PRELEGEREA 1

Conf.dr. TUDORA SIMA

L I M B A J U L

Limbajul, limba si vorbirea sunt elemente componente ale unui proces unitar. Echivocul ce ar rezulta, asa cum remarca M.Golu, din asimilarea acestor termeni unei singure semnificatii nu ar avea efecte benefice nici din punct de vedere metodologic si nici sub aspectul explicarii fiecarui termen.

Ca instrument al comunicarii limbajul beneficiaza de limba, care este elaborata social-istoric si înglobeaza în structura sa elemente de cultura, tehnologie s.a.

În psihologie, la ora actuala se regasesc doua tendinte: una care echivaleaza termenii de limba si limbaj si alta care-i disociaza. Orientarea cea mai buna ar fi ca, cei doi termeni sa fie inclusi în termenul general de comunicare, cu specificul lor particular.

Ca orice proces informational si comunicarea dispune de cele trei laturi: cantitativa (statistica), semantica si pragmatica.

Specificul psihologic al limbajului

Limbajul reprezinta modul în care se asimileaza, se integreaza si functioneaza limba la nivel individual. Din punct de vedere psihologic si psihofiziologic functia semiotica a limbajului exprima capacitatea partial înnascuta, partial dobândita a omului de a folosi semne sau simboluri (semnificanti) ca înlocuitori ai obiectelor semnificate si de 646r1719g a efectua cu ajutorul lor combinatii si transformari în plan mental.

Ca achizitie filogenetica limbajul a fost dependent de creier, de aceea în functionarea creierului, limbajul s-a impus ca un nou sistem de codare si vehiculare a informatiei, integrându-se astfel celorlalte doua sisteme: sistemul bioelectric si spatial-configural (ca suport al memoriei de scurta durata) si sistemul biochimic (combinatii ale moleculelor de AND si ARN - suportul memoriei de lunga durata).

Se stie ca limbajul are un rol primar în codarea-fixarea si vehicularea informatiei în: gândirea formal-abstracta, memoria logica, imaginatia lingvistica, reglajul voluntar s.a. La rândul lor aceste structuri psihice superioare influenteaza functionarea si dezvoltarea limbajului.

Asa cum subliniaza M.Golu, limbajul nu are o manifestare independenta, ci se integreaza în procesul functionarii generale a proceselor psihice, în sensul ca fiecare cuvânt obiectiveaza si exprima continuturi senzorial-perceptive, notionale, emotionale etc. Noul tip de comportament pe care-l genereaza limbajul este comportamentul verbal, limbajul poate fi definit ca: ansamblul raspunsurilor verbale la actiunea diferitilor stimuli externi.

Verigile functionale ale limbajului

Ca forma specifica a activitatii de comunicare, limbajul verbal este organizat si functioneaza dupa principiul intrarii-iesirii si dispune de urmatoarele verigi:

a. veriga aferenta (receptia);

b. veriga eferenta (emisia);

c. veriga de autoreglare de tip feed-back si feed-before.

Veriga aferenta este cea cu care se începe, în ontogeneza, formarea sistemului verbal de comunicare. Initial pâna la însusirea alfabetului si a deprinderii cititului, aceasta veriga se realizeaza în cadrul analizatorului auditiv si presupune urmatoarele niveluri: fonetic elementar - care asigura constituirea modelelor interne ale sunetelor limbii ca invarianti ce permit recunoasterea si identificarea categoriala a acestora, în ciuda varierii intensitatii, înaltimii si timbrului cu care sunt exprimate; fonetic secvential - prin care se asigura formarea modelelor interne ale cuvintelor ca etaloane de comparatie si identificare a cuvintelor receptionate, separat sau împreuna; fonetic structural-supraordonat, în cadrul caruia se stabilesc repere pentru recunoasterera identitatii propozitiilor; nivelul decodarii semantice, care permite formarea si consolidarea legaturii designative dintre cuvinte si continuturile informationale determinate de reflectarea obiectelor si fenomenelor externe. În afara acestei componente, care presupune, elaborarea unui nou subsistem functional - auzul verbal sau fonematic - în raport cu o anumita realitate ligvistica: limba materna sau limba straina care constituie obiect de învatare, mai exista componenta vizuala a verigii aferente. Ea are o schema structurala similara cu componenta auditiva: în cadrul ei se delimiteaza nivelurile: figural elementar - în care se constituie modelele interne "imagistice" ale literelor corespunzatoare sunetelor limbii si care asigura recunoasterea lor în text; figural secvential care consta în stabilirea legaturilor integrative între imaginile singulare ale literelor si în structurarea imaginilor seriale ale cuvintelor; nivelul integrarii seriale-supraordonate, în limitele caruia se elaboreaza scheme de conectare, într-o structura unitara a propozitiei sau frazei; nivelul decodarii semantice care asigura medierea legaturii dintre cuvântul scris si continutul informational.

