LIMBAJUL GESTUAL SI COMUNITATEA PERSOANELOR SURDE
De-a lungul celor peste 100 de ani de la instaurarea dominatiei absolute a limbajului oral (Milano, 1880) ca fiind un limbaj superior in comparatie cu limbajul gestual, elevii surzi nu au obtinut rezultatele scontate, in ciuda eforturilor materiale si umane depuse de o armata de profesori, logopezi, audiologi, medici s.a. Chiar si astazi, dupa opt ani de scoala speciala, elevii surzi abia ating nivelul de performanta scolara a unui elev auzitor de clasa a treia. In aceasta situatie cercetatorii au cautat alte solutii pentru ca elevii surzi sa fie mai bine instruiti. Printre cei dintai putem aminti studiile cercetatorului american William Stokoe de la Universitatea Gallaudet, care a evidentiat pentru prima data, in anul 1960, ca limbajul gestual folosit de surzi este un limbaj adevarat, cu structura si functii similare limbajului verbal (A.G.Reynolds, 1960). Astazi, tot mai multi oameni de stiinta din SUA si din Europa considera ca limbajul gestual poate contribui in mod decisiv la formarea cunostintelor si a priceperilor legate de competenta lingvistica in limbajul verbal-national al persoanelor surde.
In perspectiva mentionata mai sus putem considera ca limbajul gestual este limbajul matern al copiilor surzi din toate tarile, fiind cel mai bun model de limbaj care este inclus in cadrul limitelor biologice ale acestora. El este singurul limbaj care poate fi invatat in mod natural, cu usurinta cu care se invata limbajul matern de catre copilul auzitor. Deoarece limbajul gestual este un limbaj natural, el este guvernat de reguli gramaticale vizuale, este generator de noi semne, poate fi folosit ca mijloc de obtinere a informatiilor si ca instrument de comunicare intre surzi. Cu toate aceste aspecte pozitive, chiar da 242e47c ca sunt fluenti in folosirea limbajului gestual, copiii surzi vor ramane dezavantajati in privinta asimilarii limbajului verbal, deoarece forma lui scrisa implica reprezentarea sunetelor pe care copiii surzi poate ca nu le-au auzit niciodata. Totusi, dupa parerea noastra, abordarea invatarii limbajului verbal ca a doua limba, pe baza limbajului gestual, poate sa ofere cea mai buna sansa copilului surd pentru ca acesta sa reuseasca sa asimileze limbajul verbal, fapt mentionat si de alti autori (B. Kannapell,1989), (S.N.Mahshie,1995).
Cred ca nu surprinde pe nimeni faptul ca elevii sunt mai bine educati intr-un limbaj pe care il cunosc bine. Abia dupa ce au suficiente priceperi in acest prim limbaj, acestea se transfera la invatarea celui de al doilea limbaj pe care il pot invata cu mai multa usurinta. Pornind de la aceasta ipoteza Guvernul american a adoptat in 1965 „Legea educatiei bilinguale” care acorda finantare diverselor activitati care promoveaza folosirea limbajelor minoritare in scoli. De asemenea, „Legea drepturilor civile” a obligat scolile sa ofere sanse egale de educatie copiilor care nu au limba engleza ca limba materna, pentru a inlatura bariera de limbaj din calea educatiei lor. Pentru a beneficia de aceasta lege nu are importanta ce limba vorbesc parintii ci ce limbaj foloseste copilul (H.Lane, 1996). Prin urmare, pe baza limbajului gestual si a mostenirii culturale proprii, copilul surd ar putea sa invete limbajul verbal, dupa cum afirma acelasi autor.
In 1974 Congresul SUA a analizat din nou „Legea sanselor egale la educatie” si a pus accent pe educatia biculturala, cerind autoritatilor din educatie sa-i informeze pe profesori in legatura cu problemele culturale speciale ale copiilor cu limbaj minoritar, sa-i pregateasca pe profesori in predarea limbii nationale ca a doua limba si sa angajeze instructori din randul aceluiasi grup minoritar de unde provin elevii Cercetarile lui A.Willig, (1985) au aratat ca favorizarea educatiei bilinguale a copiilor minoritari a dus la rezultate superioare la probele de citire, ascultare, competente lingvistice, matematica, stiinte sociale, atitudinea fata de sine si fata de scoala. Alte studii efectuate in SUA asupra copiilor hospanici (Mace-Matluch, Hoover si Calfee, 1984 ) sau in Canada asupra copiilor proveniti din Rusia (Swain si Lapkin, 1991), au ajuns la rezultate similare. Ei au constatat, in plus, ca performantele se datoreaza competentei lingvistice in limba lor materna. In acest domeniu s-au efectuat numeroase cercetari, dar toate au realizat ca cu cat este mai mare incorporarea limbajului si culturii elevilor minoritari in programa scolara, cu atat este mai semnificativ succesul acestor elevi (Cummings si Swain, 1986). Astfel, in timp ce folosirea limbajului elevilor minoritari le da acces spre informatii si le dezvolta competenta in a doua limba, incorporarea culturii lor contribuie la crearea unei atitudini pozitive fata de propria identitate si fata de scoala iar toate acestea pot spori performanta scolara. Alte studii au constatat ca elevii auzitori bilinguali sunt superiori celor monolinguali in ceea ce priveste realizarea sarcinilor cognitive, sunt mai flexibili sub aspect cognitiv, mai sensibili la relatiile semantice intre cuvinte, mai buni la analizarea structurii propozitiei si la descoperirea regulilor in general, mai capabili sa reorganizeze situatiile perceptive, mai creativi in rezolvarea de probleme (K.Hakuta, 1986, W.Lambert, 1977, A.Reynolds, 1991 s.a.).
Din cele expuse mai sus rezulta implicatiile pentru cei mai multi elevi surzi care trebuie sa invete limbajul verbal ca a doua limba. Limba de predare in clasa trebuie sa fie la inceput limbajul gestual pana la formarea priceperilor lingvistice si a cunostintelor de baza legate de limbajul gestual, care sa faciliteze apoi invatarea limbajului verbal. Cu toate ca nu s-au efectuat cercetari legate de bilingualismul copiilor surzi, H. Lane considera ca rezultatele teoretice si practice obtinute in cazul elevilor auzitori minoritari pot fi aplicate si asupra copiilor surzi. Mai mult, nu sunt necesare astfel de cercetari in cazul elevilor surzi, conchide autorul citat.
Spre deosebire de alte limbaje minoritare, limbajul gestual nu poate fi inlocuit de nici un limbaj verbal. In cei peste 100 de ani de folosire a limbajului verbal-oral si a diverselor sisteme artificiale de codificare manuala a limbajului nu s-a ajuns la realizarea succesului scolar si nici la performanta scontata in limbajul oral. Actualmente, sistemul de educatie bilinguala moderna care se aplica, de exemplu, in Suedia, a dovedit ca elevii surzi au obtinut o imbunatatire atat a performantelor scolare cat si a cunoasterii limbajului verbal. In fine, limbajul verbal nu va putea niciodata sa inlocuiasca total limbajul gestual ca limbaj de instruire, deoarece surzii nu vor putea sa auda limbajul conversational.
