LUCRARE - COMUNICAREA SI TIPURILE DE COMUNICARE

Comunicare

ALTE DOCUMENTE

Abordarea telefonica

Rolul motivatiei în desfasurarea procesului de comunicare.

SĂ COMUNICI CU TINE ÎNSUŢI

PROBLEMA MINCIUNII SI A SINCERITATII IN COMUNICARE

LIMBAJUL

ABORDARI TEORETICE ALE COMUNICARII

MOMENTE SEMNIFICATIVE IN ISTORIA TEORIILOR COMUNICARII

Criterii de evaluare a comunicarii non-verbale

CUM SA FACEM INVITATII CARE SA AIBA CAT MAI MULTE SANSE DE A FI ACCEPTATE

lucrare de DISERTAŢIE

SUCEAVA

2008

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

Comunicarea si mijloacele de comunicare ........ pag. 6

CAPITOLUL II

Comunicarea interumana ............. pag.7-13

- COMUNICAREA VERBAL

- Limbajul

- Stilul

- CONVORBIREA NON-VERBAL

CAPITOLUL III

Cominicarea scrisa ................ pag.14-18

CAPITOLUL IV

Tipuri de comunicare

Comunicarea intrapersonala, de grup, masa

Scopul comunicarii ................ pag. 18 - 30

- A comunica si a informa

- Prelucrarea si difuzarea informatiei

- Comunicarea astazi

-Corpul si gesturile

- Mirosurile

- Pozitia corpului

- Gesturile

- Înfatisarea

Capitolul V

Transmiterea informatiei ............. pag.30 - 40

Istoria presei

Capitolul VI

Noile mijloace de comunicare ................. pag.41 - 49

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE ÎN sTIINŢELE COMUNICĂRII

Teoriile comunicarii

Comunicarea reprezinta una dintre activitatile umane pe care fiecare dintre noi o poate recunoaste, însa putini o pot defini satisfacator. Orice comunicare implica semne si coduri. Semnele sunt acte care se refera la altceva decat la sine, sunt construite cu semnificatie. Codurile sunt sistemele în care sunt organizate semnele si care determina modul în care se leaga semnele unele de altele.

Modelul lui Shannen si Weaver

Trei niveluri ale problemelor aparute în studiul comunicarii: probleme tehnice, probleme semantice, probleme legate de eficienta.

Comunicarea - proces linear, simplu (sursa de informare - transmitator - semnal- receptor - destinatie.

Studierea nivelurilor are ca scop întelegerea felului în care s-ar putea îmbunatati acuratetea si eficienta procesului de comunicare.

Zgomotul- se adauga semnalului, pe traseul transmitere - receptare si nu este transmis intentionat de catre sursa - este o perturbare a sunetului.

Informatia - e conceptul de baza, reprezentând o masura a predictibilitatii semnalului, adica numarul de posibilitati deschise pentru emitatorul mesajului.

Redundanta - ceea ce este predictibil sau conventional într-un mesaj. Opusul redundantei este entropia. Redundanta are doua functii: una tehnica, iar cealalta implica extinderea conceptelor înspre dimensiunea sociala ajuta la acuratetea decodarii; furnizeaza un instrument de control care abiliteaza identificarea erorilor.

Conventia - o sursa majora de redundanta, duce la o decodare facila.

Modelul lui Jacobson

Comunicare fatica - actele de comunicare ce nu contin nimic nou.

Codul - sistem de semnificare comun membrilor unei culturi/subculturi

Feed-back - transmiterea reactiei receptorului înapoi la emitator. Modelele care accentueaza importanta feed-back-ului sunt cele orientate spre viziunea cibernetica

asupra comunicarii.

Alte modele

Modelul lui Gerbner -1956 - noul model leaga mesajul de "realitatea" despre care acesta vorbeste (perceptie, inteles).