Veriga eferenta asigura producerea independenta a limbajului oral si scris, sub forma unor raspunsuri la stimulii externi.

Veriga eferenta dispune de urmatoarele componente: motrica datorita careia se executa miscari cu aparatul fono-articulator si buco-facial, precum si cu membrele superioare în cazul scrisului; componenta constructiv-praxica prin intermediul careia se asigura selectarea miscarilor singular-secventiale si integrarea lor în schemele logice, corespunzatoare caracteristicilor fonetice ale sunetelor limbii si ale formei grafice a sunetelor.

Veriga de autoreglare asigura adecvarea reciproca a celorlalte doua verigi de baza, aferenta si eferenta prin conexiunea inversa de tip kinestezico-auditiv - pentru limbajul oral si kinestezico-vizual - pentru limbajul scris.

Functiile limbajului

Problema rolului si functiilor limbajului în tabloul general al comportamentului uman a stat permanent în atentia psihologilor, indiferent de orientarea metodologica în care se încadrau.

obiect ( referintial )

orientare la obiect

M e s a j

E

Fig. 1. Schema bloc a functiei de comunicare a limbajului verbal

K.Buhler distinge trei functii ale limbajului si anume: functia expresiv-emotionala, prin care se obiectiveaza trairile si atitudinile subiectului; functia conativa, prin care se exercita influenta asupra celor din jur; functia referentiala, designativa sau cognitiva prin care cuvintele desemneaza continutul activitatii de cunoastere.

P.Janet, A.Ombredane s.a. au considerat ca functiile limbajului sunt mai multe si printre ele enumera: functia afectiva, ludica, practica, reprezentationala si dialectica. Functia afectiva deriva din integrarea limbajului la nivelul sferei emotionale si consta în exprimarea spontana, involuntara sau deliberata a continutului si semnului trairilor emotionale si pulsiunilor.

Expresiile emotionale pot avea caracter sanctionator, injurios sau de recunostinta si multumire, în functie de caracterul lor relatia interpersonala va urma un curs pozitiv de apropiere si armonie, sau unul negativ de îndepartare, destructiv si excludere reciproca.

Functia ludica este corelata cu cea afectiva, mai ales cu veriga pozitiva, tonica a trairilor, produce subiectului o stare de relaxare, de satisfactie, de placere. Functia se manifesta de timpuriu, în ontogeneza, sub forma repetitiilor ritmate de silabe, cuvinte, a ajustarilor si contrastelor fonetice, combinatiilor de efect. La vârsta adulta functia ludica se manifeasta sub forma jocului verbal si se instituie ca distractie: schimbul de glume, de vorbe de duh, constructii de cuvinte si expresii, corelari fonetice si semantice asociindu-se unei stari de buna dispozitie sau de satisfactie intelectuala.

Functia practica este menita sa declanseze, sa faciliteze si sa conduca actiunea colectiva prin colaborare sau rivalitate. Formulele sub care se manifesta sunt concise, energice iar comunicarea se realizeaza într-un cadru situativ. Ombredane sustine ca limbajul practic poate fi regasit si la nivelul individual sub forma autocomenzii: de automobilizare sau interdictie, a blamarii si aprobarii de sine, a vorbirii ritmice, sincopate. Functia practica a limbajului se subsumeaza celei de reglare.

Functia reprezentationala consta în desemnarea a ceea ce, momentan, este absent, fiind în raport invers cu naratiunea si evocarea. Limbajul reprezentational se orienteaza în doua directii: spre figurarea concreta si singulara, aspect sub care se aseamana cu opera de arta, a carei semnificatie este imediat accesibila si spre aluzia ce se bazeaza pe un sistem de conventii a caror asimilare este necesara anterior comunicarii.

Functia dialectica rezida în utilizarea formala a limbajului prin formarea si desfacerea combinatiilor simbolice abstracte. Ontogenetic aceasta functie se structureaza dupa ce copilul a parcurs stadiul dezvoltarii operatiilor formale.

Functiile principale ale limbajului pot fi sintetizate în trei mari categorii: comunicativa, designativ-cognitiva si reglatoare.

Functia de comunincare este de baza în schimbul informational dintre oameni, astfel ca prin limbajul verbal omul are posibilitatea de a-si largi sfera de relationare comunicationala si de a se organiza în forme din ce în ce mai complexe. Prin comunicare oamenii coopereaza mai bine, devin mai coezive grupurile în care se integreaza si, se ajunge mai usor la realizarea unor scopuri comune.