Desigur, succesul ce s-ar putea obtine prin aplicarea educatiei bilinguale la copiii surzi nu va veni in mod automat doar prin schimbarea orientarii sistemului de invatamant spre limbajul gestual. Nici in prezent nu s-a ajuns ca profesionistii sau oficialii din invatamantul special sa-i accepte pe surzi ca apartinand unei minoritati lingvistice. Ca orice nou proces, trebuie sa existe o faza de dezvoltare, in care sa se conceapa metode si materiale noi, sa se experimenteze, sa se corecteze neajunsurile. De pilda, o abordare rationala a predarii limbajului verbal ca a doua limba pentru utilizatorii de limbaj gestual poate incepe cu o analiza, prin opozitie, a gramaticii celor doua limbaje.
De asemenea, trebuie sa se elaboreze manuale, cursuri, diverse materiale care sa permita elevului surd sa studieze limbajul gestual asa cum fac elevii auzitori cu limbajul lor matern. Limbajul gestual ca limbaj minoritar poate fi folosit ca resursa ce trebuie cultivata si promovata nu numai ca auxiliar, cum se procedeaza astazi in scolile noastre. Profesorii trebuie sa fie pregatiti sa abordeze teme noi, obiecte noi de invatamant unde studierea limbajului gestual sa nu fie plasata pe ultimul loc. Angajarea de profesori surzi poate fi o resursa valoroasa pentru colegii lor auzitori si ca modele de roluri pentru elevii surzi. Desigur, acesti profesori surzi trebuie sa cunoasca bine structura limbajului gestual, principiile care stau la baza lui comparativ cu limbajul verbal. De asemenea, toti profesorii auzitori trebuie sa cunoasca bine limbajul gestual, daca vor sa lucreze in scolile pentru surzi. Poate ca daca atat profesorii cat si elevii surzi vor fi fluenti in folosirea limbajului gestual, nu va mai fi nevoie de clase cu efective reduse de elevi.
Opozitia manifestata de profesorii auzitori fata de limbajul gestual a dat nastere la crearea si raspandirea unor sisteme artificiale de codificare manuala a limbajului verbal care presupun nu numai „imprumutarea” semnelor din limbajul gestual si folosirea lor in ordinea cuvintelor din limbajul verbal ci si inventarea de semne care sa ofere o „potrivire vizuala” cu structura gramaticala a limbajului verbal. Insa, luarea unui limbaj vizual natural si crearea unui sistem artificial care isi propune sa reprezinte limbajul verbal natural pe cale vizuala nu poate sa imbunatateacsa fluenta in limbajul oral si nici competenta lingvistica a elevilor surzi. Cel mai bine este, dupa parerea noastra, sa recomandam copiilor surzi sa achizitioneze mai intai limbajul gestual in mod natural, sa-si dezvolte cultura in limbaj gestual si sa studieze limba majoritara pe fundatia pusa de limbajul gestual.
Una dintre cele mai controversate probleme este aceea ca se intelegea foarte putin functionarea limbajului gestual ca prima forma de limbaj la surzi si ca limbaj capabil sa acopere aceleasi nevoi de comunicare. Limbajul gestual, despre care se discuta intens, era privit ca un substitut, inlocuitor inadecvat, sarac, folosit de catre surzi in comunicare.
Trebuie sa specificam aici ca numai o mica proportie de surzi au acces la limbajul mimico-gestual de la nastere. Majoritatea copiilor surzi nu sunt nascuti in familii unde limbajul mimico-gestual este prima limba a parintilor si a fratilor. Aceasta datorita faptului ca aproximativ 90% dintre copiii surzi sunt nascuti din parinti auzitori, aproximativ 5% au un parinte auzitor si unul surd si numai in jur de 5% sunt nascuti intr-o familie unde ambii parinti sunt surzi (dupa H.Lane, 1996).
Majoritatea copiilor cu parinti surzi isi vor insusi limbajul gestual in mod natural, in contextul comunicarii cu membrii familiei. Masura in care copiii auzitori isi dezvolta si isi mentin competenta in limbajul mimico-gestual difera considerabil in conformitate cu circumstantele, experientele si atitudinile individuale. Odata ce copilul auzitor incepe sa-si dezvolte limbajul verbal, acesta poate influenta maniera si masura folosirii limbajului mimico-gestual. Oricum, este neobisnuit pentru copiii auzitori ai parintilor surzi sa nu foloseasca cat de putin limbajul mimico-gestual.
Acei copii surzi, nascuti in familii de auzitori, de obicei, nu-si vor insusi nici limbajul mimico-gestual nici limbajul verbal la varsta optima de invatare a limbajului. Parintii auzitori au, de obicei, putine contacte sau chiar deloc cu comunitatea surzilor inainte de nasterea copilului lor surd. Specialistii, cum ar fi consultantii medicali, profesorii copiilor surzi, psihologii si audiologii au sfatuit constant pe parinti sa se axeze in principal pe dezvoltarea limbajului verbal la copiii lor. Recent, raspandirea tot mai larga a cunostintelor despre comunitatea surzilor si a limbajului mimico-gestual au produs schimbari majore in atitudinea specialistilor si a familiilor cu copii surzi. Un anumit numar de specialisti incearca acum sa faciliteze accesul timpuriu la limbajul mimico-gestual si unii parinti cauta in mod activ sa invete acest limbaj si sa asigure un mediu in care copiii lor sa-si poata dezvolta competentele gestuale. Cu toate acestea, numai o mica proportie de copii surzi ai parintilor auzitori sunt efectiv expusi la limbajul mimico-gestual in primii ani de viata.
O potentiala ruta pentru ca acesti copii sa-si dezvolte limbajul semnelor poate parea a fi in cadrul sistemului educational. In Romania folosirea limbajului gestual in scolile primare si secundare dupa o metoda verificata este inca rara. Sunt foarte putini profesori surzi in scolile speciale cu toate ca a crescut numarul absolventilor surzi ai invatamantului superior. Reducerea scolilor cu internat pentru copiii surzi, unde copiii din medii diferite puteau sa formeze comunitati gesticulatoare de sine statatoare, a limitat, de asemenea, oportunitatile ca un copil surd sa-si dezvolte limbajul mimico-gestual.
Astfel, folosirea limbajului gestual variaza considerabil de la copil la copil. Un mic numar de copii surzi si-l pot insusi prin expunerea la acest limbaj acasa si in contact cu comunitatea de surzi; altii si-l pot dezvolta in timpul primilor ani de scoala, prin contact cu auzitorii gesticulatori, in timp ce altii pot sa nu-l invete pana la pubertate sau imediat ce au parasit scoala. Asemenea cai variate spre competenta in limbajul mimico-gestual pot conduce la variatii specifice in folosirea limbajului si, posibil, chiar la diferente in asimilarea in comunitatea surzilor.
Preferinta pentru limbajul mimico-gestual nu exclude in mod necesar limbajul verbal, chiar in cadrul comunitatii de surzi insasi, dar limbajul mimico-gestual ocupa invariabil un rol primar in cultura surzilor. Daca copiii surzi sunt expusi la el destul de devreme, atunci ei isi vor insusi limbajul in mod normal, intocmai precum copiii romani invata romana sau copiii englezi invata engleza. (U.BELLUGI, E. KLIMA, J. KYLE s.a.).
