravida de toate clipele precedente », adica poarta în fiinta ei « urme » ale tuturor starilor de constiinta trecute, aceasta lectura ii va influenta indirect(sau chiar nemijlocit, daca îsi aminteste de ea exact în momentul startului) starea psihica din timpul cursei. Efectele, transmise pe filiera mentionata, ale îndepartatei cauze ce trebuie cautata în biografia necunoscutului din urma cu 13 veacuri permit, de asta data ordonarea temporala a celor doua evenimente interioare, pe care situatiile respective le-au declansat. Abia în acest caz avem dreptul sa situam emotiile sprinterului contemporan în posteritatea celor ale chioezului medieval, iar nu în a cea concomitenta potentiala la care ne obliga absenta oricaror puncte de tangenta intre vietile launtrice ale celor doi.
Ce legaturi au toate acestea cu comunicarea ? e lesne de observat ca daca, în cele din urma, interferenta dintre fluxurile temporale subiective s-a produs, ea este rezultatul comunicarii : tânarul mandarin si-a transmis, prin intermediul unui gate-keeper, adica al unui colector selector si furnizor de informatie, care, în acest caz, este poetul contemporan lui, elementele de time-binding indispensabile pentru corelarea timpului sau psihologic cu cel al sportivului de astazi. în lipsa comunicarii, prin intermediul careia starile unui subiect ajung sa influenteze starile celuilalt, constiintele noastre se situeaza în domenii disjuncte ale temporalitatii, faptul ca suntem istoriceste contemporani pierzându-si orice relevanta. Traim întradevar în acelasi timp fizic cum mai bine de 5 miliarde si jumatate de oameni, dar absenta comunicarii ni-i face pe cei mai multi dintre ei la fel de straini ca multi alti semeni de-ai noastra care au vietuit cu veacuri în urma. Nu exista, în fond, nici un motiv sa resimti fata de victimele foametei din Africa zilelor noastre o mai mare compatimire decât fata de sclavii egipteni care au construit piramidele, cât timp calvarul celor dintâi nu ti se comunica în mai mare masura decât suferinta celor din urma. Personajele a caror existenta nu te poate influenta ramân niste simple abstractiuni si nu are de ce sa ne surprinda indiferenta cu care sunt tratate vietile lor de conducatori politici sau militari, în viziunea carora acestea nu reprezinta decât simple cifre înscrise intr-un registru, de unde pot disparea fara a produce cosmaruri. Lupta corp la corp din razboaiele trecute se ducea intre contemporani, intre oameni ale caror stari sufletesti, gânduri, intentii, stratageme se influentau reciproc aflându-se intr-un dialog, inexistent în conditiile conflagratiilor computerizate, în care apasarea pe un buton produce suprimarea unor fiinte umane de la putin contemporane, în ordinea timpului subiectiv ca luptatorii din razboaiele punice. Imoralitatea crimei nu mai este. în acest caz, resimtita ca atare si un Rastignac poate accepta, fara sa clipeasca averea obtinuta cu pretul asasinarii unui mandarin bogat pe care nu-l va cunoaste niciodata.
Nu poti iubi pe cineva cu care nu comunici si, din acest punct de vedere, dragostea pentru umanitate în asamblul ei nu e decât o frumoasa minciuna. La fel, iubirea de patrie a cuiva care nu a « cuminecat » cu frumusetile ei naturale, cu istoria si valorile culturii si civilizatiei sale constituie pura demagogie. De altfel, comandamentul biblic al iubirii nu se refera la oameni în general ci la « aproapele » cu care ai interferat, la semenul al carui apel ai raspuns, facându-ti-l astfel contemporan. Definitia indirecta, dar cu atât mai percutanta, pe care ne-o ofera parabola drumetului ce « cazuse intre tâlhari »(din Evanghelia dupa Luca, 10,30-37) clarifica lucrurile de o maniera totodata simpla si definitiva : numai cel care nu trece pe alaturi refuzând comunicarea, ci stabileste contactul si se implica în destinul semenului sau poate fi socotit cu adevarat aproapele acestuia. Functia etica a comunicarii, ca si responsabilitatea comunicatorului, apar astfel în adevarata lor lumina.
Nu mai putin si raspunderea gate-keeper-ului, a celui ce mijloceste transmiterea informatiilor provenind de la subiecti umani inaccesibili în mod direct câtre un destinatar doritor sa le afle.
|