Functia de comunicare înlesneste o serie de procese de descarcare tensionala sau pulsionala.

Functia designativ-cognitiva se subsumeaza celei de comunicare si se releva în doua forme:

a.        designarea si obiectivarea modelelor informationale interne ale obiectelor si fenomenelor externe;

b.        includerea cuvântului în schema de desfasurare a proceselor cognitive: senzorial-perceptive si ale gândirii formal-abstracte.

Din punct de vedere psihologic trebuie retinut faptul ca, în ceea ce priveste continutul denumirii, acesta nu se asociaza obiectului ca atare, ci imaginii ideale mintale. O data cu finalizarea dezvoltarii stadiului operatiilor formale copilul este capabil de a întelege conceptele si de a-si forma el însusi concepte.

Limbajul verbal participa la dezvoltarea proceselor psihice si la rându-i devine beneficiarul nivelului atins în dezvoltare de acestea. Whorf a formulat o ipoteza potrivit careia: limitele cunoasterii sunt identice cu limitele limbajului- ipoteza nu a putut fi confirmata dat fiind ca în general cunoasterea nu se reduce numai la sfera limbajului. Unitatea dintre gândire si limbaj este una functionala si nu una substantial-calitativa, din aceasta perspectiva se apreciaza ca relatia gândire-limbaj are caracter relativ, contradictoriu, cu posibile disocieri, cum este cazul schizofreniei, iar destructurarea structurilor operatorii nu înseamna cu necesitate si destructurarea limbajului.

Functia reglatoare se realizeaza în doua planuri: intern si extern.

În plan intern, limbajul devine factor esential de autoreglare a organizarii psihocomportamentale a persoanei. Prin limbaj se asimileaza sisteme de cunostinte, de valori, principii si norme, etaloane si criterii de comparatie, de deprinderi si pattern-uri comportamentale prezente în modul de functionare al societatii careia persoana i se integreaza.

Prin cuvânt se exprima pentru sine comenzi, blamari, încurajari, recompense, sanctiuni, în primii ani de viata prin limbaj sonor pâna la vârsta de 3-3,5 ani si apoi în limbaj intern dupa vârsta de 5 ani, abia acum poate fi implicata latura semantica a limbajului.

În plan extern, functia reglatoare a limbajului consta în influentarea si modelarea atitudinilor si conduitelor celor din jur, în functie de dorintele si asteptarile noastre. Cuvântul, luat în unitatea laturii sonore si semnatice este folosit pentru provocarea unor comportamente, stoparii altora, modificarii de desfasurare a acestora, aplanarii si stingerii unor divergente si conflicte dintre oameni.

Formele limbajului

Principalele forme ale limbajului sunt: limbajul extern si limbajul intern.

Limbajul extern este adresat cu precadere unor destinatii externe si ia doua forme: cel scris si oral.

Limbajul oral rezulta din succesiunea selectiva, structurata dupa reguli logico-gramaticale ale sunetelor articulate, produse de aparatul fonator la comanda centrilor corticali verbo-motori; el se poate desfasura sub trei forme: solilocviu (vorbirea cu voce tare cu noi însine), monolog si dialog.

Solilocviul este întâlnit la copil, pâna la vârsta de 5 ani, prin intermediul acestei forme se exteriorizeaza intentiile si se consemneaza desfasurarea secventelor activitatii, la adult vorbirea cu sine însusi apare doar situational sau în stari patologice.

Monologul presupune existenta unui destinatar extern, care sa recepteze fluxul mesajelor fara a replica dupa fiecare secventa, eventual la sfârsit. Monologul se centreaza pe o tema si are drept scop informarea-instruirea auditoriului într-o problema, lamurirea sau convingerea acestuia, relaxarea sau catarsisul (psihoterapie, teatru, poezie etc).

Obiectivul monologului este atins atunci când mesajul este adaptat la particularitatile psihologice ale auditoriului: pauzele, intonatia, ritmul, accentele, stilul au menirea de a facilita întelegerea mai buna a mesajului.

Dialogul este forma cea mai frecventa de realizare a limbajului oral. Se desfasoara prin alternarea pozitiilor celor doi termeni ai relatiei de comunicare: emitator si receptor (vezi fig.1).

Dialogul poate fi structurat sau liber-situational.

În cazul dialogului structurat se urmareste ajungerea la un acord, consens, rezultat final. În functie de pozitia initiala a interlocutorilor se poate ajunge sau nu la cele enuntate. Cel mai prolific dialog este cel care se deruleaza sub forma dezbaterilor si disputelor între cercetatori sau scoli deoarece, se instituie ca motor al progresului conceptual-teoretic.