In contrast cu alte limbi minoritare, care au tendinta sa dispara dupa 2-3 generatii, limbajul mimico-gestual si-a mentinut pozitia de-a lungul secolelor, ca pivot al culturii surzilor. Acest fapt este remarcabil, cu atat mai mult cu cat trebuie sa tinem cont ca doar 5-10% dintre copiii ce se nasc surzi provin din familii de surzi. Ceilalti copii, nascuti in familii de auzitori, care cresc si se dezvolta printre auzitori, sunt nevoiti sa comunice in limba vorbita de acestia, o limba pe care nu pot sa si-o insuseasca in mod normal.
Familiile de auzitori cu copii surzi nu au avut aproape deloc contacte cu persoane surde sau cu limbajul mimico-gestual. De aceea, cei mai multi copii surzi cresc in mediu de auzitori in cadrul caruia acesti copii sunt priviti ca fiind 'altfel' si unde evenimentele culturale sau sociale sunt privite si resimtite in mod diferit. Toate acestea declanseaza aparitia frustrarilor la copilul surd, care nu vor putea fi inlaturate decat atunci cand parintii si copilul lor surd vor avea un cod comun de comunicare.
Ori de cate ori se naste un copil surd, se naste, in acelasi timp nevoia educatiei speciale pentru copil dar si pentru parinti. Astfel se afirma nevoia de a-i invata pe parintii acestor copii limbajul mimico-gestual, in cadrul unor cursuri speciale. Astfel acestia pot oferi copilului lor posibilitatea de a-si insusi limbajul si capacitatea de comunicare pe baza simtului vizual. Limbajul mimico-gestual este tot atat de dificil de invatat ca si celelalte limbaje, de aceea nu toti parintii vor reusi sa-l stapaneasca in intregime, ci doar cateva din elementele sale.Chiar daca limbajul mimico- gestual pe care si-l insusesc parintii nu este intotdeauna bogat si nu respecta cu strictete rigorile de gramatica si chiar daca acest limbaj este destul de diferit fata de cel pe care il folosesc adultii surzi, totusi, copilul surd va invata de la parintii sai cateva principii de baza ale sistemului lingvistic vizual. In acest sens, se poate afirma ca este foarte important sa i se ofere copilului posibilitatea interactiunii sociale cu ceilalti copii surzi sau adulti surzi.
In momentul in care copilul surd incepe sa relationeze din punct de vedere social cu ceilalti, limbajul sau gestual se va imbunatati intr-un ritm rapid, astfel incat parintii lui vor reusi tot mai greu sa-l urmareasca. Copilul isi iubeste parintii, acestia fiind suportul lui afectiv. Cei mai multi copii surzi care comunica cu copiii mai mari sau cu adultii isi formeaza, cu timpul, doua categorii de coduri lingvistice, una care opereaza in comunicarea cu ceilalti surzi, iar alta pe care o folosesc in comunicarea cu familia de auzitori.
Copilul surd nu este cu nimic mai prejos fata de cel auzitor in ceea ce priveste posibilitatile de adaptare a curiozitatii si atentiei sale, el putand fi intotdeauna stimulat prin comunicare activa, cu toate ca de cele mai multe ori se intampina obstacole pe linia acestei comunicari. Atentia si curiozitatea copilului surd pot fi usor intretinute, insa numai atunci cand acesta intelege comunicarea, chiar daca intr-o mica masura. Neintelegerea comunicarii celor din jur il poate face pe copil agresiv, deoarece el nu reuseste nici sa inteleaga nici sa se faca inteles.
Exista niveluri diferite de insusire a limbajului vebal de catre surzi. Foarte putini surzi stapanesc limbajul verbal la un nivel care sa le permita sa se considere 'vorbitori' ai acestei limbi in contexte diferite. Cei mai multi dintre ei nu cunosc limba atat de bine si de aceea sunt vazuti ca persoane handicapate in raport cu populatia majoritara a auzitorilor; altii nu poseda decat un vocabular restrans pe care-l combina in propozitii simple. Studiile intreprinse au aratat ca exista o legatura clara intre nivelul pierderii auzului, varsta la care s-a instalat surditatea si posibilitatile concrete pe care le au surzii si auzitorii pentru invatarea limbii vorbite si a scrisului. Astfel, gradul pierderii auzului este cauza primara care genereaza dificultati in insusirea limbii vorbite.
Daca nivelul de insusire a limbajului verbal de catre surzi este unul superior, cu siguranta ca acestia sunt cu adevarat 'specialisti' in folosirea limbajului mimico-gestual. Problema nu este, deci, legata de abilitatea surzilor in invatarea unei limbi si este posibil ca acestia sa se foloseasca de disponibilitati innascute pentru comunicare in sensul achizitionarii unei limbi 'straine'. De aceea, este foarte important sa le fie oferita copiilor surzi posibilitatea dezvoltarii normale a acestora, dezvoltare bazata pe comunicarea prin limbaj mimico-gestual, inca din momentul in care a fost diagnosticata surditatea, dar si posibilitatea de instruire a acestora cu ajutorul metodelor bilingve. Abordarea bilingva a educatiei surzilor presupune folosirea limbajului mimico-gestual in predare. Daca un profesor care lucreaza cu acesti copii cunoaste atat limbajul mimico-gestual cat si cel verbal el ar putea sa-i ajute pe elevi sa aiba deprinderi in conformitate cu virsta lor. El poate sa descopere de unde si de ce apar obstacolele, sa explice diferentele dintre cele doua limbaje si cum sa se evite eventualele capcane gramaticale.
Bilingvismul copiilor surzi este foarte asemanator cu cel al copiilor auzitori, care traiesc intr-un mediu in care se vorbesc doua limbi diferite. Cu toate acestea, putem depista cateva trasaturi de specificitate intalnite. In primul caz, atat limbajul mimico-gestual, cat si limbajul verbal apartin aceleiasi culturi nationale. In al doilea rand, limbajul mimico-gestual este singura limba pe care copiii surzi si-o insusesc in mod spontan, prin interactiunea sociala cu cei care folosesc aceasta limba, in timp ce alti copii (auzitori) depind de instructia pe principiul invatarii unei limbi straine pentru asimilarea unei limbi vorbite corect, oral si in scris. In al treilea rand, limbajul mimico-gestual si limbajul verbal se utilizeaza in contexte diferite, de catre persoane diferite. Limbajul mimico-gestual este limba comunitatii surzilor si faciliteaza achizitia de cunostinte si informatii precum si interrelationarea cu ceilalti. Limbajul verbal este limbajul colectivitatii majoritare si permite aceesul la informatia vehiculata in cadrul acestei societati, fie sub forma informatiei scrise, dar si sub forma celei obtinute prin comunicarea directa dintre indivizii auzitori.
Surzii nu vor putea sa dobandeasca o fluenta asemanatoare in vorbirea celor doua limbi. Pierderea de auz va fi intotdeauna un obstacol in calea insusirii perfecte a limbii vorbite, de aceea, surzii intampina dificultati atunci cand sunt antrenati intr-o conversatie cu persoane auzitoare pe care nu le cunosc sau atunci cand intra in contact cu noi prieteni si colegi de scoala, in orice context social in care limba majoritatii este limba dominanta pentru stabilirea contactului social.
Experienta dureroasa resimtita de surdul care traieste intr-o lume de auzitori are ca efect dorinta acestuia de a fi in compania celor ca el, ori de cite ori se iveste ocazia. Cei mai multi surzi se casatoresc intre ei. De cele mai multe ori, adultii surzi traiesc o viata sociala bogata ca membri ai comunitatii de surzi, o comunitate cu propriile sale evenimente culturale, festivaluri, conferinte, evenimente sportive, intruniri sociale etc. Persoanele surde care nu au cunoscut contextul comunicarii prin limbaj mimico-gestual sau care nu au invatat aceasta limba la un nivel superior, risca sa nu fie acceptate nici in lumea auzitorilor si nici in lumea surzilor.