Modelul lui Losswell - 1948 - cineva - spune ceva - pe un anume canal de comunicare

-cuiva cu un oarecare efect

Modelul lui Newcomb model triunghiular

Modelul lui Westley si MacLean - 1957 - adapteaza modelul lui Newcomb special pentru mass-media

Comunicare, intelesuri si semen

Semiotica - studiul semnelor si al felului în care ele functioneaza (semnul în sine, codurile sau sistemele în care sunt organizate aceste semne, cultura în cadrul careia opereaza aceste coduri si semne); se concentreaza în principal asupra textului.

Conceptul de baza este semnul, intelesul lui si utilizatorii acestui semn.

-icon - semnul seamana oarecum cu obiectul sau (ex. o fotografie) ;

-indice - exista o legatura directa între semn si obiectul sau (ex.fumul e indice pt foc);

-simbol - nu exista nici o legatura sau asemanare între semn si obiect (cuvântul e un

simbol).

Organizarea semnelor - paradigme - un set din interiorul caruia se face o alegere, urmând ca numai o unitate sa fie aleasa :

-toate unitatile dintr-o paradigma trebuie sa aiba ceva în comun;

-fiecare unitate trebuie sa se distinga net de toate celelalte unitati din paradigma (ex. tipurile de montaj în televiziune - taietura, fade, dissolve, wipe); o data aleasa dintr-o paradigma, o unitate va fi combinata cu alte unitati; aceasta combinatie este numita sintagma.

Codurile
- sunt sistemele în care sunt organizate semnele, exista o distinctie majora între codurile comportamentale si codurile de semnificare

- pot fi: analogice sau digitale

- codurile prezentationale - nu se pot referi la ceva diferit de ele sau de cel care le codifica;
- comunicarea nonverba 12412n1312m la se realizeaza prin intermediul codurilor prezentationale, cum ar fi gesturile, miscarile ochilor sau particularizarile vocii;

- codul elaborat - poate fi scris sau vorbit, este complex, faciliteaza exprimarea intentiilor discrete ale individului;

- codul restrâns - tinde sa fie oral, este ceva mai simplu, orientat înspre relatiile sociale;

-codurile difuzarii de masa (broadcasting) - definit prin natura audientei

- codurile difuzarii limitate (narrowcasting) - tinteste spre o audienta specifica, definita adesea de codurile pe care le foloseste.

Comunicarea si mijloacele de comunicare

În fiecare zi, în fiecare moment, fiintele comunica între ele, adica fac schimb de informatii. Pentru aceasta, oamenii folosesc diferite mijloace, unele dintre ele numite "mijloace de comunicare în masa" sau "mass-media".

Comunicarea face posibila coexistenta oamenilor. Salutul sau un gest prietenesc sunt forme simple de a stabili un contact cu ceilalti. Comunicarea directa între oameni este realizata prin intermediul cuvintelor sau a gesturilor. Dar, pentru a face un schimb de idei sau pentru a impartasi cunostinte cu persoane aflate departe, e nevoie de mijloacele cu ajutorul carora sa se transmita informatiile la distanta: acestea sunt mijloacele de comunicare în masa sau mass-media.

Comunicare reprezinta înstiintare, stire, veste, raport, relatie, legatura. Cam acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de catre dictionarul explicativ pentru comunicare. Desi pare simplu întelesul comunicarii este mult mai complex si plin de substrat. Comunicarea are o multime de întelesuri, o multime de scopuri si cam tot atâtea metode de exprimare si manifestare. Nu exista o definitie concreta a comunicarii însa se poate spune cel putin ca, comunicarea înseamna transmiterea intentionata a datelor, a informatiei.

Ce se întelege prin comunicare:

˘ o provocare constanta pentru psihologia sociala;

˘ o activitate;

˘ satisfacerea nevoilor personale;

˘ legatura între oameni, etc.

Comunicarea interumana - COMUNICAREA VERBALĂ, CONVORBIREA NON-VERBALĂ

COMUNICAREA INTERUMANĂ

COMUNICAREA VERBALĂ

Comunicarea reprezinta un sistem de transmitere a unor mesaje care pot fi procese mentare (confuzii, ganduri, decizii, interioare) sau expresii fizice (sunete si gesturi). Ea constituie o necesitate si o activitate sociala. Cauza care a dus la aparitia comunicarii a fost necesitatea de a comunica între oameni ca persoane sau grupuri sociale, când se aflau la departare unii de altii. Cauza care a determinat apoi dezvoltarea comunicarii a fost necesitatea de a comunica între oameni si organizatiile lor, în conditiile dezvoltarii relatiilor sociale. Formele de comunicare apar si se dezvolta odata cu mijlocul principal de comunicare între oameni, care este limba sau limbajul, în care doua forme de întrebuintare: orala si scrisa.