Dialogul liber se desfasoara spontan pe mai multe teme si poate lua forma conversatiei cotidiene.

Ca indicatori relevanti ai evaluarii limbajului oral M.Golu aminteste: volumul si diversitatea vocabularului, fluenta, rapiditatea, tempoul, taria, claritatea dictiei, intonatia, melodicitatea si timbrul.

Limbajul scris se realizeaza prin codarea mesajelor orale în forma grafica, el apare mult mai târziu, comparativ cu cel oral, atât filogenetic cât si ontogenetic.

Nevoia de a comunica în spatiu si timp ar fi una dintre cauzele aparitiei formei scrise a limbajului, prin aceasta s-au transmis din generatie în generatie achizitii ale progresului tehnic, mesaje, experienta s.a.

Organizarea interna a limbajului scris este izomorfa organizarii celui oral. Schemele gramaticale care articuleaza si dau forma procesului de emitere si receptie a sunetelor, cuvintelor si propozitiilor codate oral, actioneaza si în sfera limbajului scris.

Din punct de vedere istoric, limbajul scris (scrierea) are semnificatie deosebita, în sensul ca, obiectiveaza, fixeaza si perpetueaza în timp limba si structurile sale gramaticale.

Progresul istoric al limbajului scris, pe baza perfectionarii alfabetelor, a mers în paralel cu dezvoltarea limbajului oral, datorita îmbogatirii, diversificarii vocabularului si perfectionarii aparatului gramatical al acestuia.

Cu toate aceste dependente, limbajul scris are particularitatile sale, el nu urmeaza sinuozitatile si variatiile pronuntiei cuvintelor, semnele grafice fixând doar ceea ce este semnificativ. Dar, ca si vorbirea si scrisul dezvaluie personalitatea subiectului. Aspectele grafologice ale scrisului fiind de real folos în cunoasterea personalitatii cuiva.

Limbajul intern, este asociat de multi cu "vorbirea sonora launtrica" si, în cadrul lui functiile comunicativa, cognitiva si reglatorie coreleaza între ele în mod indisociabil.

Evaluarea dintre limbajul extern si intern nu este doar una de ordin cantitativ ci si calitativ, fapt care face din el, modalitatea centrala specifica vietii spirituale, a existentei mentale (P.P.Neveanu) în legatura si dependenta cu procesele mentale nonverbale. Constituirea limbajului intern face posibila declansarea vorbirii si scrierii, el functioneaza ca un filtru, selectând, prescurtând, dupa caz, idei si gânduri ale persoanei legate de actiune.

M.Ralea, P.Janet vorbeau de superioritatea limbajului intern datorita posibilitatilor acestuia de a folosi reflectia, meditatia, decizia, conduita amânarii.

Caracteristicile limbajului intern sunt: saturarea cu imagini figurative, este fragmentar, prescurtat si omisiv (în sensul ca în cuvinte persita numai scheletul dat de consoane iar vocalele sunt omise, în limba româna frecventa vocalelor este de 49-50%, ele sunt mult mai utilizate comparativ cu consoanele); dispune de maxima libertate - în sensul ca poate scapa rigorilor sintaxei gramaticale, spre deosebire de cel scris, care se supune acestora. Limbajul oral are o particularitate, care în scris poate fi corectata, odata cuvântul, propozitia rostite nu mai pot fi corectate, nu exista erata pentru limbajul oral, odata gafa efectuata nu mai poate fi retrasa, o corectezi, dar efectul s-a produs la nivelul receptiei destinatarului.

Mecanismele neurofiziologice ale limbajului

Orientarea potrivit careia centrul limbajului s-ar situa în zona Broca-Wernicke este de mult depasita în sensul ca, nu reprezinta decât verigi particulare ale unui mecanism extrem de complex, si anume, limbajul.

Din punct de vedere anatomic primar, zonele sus amintite sunt date de la nastere, dar, aceasta nu înseamna ca limbajul în ansamblul sau este dependent numai de ceea ce dau ele, pentru ca limbajul evolueaza pe parcursul unei perioade destul de îndelungate.

Organizarea mecanismelor limbajului are un caracter constelational, pe orizontala, si unul ierarhic, multinivelar pe verticala.

Fiind organizat dupa principiul comenzii si controlului, mecanismul limbajului cuprinde patru tipuri de verigi: aferente, interpretative,eferente si autoreglatoare.

Verigile aferente sunt asigurate prin subsisteme functionale specifice care se formeaza în cadru l a doi analizatori: auditiv si vizual (la cei cu deficiente de vedere vizualul este înlocuit cu tactilul).