O consecinta importanta a acceptarii bilingvismului a fost conttientizarea rolului imens pe care il au adultii surzi in munca didactica cu copiii si in predarea limbajului mimico-gestual. Cu toate ca pana in anii 70 nu au fost instruiti in acest sens, astazi numarul de profesori surzi specializati care muncesc alaturi de colegii lor auzitori, in scolile sau centrele educationale, este din ce in ce mai mare.
Totusi, aceasta reconsiderare pozitiva a generat noi probleme si discutii. Este adevarat ca s-a acceptat un nou statut social al persoanei surde si o noua abordare a activitatii didactice de zi cu zi cu copiii si adultii surzi, dar societatea nu este inca suficient de pregatita sa accepte pe deplin implicarea profesorilor surzi in procesul instructiv-educativ, sau sa inteleaga semnificatia culturii surzilor si a limbii acestora in conditiile in care cultura majoritara este cea a profesorilor auzitori. Este foarte greu de tinut piept unor mentalitati si unei traditii educationale vechi de peste 100 de ani, pe care putini directori de scoala sunt capabili sa le depaseasca.
Raportate la scopul insusirii limbajului verbal, aceste metode au dat rezultate diferite. Oralismul traditional a esuat total, oralismul structural a dat rezultate numai pentru un numar foarte mic de copii, metoda maternal reflectiva a avut succese partiale, auralismul natural a format deprinderi fluente in vorbirea surzilor atunci cand a fost aplicat de profesori talentati si sustinuti de parinti si de o amplificare corespunzatoare. Cei care practica metoda aurala sustin ca metodele care contin elemente manuale sunt un impediment in calea insusirii limbajului verbal.
Persoanele surde sau cu deficiente de auz severe si profunde poseda aceleasi caracteristici in ceea ce priveste asimilarea limbajului verbal (oral si scris) dar intr-o maniera diferita fata de aceea a persoanelor auzitoare, tocmai datorita pierderii auzului pe care au suferit-o. Lipsa auzului este, fara doar si poate, punctul de plecare pentru orice discutie legata de natura bilingvismului la surzi. Cei mai multi surzi au fost nevoiti sa devina bilingvi incetul cu incetul. Astfel, pentru a reusi sa se integreze optim si sa devina membri ai societatii majoritare de auzitori, ei trebuie sa-si insuseasca limba acestora cat mai bine posibil. Totodata, pentru a fi membri ai unei comunitati sociale si lingvistice minoritare a surzilor, copiii trebuie sa cunoasca si sa foloseasca limbajul mimico-gestual.
A considera ca o persoana surda este, de fapt bilingva, reprezinta o noua maniera de abordare a termenului de 'surditate'. In ultimii 30 de ani, cercetarile in domeniul limbajului mimico-gestual efectuate mai ales in S.U.A., Marea Britanie si Danemarca au condus la schimbari radicale in atitudine si in abordarea limbajului semnelor.
Cu toate ca profesorii din scolile de surzi isi dadeau toata silinta sa-si invete elevii sa vorbeasca, sa citeasca si sa scrie, acestia nu reuseau sa obtina rezultate deosebite prin abordarea oralista a procesului de instruire si educare si, in acest fel, elevii nu erau suficient de inzestrati cu aptitudini sociale si instrumente cognitive care sa le permita o integrare deplina in societate. Acestia aveau un statut inferior in societate, iar potentialul lor era, in mod constant, neglijat tocmai datorita faptului ca sistemul educational isi concentra atentia, in principal, asupra deficientei, a posibilitatilor limitate, generate de pierderea auzului. Surzii erau stigmatizati, ca indivizi si ca grup, fenomen valabil si astazi, cand se incearca diferite forme de „normalizare”, din care amintim cateva in continuare:
Desi la Congresul profesorilor de surzi de la Milano (1880) s-a hotarat sa nu se mai foloseasca limbajul gestual in sistemul educational, acesta a continuat sa se dezvolte si sa se foloseasca in cadrul culturii surzilor. Aproape fiecare persoana surda are un fond de glume, povestiri sau anecdote in care sunt abordate aspecte hilare sau tragice legate de eforturile bizare ale unor auzitori care au incercat sa-i faca sa vorbeasca corect dar le-au interzis sa foloseasca limbajul gestual. In loc sa se indeparteze de acest limbaj, surzii si-au format o puternica constiinta a apartenentei la un grup comun, cu o identitate si un limbaj comun. Asa cum minoritatile lingvistice prefera limbajul propriu, la fel si surzii au aceeasi preferinta.
Cu toate ca unele scoli din tara noastra au incurajat folosirea dactilemelor si a limbajului gestual, aceste forme de comunicare nu au constituit componente acceptabile ale sistemului educational. Nici la ora actuala nu s-au elaborat cursuri de calificare pentru profesorii surzi care sa dobandeasca fluenta in folosirea acestor forme de comunicare in procesul didactic.
Esecul educatiei surzilor, determinat de mai multi factori, cu care se confrunta copiii surzi, parintii lor si profesionistii din domeniu nu mai poate fi tolerat. Noi traim acum intr-o lume a tehnologiei informatiei tot mai complexa, care solicita ca locurile de munca viitoare sa fie ocupate de persoane cu pregatire scolara cel putin la nivel de liceu. Faptul ca tot mai multi surzi se inscriu la liceu sau urmeaza un tip de educatie superioara este imbucurator, cu toate ca persista unele neajunsuri. Noua societate cere ca educatia surzilor sa fie reconceptualizata si restructurata sau invatamntul special sa se dovedeasca destul de adaptativ, pentru a satisface necesitatile de educatie ale acestui grup minoritar si cultural deosebit.
DIVERSITATEA COMUNITATII SURZILOR
Intrucat nu putem gasi doua persoane surde care sa semene perfect din toate punctele de vedere, vom intalni o mare diversitate a acestora in cadrul colectivitatilor de surzi din orice tara a lumii. Spre deosebire de diversitatea care exista intre auzitori, putem presupune ca diversitatea din colectivitatile de persoane surde ar fi mai mare. La aceasta diversitate contribuie nu numai momentul aparitiei surditatii, cauzele ei, gravitatea pierderii auditive si consecintele cu gravitati diferite date de acesti factori ci si elementele specifice care caracterizeaza o minoritate. Desi conform ultimelor date statistice ale Federatiei Mondiale a Surzilor exista pe glob o populatie de cca 75 milioane de surzi, aceasta este considerata o minoritate in comparatie cu populatia majoritara de auzitori din fiecare tara in parte. Ceea ce-i face pe toti surzii din lume sa se uneasca sau sa se bucure cand intalnesc alte persoane surde este ca ei pot sa comunice intre ei in orice tara prin limbajul gestual, dupa un scurt moment de tatonare.
In literatura de specialitate se mentionesza ca ar exista patru trasaturi esentiale comune oricarei munoritati care le determina sa se uneasca. Acestea ar fi:
o caracteristica fizica comuna cum ar fi culoarea pielii sau limbajul;
faptul ca indivizii se considera ei insisi ca membri ai aceleiasi comunitati iar cei din jur ii identifica in mod similar;
se pastreaza tendinta ca acesti indivizi sa se casatoreasca intre ei si
membrii minoritatii sufera din cauza nedreptatilor produse de membrii societatii majoritare si lupta pentru a obtine drepturile social-umane.