Comunicarea verbala are un rol primordial atât din punctul de vedere al secmentului de negociere pe care îl ocupa cât si din punct de vedere al continutului. Comunicarea verbala permite un joc logic al intrebarilor si al raspunsurilor într-o derulare flexibila, spontana, lucru care nu este posibil atunci când negocierile au loc scris sau prin alte tehnici. Prin comunicarea verbala au fost realizate o serie de activitati: obtinerea si transmiterea de informatii, elaborarea unor propuneri, exprimarea unor opinii.

Limbajul în tratative sau negocierea presupune în primul rând o buna comunicare între partenerii de tranzitie. Arta de a vorbi se dobândeste prin acumularea de cunostinte si o continuitate care elimina nesiguranta, vorbirea dezordonata, lipsa de expresivitate, echilibrul în vorbire.

Cunoasterea si folosirea justa a mijloacelor de exprimare a ideilor pe care dorim sa le comunicam constituie o conditie primordiala în comunicare. Aceste mijloace sunt: limbajul si stilul. 33739egb53rjn7o

Limbajul poate fi determinat ca fiind un sistem de comunicare prin semnale, în cadrul unei limbi sau în afara ei. Filozoful KARL POPPER a identificat trei categorii de limbaje, dupa criteriul functiei:

Limbaje inferioare (folosite si în lumea animala), având functia de semnalizare, de autoexpresie ;

Limbaje superioare, exclusiv umane, capabile de descriere si argumentare.

Limbaje mixte.

Ca activitate sociala comunicarea verbala în relatiile comerciale are un limbaj de specialitate corespunzator proceselor, operatiilor si relatiilor pe care le exprima. Terminologia acesteia, în general, este comuna tuturor domeniilor de activitate. Acest limbaj general se completeaza în fiecare domeniu de activitate prin includerea termenilor tehnici care exprima procesele de munca specifice acesteia, luând astfel fiinta limbajul specific activitatii comerciale.

Elementele limbajului comunicarii în domeniul comertului difera de cel al limbajului general sau obisnuit datorita specificului activitatii. Acestei eleente ale limbajului comunicarii în domeniul comertului sunt:

Vocabularul - a. Totalitatea termenilor existenti într-o limba

b. Totalitatea termenilor folositi de un autor sau de o persoana oarecare.

2. Repertoriu de termeni folositi într-un anumit domeniu

a. Expresiile si formele de exprimare

b. Forma si structura gramaticala

Stilul poate fi determinat ca:

1. La nivel individual: modul de exprimare într-o comunicare, specific definitor pentru emitator (stilul unui jurnalist, stilul unui scriitor, stilul unui orator, stilul unui muzician sau interpret)

2. La nivel colectiv: modul de exprimare într-un domeniu (stil publicitar, stil literar, stil stiintific, stil artistic).

Acesta adica stilul, cel folosit în comunicarea verbala care are loc în activitatea comerciala, se deosebeste în mod simtitor de stilul literar, stiintific, juridic sau familiar.

Comunicarea în negociere trebuie sa foloseasca un stil sobru si concis potrivit cu obiectul si rolul ei. În fiecare act de comunicare se trateaza o singura problema concreta. Pentru ca aceasta sa-si atinga scopul trebuie sa se utilizeze acele mijloace si procedee de exprimare care sa asigure o calitate superioara a actului de comunicare, rezolvând în felul acesta scopul pentru care a fost initiat.

Principiile stilului comunicarii verbale sunt:

Claritatea - cuvintele trebuie sa fie bine alese, exacte si potrivite cu ideile pe care le exprima, sa fie logic înlantuite pentru a putea fii întelese înca odata, de asemenea se va avea grija sa fie evitate cuvintele sau expresiile cu mai multe întelesuri, neologismele, regionalismele, claritatea stilului este asigurata când se folosesc propozitii si fraze scurte.