Daca luam in considerare toate aceste aspecte ne dam seama ca ele sunt valabile pentru caracterizarea comunitatilor de surzi ca fiind minoritati nationale. Astfel, in privinta trasaturii fizice, observam ca vederea constituie principala cale de informare iar limbajul mimico-gestual este cea mai importanta forta de consolidare a minoritatii surzilor. Dupa cum se stie, in societatea umana exista o mare variabilitate printre oameni, unii sunt mai inalti altii mai scunzi, unii aud mai bine sunete abia perceptibile de altii, ochii oamenilor au nuante diferite ale aceleiasi culori, exista persoane cu diferite deficiente etc. In acest context putem considera ca surzii reprezinta persoane in esenta vizuale, o caracteristica ce nu poate fi eliminata din cadrul minoritatii surzilor.
Limbajul mimico gestual este o alta trasatura caracteristica persoanelor surde ca minoritate ce-i confera acesteia si specificul de minoritate lingvistica nu de persoane bolnave. Acest limbaj a existat de cand au aparut surzii pe pamant si va exista in cadrul societatii de auzitori tot atata vreme cat vor fi si persoane surde in mijlocul acesteia. Cu toate ca limbajul gestual a fost persecutat in educatie de peste un secol, dupa Congresul de la Milano el a continuat sa se dezvolte in educatie in loc sa fie eliminat, ajungand astazi la o dezvoltare nemaicunoscuta, mai ales in tarile europene, in SUA si Canada. De asemenea, tot mai multi auzitori doresc sa invete acest limbaj din diferite motive. Acest limbaj a ramas predominant in viata surzilor cu toate influentele exercitate asupra lui de limbajul national majoritar. H.Lane, 1996, a observat ca timp de peste o suta de ani cei care foloseau limbajul gestual au fost „inghititi” de societatea majoritara in familie, la scoala, la locul de munca, etc. dar acest fapt n-a contribuit la diminuarea folosirii lui intre persoanele surde. Dimpotriva, persoanele auzitoare au manifestat tendinta de a invata limbajul gestual pentru a putea comunica mai bine cu colegii lor surzi.
In al doilea rand, surzii se identifica ei insisi ca fiind persoane surde. De asemenea, auzitorii din jurul lor ii identifica tot ca persoane surde. In randul unor surzi mai in varsta se manifesta dorinta de a fi considerate nu numai ca persoane surde ci si ca persoane surdo-mute. Poate ca acest aspect ar trebui studiat mai in detaliu dar, dupa parerea noastra, la noi in tara toti copiii surzi au fost scolarizati si nu se mai poate vorbi de surdo-muti deoarece toate persoanele surde vorbesc, avand grade diferite de inteligibilitate.
Sub al treilea aspect, observam ca in peste 90% din cazuri surzii se casatoresc intre ei si, in marea lor majoritate, copiii lor sunt auzitori. Aproape toate investigatiile realizate pana in prezent subliniaza acest aspect. Un studiu recent efectuat de Schildroth si Hoto (1991, pg. 155-164) cu privire la recensamantul copiilor surzi americani a constatat ca 6% dintre copiii nascuti in SUA au devenit surzi dupa varsta de 3 ani. Cei care au inceput sa invete limbajul gestual mai tarziu, pe parcursul vietii, au un limbaj gestual mult influentat de limbajul verbal in ceea ce priveste fluenta lui. Noi am constatat ca, la intrarea intr-o gradinita pentru surzi, copiii surzi din familiile cu parinti surzi au o serie de calitati comportamentale si de comunicare superioare copiilor surzi din familiile de auzitori.
In fine, surzii sufera intr-adevar din cauza nedreptatii, a discriminarii si a neintelegerii problemelor care-i framanta. Acest ultim aspect a determinat autoritatile din unele tari sa infiinteze comisii speciale care sa combata discriminarea acestei populatii prin masuri de constrangere a angajatorilor sa angajeze persoane surde intr-un anumit procent din totalul angajatilor auzitori. Desigur, aceste comisii anti-discriminare au fost infiintate sub actiunea asociatiilor de surzi mai active dar eficienta masurilor luate lasa mult de dorit deoarece discriminarea persoanelor surde nu are loc numai in domeniul angajarii ci si in toate domeniile vietii sociale.
Toate trasaturile enumerate constituie o forta care-i uneste pe surzi in cadrul unei minoritati cultural-lingvistice. Totodata, acesti factori determina o minimalizare a diferentelor care exista intre persoanele surde in cadrul comunitatii lor si–i face pe surzi sa se uneasca pentru ca, impreuna, sa infranga mai usor obstacolele comune.
Observam ca intr-o societate de auzitori persoana surda apare in rolurile consecutive de pacient al medicilor audiologi, elev, client al serviciilor sociale si de angajat asupra caruia se napusteste o intreaga armata de educatori din scolile speciale sau de masa, de logopezi care se straduiesc sa-i faca „sa vorbeasca normal”, de chirurgi experti in implant cohlear, de consilieri pe probleme de sanatate mintala si de orientare scolara si profesionala, psihologi, asistenti sociali, cercetatori, preoti, etc. H. Lane, (53), subliniaza ca toate aceste servicii si interventii sunt necesare si bine intentionate iar unele dintre acestea sunt bine apreciate de persoanele surde. Insa, toate aceste servicii sunt realizate de auzitori si conduc spre cresterea pozitiei lor sociale si a situatiei lor materiale. Aceasta armata de profesionisti nu a reusit, totusi, sa duca la scaderea gradului de discriminare la care sunt supusi surzii pe piata muncii si nici la cresterea gradului de toleranta al societatii sau a sprijinului de care au nevoie aceste persoane.
Cand cineva intra intr-un club social al surzilor poate sa observe o mare diversitate in randul persoanelor participante, din care mentionam aici doar pe cele mai frapante. Astfel, sub aspectul varstei, intalnim atat nou nascuti purtati in bratele parintilor cat si octogenari sprijiniti de bastoane sau de alte persoane mai tinere. Copiii sunt fie auzitori cu parinti surzi sau copii surzi cu parinti auzitori care vin mai ales la evenimente dedicate copiilor de ziua lor, de Craciun, cu ocazia unor concursuri de desen, de recitari de poezii sau de pregatire pentru a participa la unele manifestari interne sau internationale. Sub aspectul situatiei economice sau sociale dobandite prin exercitarea unei profesiuni, se observa diferente semnificative, mai ales prin felul de a se imbraca sau de a vorbi. Cu toate ca marea majoritate a surzilor au obtinut o calificare profesionala, unii fiind profesori in scolile pentru surzi, ingineri, artisti plastici, designeri, tehnicieni dentari, programatori de calculatoare, restauratori de opere de arta, asistenti sociali, etc. multi dintre acestia presteaza munci sub nivelul calificarii lor. Cauza acestei situatii este ceva mai complexa si nu tine numai de prejudecata unor angajatori ci si de nivelul scazut de educatie sau de pregatire profesionala a unor persoane surde, de dorinta multor surzi de a obtine venituri mari cu eforturi minime inca de la iesirea de pe bancile scolii.