Simplitatea si naturaletea - acest principiu consta într-o exprimare directa, fireasca si lipsita de exagerari.

Corectitudinea - o exprimare corecta consta în respectarea regulilor gramaticale.

Politetea si demnitatea - stilul comunicarii trebuie sa aiba în vedere un ton si mod deosebit de exprimare, cuviincios, respectuos si demn, iar în cazul unor nemultumiri aparute în discutie trebuie sa predomine politetea, buna cuviinta si demnitatea.

Pentru exprimarea corecta a ideilor, alaturi de vocabular, structura gramaticala este al doilea element de baza al limbii române. Ea consta în aplicarea stricta a regulilor gramaticale în asezarea si îmbinarea indicioasa a cuvântului în propozitii si fraze, prin: construirea propozitiei în ordinea directa, folosirea partilor de propozitie si a expresiilor.

CONVORBIREA NON-VERBALĂ

Limbajul non-verbal se uneste cu limbajul verbal pentru comunicarea unui mesaj corect. Studiul acestui limbaj non-verbal vine sa dea forta, sa ne împrospateze cunostintele intuitive pe care le avem despre un individ sau un grup.

Expresiile psihice urmatoare reflecta starile de spirit cel mai frecvent exprimate în limbajul non-verbal: surâsul - indica o persoana amicala deschisa discutiei;

bratele încrucisate - da nota o atitudine negativa

mânile pe masa - indica faptul ca o persoana este gata de actiune a fi asezat pe scaun, mâinile încrucisate la ceafa, tot corpul înclinat pe spate - reprezinta atitudinea tipica patronului în biroul sau care este tentat sa-si delimiteze teritoriul; persoanele care-si freaca dosul mâinilor din când în când are adesea ceva de ascuns persoanele care-si freaca palmele mâinilor sunt pe cale de a realiza o buna actiune.

Desi în relatiile inter-umane comunicarea verbala ocupa locul cel mai important, în comportamentul speciei sunt folosite, ca substituit sau în mod complementar fata de comunicarea verbala, si diferite alte moduri de comunicare, care nu folosesc limba vorbita, scrisa.

a. Comunicarea tactila

Posibila numai în cadrul comunicarii inter-personale, aceasta forma de a transmite un mesaj, semnal este comuna si lumii animale. Ea se pastreaza înca si în societatile cele mai evoluate si are un caracter preponderent instinctual, desi de la un anumit nivel intervine constiinta. Cercetatorii au stanilit cinci clase de atingeri, dintre care numai patru privesc convorbirea:

Atingeri care transmit emotii pozitive, mângâierea, atingerea ca semnificatie consolatoare, atingerea de încurajare (strângerea tacuta de mâna, batai pe umar), atingerea linistitoare, comunica afectiunea, participarea si aprecierea au un efect pozitiv asupra starii de spirit a receptorului.

Atingeri ludice si acestea pot fi autonome sau în legatura cu comunicarea verbala (simularea unei mângâieri sau lovituri, într-un anumit context ludic), asemenea atingeri au un caracter abuziv si presupun un referential comun precum si o relatie de apropiere.

Atingeri "de control", în aceasta categorie sunt incluse acele semnale tactile care au rolul de a orienta comportamentul sau atitudinea, o asemenea atingere poate atentiona cu discretie, poate sugera un îndemn sau din potriva, o retinere, în respect cu comunicarea verbala sau cu alta actiune.

Atingerea "rituala" din aceasta categorie fac parte atât atingeri cu semnificatie magica, în spatiul religios, cât si atingeri specifice spatiului profund, care si-au pierdut vechile sugestii, transmiterea harului prin atingeri de la preot la preot sau de la preot la credincios, atingerea cu un obiect sacru, atingerea cu rol taumaturgic, pastreaza caracterul ritual; strangerea mâinii în semn de salut, lovirea palmei drepte a doua persone în semn de urare de succes sau de felicitare sunt atingeri care transmit implicarea desi uneori se golesc de sens si devin pur formale; în aceasta categorie sunt incluse si atingerile cu semnificatie sexuala.

b.Comunicarea gestuala-kinezica

La fel ca si comunicarea tactila, comunicarea prin gesturi poate sa se substituie, pe unele secvente multeori reprezinta o completare, accentuare, contrazicere sau reglare a acesteia. Aducând un spor de expresivitate, gestul este folosit cu precadere in comunicarea artistica. In raport cu destinatarul mesajului, gestul poate fi prezentat în comunicarea interpersonala, de grup si de masa.

Gesturile cu valoare comunicationala pot fi grupate în mai multe categorii:

a. Emblemele - acestea sunt miscari care se substituie comunicarii verbale si formeaza un limbaj constituit dintr-un numar mare de gesturi, care semnifica sunete ori cuvinte si compenseaza imposibilitatea de exprimare verbala în anumite situatii, exemplele curente se refera la codurile surdo-mutilor, la o populatie australiana (Aranda) si în domeniul artistic la practicantii pantomimei.

b. Ilustratorii - sunt gesturi de însotire si montare a comunicarii verbale uneori spontane, universale si au fost inventariate în cadrul mai multor categorii: "bastoanele", pictografele, kinetografele, ideografele, miscarile dictice, miscarile spatiale, miscarile ritmice, ilustratorii emblematici.

c. Gesturile de reglaj - miscarile capului, ale fetei, mai rar ale mâinilor - pentru a sugera solicitarea de a se vorbi mai tare, mai încet, mai rar, mai repede, mai putin.

d. Miscarile afective - sunt expresii ale starii de spirit, sunt folosite pentru a comunica trairi, scutruiente, reactii.

e. Adaptorii - gesturi de toaleta, de corectare a tinutei, de control al comportamentului în societate.

c. Comunicarea prin intermediul obiectelor

Este o forma de transmitere a unui mesaj non-verbal, care foloseste, înafara de resursele corporale, recursul la obiecte. Asocierea gest-obiect poate interveni în comunicare în unele situatii. Gesturile care folosesc batiste, esarfe, palarii pentru semn de salut sau despartire ori pentru semnalizarea unei prezente.

d. Comunicarea prin situare

Un alt gest de comunicare non-verbala neanalizata în literatura cu acest profil din romania. O persoana care nu doreste sa fie abordata se plaseaza într-o zona retrasa, extrema sau marginala aratând ca nu este disponibila, o persoana interesata sa fie remarcata se plaseaza si se misca în centrul actiunii comunicându-si disponibilitatea.

Scrisul a imbracat la inceput forma pictografica. Cu timpul s-a perfectionat si transformat ulterior în scrieri cu litere de alfabet. Scrisul si comunicarea formeaza unul si acelasi proces istoric-dialectic, determinat de schimbarea si dezvoltarea conditiilor vietii materiale si sociale. Limbajul scris constituie una dintre cele mai importante si mai revolutionare cuceriri dobândite de oameni,*in procesul muncii si in conditiile convietuirii in societate. El joaca un rol deosebit in pastrarea si raspandirea stiintei si a culturii in precizarea si realizarea diferitelor raporturi sociale. Comunicarea nu a ramas la stadiul unei simple comunicari de stiri sau vesti intre oameni. S-a dezvoltat continuu pe masura dezvoltarii relatiilor dintre oameni si pe masura dezvoltarii societatilor, lumii si a vietii de zi cu zi.

Prin comunicare scrisa se intelege: scrisoare, continutul unei scrisori, schimb de scrisori intre doua sau mai multe persoane, raport sau legatura intre fapte, lucrari, fenomene si situatii. Este procedeul de comunicare intre oameni prin scrisori, instiintari sau comunicari scrise. Prin comunicare scrisa se mai intelege totalitatea comunicarilor scrise care intervin in activitatea unei persoane juridice cu privire la relatiile si interesele ei.