Sub aspectul gravitatii pierderii auzului, se observa o mare diversitate sare se reflecta in preferinta acestor persoane de a folosi mai mult limbajul gestual sau verbal. Acest fapt oglindeste fidel modalitatea de instruire oralista sau gestuala de care au beneficiat in primii ani de dupa pierderea auzului. Aceasta diversitate lingvistica, remarcata si de Helga Stevens la recent incheiatul Congres Mondial al FMS care a avut loc la Montreal in 2003 (109, pg. 19). Autoarea subliniaza dreptul copiilor surzi de a fi educati in limbaj gestual si faptul ca acestia sunt impiedicati sa invete de timpuriu acest limbaj sau sa comunice in limbaj gestual, prin aceasta franandu-se dezvoltarea plenara a potentialului lor uman. Alti autori, cum ar fi Tove-Skutnabb-Kangas (109,pg.20) numeste chiar genocid lingvistic impiedicarea copiilor surzi de a invata in limbajul lor natural. Cei cu resturi de auz pot sa poarte proteze care sunt fie ascunse sub o suvita de par sau purtate cu nonsalanta de cei care nu se rusineaza de deficienta lor auditiva. In functie de momentul pierderii auzului, unii au o vorbire inteligibila (daca au pierdut auzul dupa ce au invatat sa vorbeasca), altii abia pot sa pronunte cateva sunete cu toate eforturile depuse de „demutizatori” in scoala. In timp ce unii gesticuleaza de zor in limbajul cu care se simt cel mai confortabil, un limbaj purtator de valori si de cultura, altii comunica prin labiolectura. Cu toate ca surzii se deosebesc intre ei prin disabilitate, fond etnic, etc noi trebuie sa ne conentram mai mult pe elementele ce-i unesc nu pe ceea ce-i separa. Totusi, trebuie sa acordam atentie acestei diversitati pentru a raspunde la nevoile specifice ale diferitelor grupuri din cadrul comunitatii surzilor.
Printre persoanele surde intalnim adesea si auzitori, acestia fiind mai ales copii ai parintilor surzi, prieteni ai acestora sau unii profesori din scolile de surzi care doresc sa faca mai mult pentru promovarea sociala a elevilor lor.Trebuie sa mentionam aici ca pentru a fi acceptat de comunitatea de surzi nu se ia in considerare gradul sau gravitatea pierderii de auz ci gradul de acceptare a limbajului si culturii surzilor, identificarea cu valorile specifice acestei colectivitati. Interesele celor care vin la club pot fi la fel de diferite ca si persoanele respective. Unii vin sa se informeze, printre acestia fiind tot mai multi studenti sau persoane interesate sa devina interpreti, altii vin sa-i informeze pe semenii lor in legatura cu evenimentele sociale, sportive sau culturale care au avut sau care vor avea loc in cadrul asociatiei. De asemenea, surzii se bucura de premiile pe care le-au obtinut cu echipa lor si doresc sa le faca cunoscute in comunitate si sa primeasca aprecieri. Multi surzi sunt someri si cauta de lucru iar colegii lor surzi ii pot ajuta cand afla un loc liber in cadrul intreprinderii unde lucreaza. Desi se ofera locuri de munca potrivit calificarii lor, inclusiv prin „Bursele locurilor de munca” special organizate cu sprijinul Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap, nu sunt prea multi surzi care se inghesuie sa se angajeze.
Ceea ce frapeaza imediat este imbracamintea simpla, neprotocolara, lejera care este purtata de obicei la aceste intruniri ale comunitatii surzilor, faptul ca toti ii cunosc pe ceilalti, se saluta sau se saruta ca intr-o mare familie. Aproape toate discutiile se poarta in limbaj gestual, deschis, cu dezinvoltura, oricine putand sa asiste sau sa-si spuna parerea fara sa fie inlaturat. Toti se simt la club „ca acasa”, chiar si persoanele surde care vin din alta localitate sau din alta tara. Vizitatorii straini se bucura de o atentie mai mare fiind tratati cu ospitalitate si rugati sa povesteasca cum este in tara lor, ce drepturi au surzii de acolo, cum traiesc ei. Aceste informatii sunt preluate de liderii surzi locali care fac presiuni asupra autoritatilor autohtone pentru a obtine aceleasi facilitati prin intermediul asociatiilor lor. Si de multe ori reusesc.
Desi mult mai reduse ca numar, se pot intalni in comunitatea de surzi si persoane surde cu alte afectiuni asociate surditatii cum ar fi surdocecitatea, deficientele motorii sau mentale. De obicei, aceste persoane sunt insotite la club deoarece au nevoi speciale pe care le cunosc doar cei mai apropiati. In afara afectiunilor mentionate unii autori (Lane, H., 1992) au mai constatat ca cel putin 30% dintre surzi prezinta o lipsa de seriozitate, tulburari de invatare si probleme afective.
Cea mai importanta variabila asupra careia dorim sa insistam aici este marea diversitate a limbajului gestual ce poate fi intalnita in lumea surzilor.Unii lingvisti, (Woodward, 1973), au constatat ca aceasta diversitate este sistematica si este legata de conditiile in care vorbitorul a dobandit limbajul gestual. Astfel, unii copii surzi cu parinti surzi si cei care au invatat limbajul gestual de timpuriu, tind sa foloseasca o gramatica diferita de cea folosita de auzitori, o gramatica vizuala in care cuvintele-gesturi au o ordine corespunzatoare importantei acestora in cadrul mesajului. Pe de alta parte, copiii surzi cu parinti auzitori precum si cei care au invatat mai tarziu limbajul gestual folosesc o gramatica mai apropiata daca nu identica cu gramatica limbajului verbal. Momentan nu ne punem problema care ordine a gesturilor trebuie sa o consideram corecta, cea a importantei gesturilor in cadrul mesajului vizual sau ordinea gramaticala folosita in linbajul verbal. Cel mai important este sa se foloseasca un limbaj gestual cat mai natural iar ordinea gesturilor sa fie cea acceptata de persoanele aflate in dialog.
In afara de contributia familiei si a influentei educationale, regiunea geografica de unde provine persoana surda va contribui in mod semnificativ la diversitatea lingvistica din lumea surzilor prin gramatica si coloritul local al vocabularului folosit. Este evident, din aceasta perspectiva, ca vom avea semne-gesturi diferite pentru o lista de cuvinte identice pe care o vom da la grupuri de surzi proveniti din zone geografice diferite ale tarii. Daca extindem aceasta idee la surzii proveniti din tari diferite care au aceeasi limba nationala vom constata acelasi lucru. Pentru acelasi cuvant vom avea un gest diferit. Explicatia consta in faptul ca limbajul gestual nu este o simpla reproducere a cuvintelor dintr-o limba ci o exprimare culturala a unui obiect in functie de utilitatea sau forma lui. S-a observat ca persoanele surde pot sa adopte o alta varietate de limbaj gestual, sa schimbe ordinea gesturilor, apropiind-o de ordinea cuvintelor din limbajul verbal cand se adreseaza unor persoane care nu cunosc prea bine limbajul gesturilor. Woodward a explicat acest lucru prin existenta unor „semne de contact” care se schimba in functie de natura situatiei de contact si, in special, de priceperile lingvistice ale partenerilor la conversatie (Woodward, pg.55).