Comunicarea facuta in scris de catre o persoana fizica sau juridica reprezinta un act de corespondenta. Actele de corespondenta au caracterul si poarta denumirea de scrisori. In cazurile concrete, insa, actele de corespondenta au denumiri diferite: oferta, adresa, intampinare, cerere, telegrama, reclamatie, proces-verbal, afis comercial. Comunicarea scrisa este folosita atunci cand nu este posibila comunicarea orala, cand nu exista alt mijloc de comunicare, cand comunicarea scrisa este mai avantajoasa in comparatie cu celelalte mijloace de comunicare si, indeosebi, intotdeauna este necesara existenta unei forme scrise.

Obiectul comunicarii il formeaza: pastrarea relatiilor existente si convenabile dintre oameni, dintre organizatiile lor, dintre ei si acestea, initierea, stabilirea si desfasurarea unor relatii noi, modificarea si stingerea relatiilor vechi, schimbul de stiri, ganduri, informatii, pareri si idei care prezinta interes pentru relatiile lor, precizarea anumitor situatii si pozitii privind interesele reciproce, clarificarea si aplanarea eventualelor neintelegeri care se pot ivi in cadrul relatiilor si intereselor comune, rezolvarea diferitelor probleme pe care le ridica desfasurarea practica a raporturilor sociale care ai leaga.

Pentru persoanele fizice, comunicarea scrisa constituie o activitate ocazionala. Pentru organele de stat, institutii, intreprinderi si celelalte organizatii, comunicarea constituie o activitate continua, o metoda de lucru, o modalitate de rezolvare a multor probleme.

Corespondenta a facut pozibile noi relatii in viata politica activitatea comerciala, in lumea culturala si in existenta cotidiana. Ea respecta un anumit protocol si presupune, atat pentru emitator cat si pentru receptor, cunoasterea si respectarea unor reguli. Ea mai presupune confidentialitate, fiind protejata de altfel de prevederile legale. Violarea corespondentei este un act abuziv si ilegal.

Rolul comunicarii scrise in activitatea societatilor comerciale reuneste atat definirea corespondentei cat si importanta ei. Corespondenta este comunicarea scrisa intre doua persoane, institutii, scrisori primite, trimise de o institutie, organism, persoana. Importanta ei decurge din rolul pe care il joaca in activitatea societatilor comerciale.

Comunicarea organizationala este diciplina care se ocupa cu studiul proceselor de comunicare in cadrul contextului organizational.

Totusi chiar in context organizational termenul nu este folosit in sens de "disciplina" ci se face referire la una sau mai multe din urmatoarele clase:

comunicarea interpersonala directa sau mediata dintre membrii organizatiei: angajati, manageri, specialisti, colaboratori;

comunicarea dintre structuri organizationale: intre departamente, divizii, filiale, directii, compartimente;

maniera prin care organizatia abstractizata comunica prin transmitere de semnificatii catre proprii angajati, catre clienti si catre alte organizatii: prin politici de personal, marketing intern, publicitate, comunicare publica, politici de piata;

Scolastic, comunicarea poate fi inteleasa ca transfer de semnificatii intre emitator si receptor prin intermediul unui canal de comunicare. Cei mai multi teoreticienii considera ca exista comunicare si nu doar "transfer" decat atunci cand receptorul emite feed-back. La nivelul comunicarii organizationale nu numai feed-back-ul ci si calitatea si rapiditatea cu care acesta este oferit devin piatra de incercare a oricarei organizatii moderne. Unul din promotorii conceptului de comunicare organizationala a fost Chris Argyris (Personality and Organization - 1954) ca reactie la postulatele managementului stiintific dezvoltate de Taylor ce promovau ruptura radicala dintre manageri si muncitori, de ex.: "managerii stiu cel mai bine iar muncitorii sunt prosti si lenesi, opunandu-se mereu managerilor". Acest punct de cotitura in stiinta psihologiei manageriale a propulsat obligativitatea imbunatatirii comunicarii organizationale devenind unul din obiectivele de baza ale interventiilor de dezvoltare organizationala.