Putem vorbi aici de o influenta semnificativa a limbajului verbal asupra celui gestual, care poate lua si alte forme cum ar fi dactilarea unor cuvinte mai rar folosite, pronuntarea fara voce a cuvintelor gesticulate, variatia limbajului in functie de caracterul mai mult sau mai putin oficial al contextului, ce poate fi insotit de o pantomima adecvata situatiei. Desigur, aceste forme ale diversitatii limbajului gestual sunt valabile si in cazul limbajului verbal.
In acest context putem mentiona o anumita diversitate orizontala in lumea surzilor (Lane,H. si altii,1996), adica de o stratificare in cadrul ei, unde indivizii si grupurile difera dupa pozitia lor. Membrii surzi apreciaza mult unitatea dintre ei si ii considera pe ceilalti surzi ca pe membrii unei familii dar cu grade de rudenie diferite. Acest grup exclude pe membrii care „dau din coate” sa ajunga mai repede sus fara sa fi castigat in prealabil increderea, respectul si aprecierea celorlalti, fapt evidentiat cu ocazia alegerilor pe grupe, filiale si pe tara. Rareori se pot strecura in randul conducerii comunitatii surzilor persoane care sa nu intruneasca cerintele mentionate.
De asemenea, putem constata ca in lumea surzilor exista si o diversitate verticala, adica doua feluri de lideri care pot avea un rol in raport de capacitatile lor. Un prim grup ar putea fi format din surzi care s-au nascut auzitori dar au asurzit pe parcurs, dupa ce au invatat limbajul verbal. Aceste persoane sunt apreciate pentru capacitatea lor de a stabili contacte acceptabile intre persoanele surde si cele auzitoare, actionand ca mediatori intre cele doua culturi. Un al doilea grup ar putea fi alcatuit din lideri nascuti surzi de parinti surzi care cunosc foarte bine limbajul si cultura comunitatii de care apartin. Din cauza ca ei pot sa lucreze in scolile de surzi, in birourile filialelor sau sa conduca echipe sportive, culturale sau sociale ale surzilor s-au facut remarcati prin capacitatile lor organizatorice si au obtinut respectul si increderea membrilor. In orice caz, un lider surd trebuie sa aiba un aspect ingrijit, placut, o motivatie pusa in slujba semenilor sai si o pricepere de a mobiliza si de a conduce oamenii la diverse activitati.
Spre deosebire de persoanele cu alte disabilitati, surzii se diferentiaza de acestea in mare masura. La fel se pune problema si din perspectiva abordarii diferite a surditatii la surzi si la auzitori. Astfel, profesionistii auzitori care se ocupa de surzi ii considera pe acestia ca avand o disabilitate cu atat mai serioasa cu cat surditatea este mai grava. In schimb, surzii apreciaza capacitatea de atentie in mediul vizual si limbajul gestual si nu acorda atentie aspectului medical al surditatii. Ei ii considera pe acesti profesionisti ca avand limite serioase in perceperea vizuala si in limbajul vizual-gestual precum si atitudini gresite fata de surzi. Acestia ii blameaza pe multi profesionisti auzitori care, desi sustin ca-i servesc pe surzi nu pot sa comunice fluent cu acestia, fiind handicapati sub acest aspect. In orice caz, cele mai handicapante sunt atitudinile pe care le au multi auzitori fata de surzi. Ei au alte valori legate de cultura si de limbajul gestual al surzilor si nu apreciaza elocventa si marea bogatie de exprimare a limbajului gestual tocmai pentru ca nu cunosc acest limbaj.
In ultima vreme tot mai multe comunitati ale surzilor ii considera pe membrii sai ca fiind o minoritate cultural-lingvistica, un alt tip de variatie umana iar surditatea este privita ca ceva ne-patologic. Din contra, auzitorii urmaresc sa reduca numarul de surzi prin diverse masuri de „normalizare” care sa-i faca cat mai asemanatori cu auzitorii prin protezare, implant cohlear, educatie si pregatire profesionala.
Se cunoaste ca exista numeroase tipuri de disabilitati (intelectuale, fizice, motorii, psihice,etc.) care au unele elemente comune dar si unele diferente specifice. Daca comparam aceste elemente comune cu valorile si obiectivele comunitatii surzilor vom constata ca surzii au prioritati cu totul diferite. In primul rand, surzii nu recunosc ca au o disabilitate. Ei au propria identitate ca persoane surde in comparatie cu, de exemplu, handicapatii mental care de multe ori nu-si dau seama ce sunt. Surzii nu cred ca este ceva rau sa fii surd si de multe ori ei doresc sa aiba copii surzi pentru a transmite cultura si valorile ei (Lane, H., 1996, pg.410). Apoi, persoanele cu disabilitati urmaresc sa obtina o mai buna ingrijire medicala, servicii de reabilitare si de asistenta personala (care sa-i ajute sa se imbrace, sa manance sau sa-i plimbe) care sa le ofere, in final, o viata independenta. Interpretii de care au nevoie surzii nu pot fi inclusi in categoria de asistenti personali deoarece acestia isi ofera serviciile atat pentru auzitori cat si pentru surzi. Obiectivele principale ale surzilor se refera la recunoasterea oficiala a limbajului gestual, folosirea lui ca mijloc de instruire in scoli, la locul de munca sau a interpretilor oriunde este nevoie pentru facilitarea comunicarii cu autoritatile.
Spre deosebire de auzitori care urmaresc integrarea surzilor in scoli de masa, surzii considera ca au mai mult de castigat in scoli speciale, unde pot folosi limbajul gestual ca mijloc de instruire si de socializare. Avand un limbaj si o cultura proprie, surzii cauta interdependenta pe care o gasesc la cluburile lor si in cadrul evenimentelor speciale organizate de ei insisi, spre deosebire de alte persoane cu disabilitati care urmaresc o viata independenta si se intrunesc mai ales din motive politice. Desigur, surzii sprijina miscarea in favoarea drepturilor persoanelor cu disabilitati intr-un efort comun de promovare a propriei identitati, pentru controlul destinului propriu si pentru obtinerea unor drepturi, servicii si legi care ar fi fost mult mai dificil de obtinut daca ar fi luptat singuri, din cauza numarului mic de persoane surde.
Se pare ca este mai corect sa vorbim despre surzi ca persoane cu identitate proprie ca despre francezi, romani, etc. nu ca despre persoane cu deficienta de auz (Kyle, J., 1990), deoarece nu exista un continuum intre surzi si auzitori. Acestia din urma au inventat acest termen bazat pe conceptul de disabilitate dar surditatea tot surditate ramane chiar daca este protezata, iar o disabilitate are sanse sa fie vindecata prin diverse masuri medicale si recuperatorii.
Unii autori ( Parrott, Kyle, Tipping, Lane s.a.) au evidentiat ca fiecare minoritate lingvistica este diferita fata de celelalte sub anumite aspecte. Astfel, majoritatea surzilor se casatoresc intre ei in timp ce alte minoritati isi cauta parteneri in afara grupului, limbajul gestual s-a dezvoltat in timp ce alte limbaje minoritare au disparut, surzii invata a doua limba (a majoritatii) mult mai greu, ca pe o limba straina, si aproape nici o persoana surda nu a ajuns sa fie expert intr-un limbaj verbal cu toate ca unii au mult talent in scrierea de poezii sau povestiri. In timp ce copiii minoritatilor incep sa invete limbajul verbal inca de la nastere, surzii il invata abia la scoala. Spre deosebire de alte minoritati care se concentreaza pe o arie geografica restransa, surzii sunt mult mai dispersati pe tot teritoriul unei tari astfel ca prezenta unor interpreti este vitala. De asemenea, putini surzi ajung sa ocupe in societate pozitii mai inalte ca doctori, avocati, notari,etc. profesii la care alte minoritati nu intalnesc nici un obstacol. In timp ce alte minoritati invata in scoli obisnuite, surzii lupta sa pastreze scolile speciale cu internat ca mijloc important de transmitere a culturii de la o generatie la alta si de dezvoltare a constiintei de sine. Insa, asa cum exista diversitate in comunitatea surzilor asa exista si diverse puncte de vedere cu privire la locul central al limbajului gestual pentru experienta surzilor. Nu trebuie sa uitam ca si datorita activismului organizatiilor de surzi ONU a adoptat „Regulile Standard privind egalizarea sanselor persoanelor cu handicap” ce prevad, printre altele, inceperea de cursuri de limbaj gestual pentru poarintii cu copii surzi, folosirea limbajului gestual in scoli, existenta unor scoli speciale separate pentru surzi, servicii de interpretare inclusiv la ONU si la Parlamentul European pentru oficialii FMS sau ai Uniunii Europene a Surzilor, accesul la informatie, s.a.
Ne exprimam opinia ca daca tot mai multi auzitori vor cunoaste mai indeaproape limbajul gestual si cultura surzilor isi vor forma o atitudine pozitiva fata de acesti factori care creaza marea diversitate existenta in comunitatea surzilor. Poate ca atunci aparitia unui copil surd nu va mai fi privita ca un accidint regretabil ci ca un eveniment care le poate facilita intelegerea umanitatii ca suma de indivizi cu variabilitate diferita.
Scurta
prezentare a situatiei surzilor din
Putem considera ca nivelul de
dezvoltare economico-sociala a unei tari isi pune amprenta
asupra posibilitatilor de integrare sociala a surzilor din
Dupa terminarea scolii generale, majoritatea elevilor surzi urmeaza cursuri cu durata de 3-4 ani in cadrul scolilor profesionale unde se pot califica in diverse meserii din mai multe domenii cum ar fi cel al constructiilor si lucrarilor publice (instalator sanitar, zugrav-vopsitor-mozaicar-faiantar, sculptor in lemn, tamplar, montator tamplarie din aluminiu sau PVC), in domeniul hotelier-alimentatie (cum ar fi cofetar-patiser, brutar, frizer-coafor), in sectorul serviciilor de intretinere (electromecanic, depanator aparate electrice si electrocasnice, tinichigiu auto. vopsitor caroserii auto), in industria textila si confectiilor, etc
Modalitatea dominanta de comunicare este cea orala dar, dupa 1990 s-a manifestat tendinta de a se folosi tot mai mult comunicarea gestuala in scolile speciale. In 1999 s-a adoptat Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 102 care, la articolul 15, pct. (a), a recunoscut oficial limbajul gestual si a recomandat formarea si angajarea de interpreti in limbajul gestual in toate domeniile care au tangenta cu persoanele surde. De asemenea, a fost adoptat un ordin comun al MEC si MSF de atestare a interpretilor in limbaj gestual pentru persoanele surde si in limbajul specific persoanelor cu surdocecitate.
Se poate conclude ca daca un copil surd poate sa mearga la scoala el poate sa aiba o viata mai buna decat unul neinstruit, poate comunica si poate invata o meserie. El poate fi un dezavantajat sub aspect economic dar nu mai poate fi considerat retardat mental, deoarece poate comunica cel putin gestual si poate primi informatii in acest limbaj de la parinti, rude, vecini sau semeni de ai lui. Desigur, surzii doresc o integrare cu autonomie. Aceasta presupune ca surzii sa se dezvolte cu mandria de a fi surzi, sa aiba un limbaj gestual fluent si legaturi stranse cu alti surzi. Auzitorii pot sa-i ajute sa se integreze in societatea majoritara dar trebuie sa tina seama de cultura lor, sa nu exagereze cu mainstreamingul, sa aprecieze limbajul gestual deoarece unii surzi nu pot sa suplineasca limbajul gestual cu cel verbal, ceea ce-i poate duce la izolare de societatea auzitorilor.
Pentru a se reduce in mare masura aceasta izolare, persoanele surde, chiar daca poarta o proteza, trebuie sa fie ajutate ca sa nu se simta marginalizate in societate. In acest sens se recomanda atat auzitorilor cat si persoanelor cu deficienta de auz sa adopte unele strategii de comunicare. Astfel, persoanele surde, daca nu inteleg ceva trebuie sa intrebe din nou “Despre ce este vorba, nu am inteles?, fara sa le fie teama sau rusine. Chiar si persoanele cu auzul perfect normal pot intelege gresit un mesaj. Daca vorbirea lor este dificil de inteles de auzitori, este foarte util sa aiba la indemina un carnetel si un pix pentru a le folosi in caz de necesitate. Daca se afla intr-un grup de auzitori care vorbesc, sa le ceara acestora sa-I vorbeasca pe rind. Daca se afla la cursuri, la o petrecere sau la un eveniment social, persoana surda sa fie lasata sa aleaga un loc care ofera cele mai bune conditii de vizibilitate si, totodata, cat mai departe de sursele de zgomot. Ea ar trebui sa atraga atentia pesoanelor care doresc sa-i vorbeasca sa-i atinga bratul pentru a-i atrage atentia.
De partea cealalta, cand auzitorii vorbesc cu o persoana surda este util sa respecte unele strategii usor de realizat care faciliteaza comunicarea, cum ar fi:
- sa inchida sonorul la aparatele de rsadio sau televizor,
- sa vorbeasca in fata persoanei surde si sa pastreze contactul ocular pe tot timpul conversatiei, cu toate ca in cultura auzitorilor mentinerea indelungata a contactului ocular poate fi nterpretata ca un gest de lipsa de educatie,
- sa nu poarte o conversatie indelungata intr-un mediu cu mult zgomot,
- daca persoana surda nu a inteles mesajul, sa nu treaca mai departe pana nu se lamureste problema. In caz contrar se accentuaeza sentimentul de marginalizare sau de ignorare a persoanei sale.
- cand cei din jur se amuza la o gluma sau un banc,este bine sa se explice persoanei surde gluma pe intelesul ei,
- cand se poarta o conversatie la telefon solicitata de persoana surda, este de preferat sa se transmita simultan mesajul primit deoarece cel transmis ar putea fi citit de pe buze. Sa nu se spuna niciodata “ nu este important” ceea ce s-a comunicat prin telefon. Persoana surda trebuie lasata sa aprecieze importanta mesajului. Sub acest ultim aspect mentionam ca tot mai multi surzi “se inarmeaza” cu telefoane mobile si astfel pot comunica direct prin SMS.
- sa nu se vorbeasca cu miscari exagerate ale gurii, cu voce strigata sau fara voce. Este de preferat o vorbire cu voce normala dar cu un ritm mai lent.
Desigur, daca auzitorii ar participa la unele cursuri de limbaj gestual ar putea nu numai sa comunice mai usor cu persoanele surde. Ele ar cunoaste o noua limba, o noua cultura, care le-ar imbogati orizontul cultural si ar duce la crearea unei mai bune integrari sociale a persoanelor lipsite de auz fara voia lor.
|