In practica manageriala curenta se observa urmatorul fenomen:

cand se vorbeste de comunicare organizationala fiecare persoana din organizatie va intelege altceva, avand o alta perceptie (personala si subiectiva) asupra a ceea ce inseamna acest lucru.

este greu de definit vreo problema in cadrul unei organizatii care sa nu aiba la baza deficiente in comunicarea organizationala sau in care deficientele de comunicare sa nu fie un factor agravant!

Din aceste considerente in momentul in care se utilizeaza expresii cum ar fi:

"avem probleme de comunicare in organizatie", "trebuie sa imbunatatim comunicarea organizationala" sau "obiectivul este cresterea comunicarii interdepartamentale"..., se creeaza involuntar mai degraba o divergenta a intelegerii naturii problemelor si implicit a scopurilor si intentiilor de optimizare. Nu trebuie sa ne surprinda ca pentru anumite cazuri particulare (si mai pe placul managerilor) se utilizeaza sintagma de "flux de comunicare intre ... si intre...". Se creeaza astfel o perceptie mai clara a conceptului de comunicare, de proces dinamic, usor identificabil intre doua entitati definite, proces ce poate fi proiectat si coordonat si unde este mai usor de stabilit calitatea si frecventa dezirabila a feed-back-urilor.

Frecvent comunicarea organizationala era analizata prin urmatoarele componente:

formala (oficiala) si informala;

orizontala (la acelasi nivel ierarhic), ascendenta (de la subordonati la superiori) sau descendenta

interna (in organizatie), externa (cu parteneri, clienti, colaboratori, furnizori, etc)

In managementul modern comunicarea organizationala a capatat o dimensiune suplimentara datorita tehnologiei informatice care a creat mutatii serioase in utilizarea conceptului. De exemplu, interactiunea este fundamentala in definirea comunicarii, dar se pune din ce in ce mai mult accent pe canalul de comunicare (electronic, wireless), pe procesarea informatiilor, codarea si decodarea lor in procesul comunicational. Se dezvolta concepte noi cum ar fi: comunicarea în retea sau echipe virtuale. Transformari radicale de tip: business reengineering sunt efectul firesc al acestor mutatii in paradigma comunicarii organizationale.

Calitatea comunicarii organizationale, atât formale cât si informale este factorul determinant în formarea a ceea ce numim cultura organizationala.

CAPITOLUL IV

Tipuri de comunicare Comunicarea intrapersonala, de grup, masa,

Scopul comunicarii

Comunicarea in cadrul grupului

Comunicare reprezinta instiintare, stire, veste, raport, relatie, legatura. Cam acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de catre dictionarul explivativ pentru comunicare. Desi pare simplu intelesul comunicarii este mult mai complex si plin de substrat. Comunicarea are o multime de intelesuri, o multime de scopuri si cam tot atitea metode de exprimare si manifestare. Nu exista o definitie concreta a comunicarii insa se poate spune cel putin ca, comunicarea inseamna transmiterea intentionata a datelor, a informatiei.

Ce se intelege prin comunicare:

provocare constanta pentru psihologia sociala;

l o activitate;

satisfacerea nevoile personale;

legatura intre oameni, etc.

Societatea continua sa existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect sa spunem ca ea exista in transmitere si in comunicare. Este mai mult decat o legatura verbala intre cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii traiesc in comunitate in virtutea lucrurilor pe care le au in comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung sa detina in comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate , ei trebuie sa aiba in comun scopuri, convingeri aspiratii, cunostinte - o intelegere comuna - "acelasi spirit" cum spun sociologii. Comunicarea este cea care asigura dispozitii emotionale si intelectuale asemanatoare, moduri similare de a raspunde la asteptari si cerinte.

Comunicarea se realizeaza pe trei niveluri:

Logic

Paraverbal

Nonverbal

Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezinta doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza de rostire...) si 55% la nivelul nonverbal (expresia faciala, pozitia, miscarea, imbracamintea etc.).

Daca intre aceste niveluri nu sunt contradictii, comunicarea poate fi eficace.

Daca insa intre niveluri exista contradictii, mesajul transmis nu va avea efectul scontat.

Tipuri de comunicare:

Comunicarea intrapersonala . Este comunicarea in si catre sine.

Comunicarea interpersonala. Este comunicarea intre oameni. dz891k6445mzzd

Comunicarea de grup. Este comunicarea intre membrii grupurilor si comunicarea dintre oamenii din grupuri cu alti oamenii.

Comunicarea de masa. Este comunicarea primita de sau folosita de un numar mare de oameni.

Scopul comunicarii:

sa atentionam pe altii.

sa informam pe altii.

sa explicam ceva.

sa distram.

sa descriem.

sa convingem, etc.

Pentru a descrie numeroasele intelesuri ale comunicarii pe care o folosim si o traim zilnic, folosim urmatorii trei termeni:

a. Forma comunicarii

Este un mod al comunicarii asa cum sunt vorbirea, scrierea sau desenul.

Aceste forme sunt distincte si separate una de alta asa de mult, incat au sistemul lor propriu pentru transmiterea mesajelor. Astfel, cand semnele sunt facute pe foaia de hartie potrivit anumitor reguli (cum sunt cele ale gramaticii si ortografiei), atunci noi cream cuvinte si "forma" scrierii.

b. Mediul comunicarii

Este un mijloc al comunicarii care combina mai multe forme.

Un mediu adesea poate implica utilizarea tehnologiei asa ca acesta este dincolo de controlul nostru. Spre exemplu, o carte este un mediu care foloseste forme ale comunicarii precum sunt cuvintele, imaginile si desenele sunt acele mijloace de comunicare in masa care s-au constituit intr-un grup propriu.

Exemple binecunoscute sunt radioul, televiziunea, cinematograful, ziarele si revistele. Toate acestea sunt distincte si prin modul prin care pot include un numar de forme de comunicare. Spre exemplu, televiziunea ofera cuvinte, imagini si muzica. Adesea termenul mass-media identifica acele mijloace ale comunicarii bazate pe tehnologie care fac o punte intre cel care comunica si cel care recepteaza.

Limbajul este codul cu care este transmisa informatia, reprezinta unealta comunicarii. În prima categorie intra limbajul. Limbajul reprezinta codul comunicarii,este liantul intre cel ce transmite informatia ,emintator, si cel ce primeste informatia, receptor. Limbajul determina forma comunicarii.

El este de trei feluri:

Limbaj scris.

Limbaj verbal.

Limbaj nonverbal.

Judecata, sinele si societatea nu sunt structuri discrete, ci procese de interactiune personala si interpersonala. Interactiunea simbolica subliniaza importanta limbajului, ca mecanism fundamental in devenirea sinelui si judecatii.

Personalitatea este ceea ce este propriu, caracteristic fiecarei persoane si o distinge ca individualitate; felul propriu de a fi al cuiva.

Comunicarea are o foarte mare influenta asupra personalitatii deoarece in ziua de azi individul se defineste in functie de ceilalti iar comportamentul reprezinta o constructie a persoanei in interactiunea cu ceilalti. Interatiune atrage concomitent comunicare.

Sinele se construieste in interactiune cu ceilalti. In felul acesta, definirea unei situatii nu este niciodata strict individuala, desi apare astfel; in acelasi timp, nici individul nu este doar o oglinda a celorlalti, ci introduce note personale in orice evaluare si raspuns. Cu cat se comunica mai mult cu atat cresc sansele de a se crea personalitati puternice. Comunicarea este cheia individului spre societate si integrarea in aceasta.

Lipsa comunicarii atrage o indepartare iminenta fata de grup, echipa, societate, etc.

Daca luam în discutie termenul de grup observam caci, chiar societatea din care facem parte este un grup. Grupul înseamna reguli, reputatie, tel, munca în echipa, etc .

Sensuri determinate de interanctiune deci de comunicare. Atata timp cat exista o buna comunicare exista si un randament maxim, insa daca aceasta lipseste se poate ajunge la disensiuni sau, chiar mai rau.

Functionarea unui grup mai mare se bazeaza pe reteaua care conecteaza diferite parti ale sale si-i asigura coerenta. Nuanta pe care o introduce Blumer ar putea chiar surprinde: "O retea sau o institutie nu functioneaza in mod automat datorita unei dinamici interioare sau unui sistem de cerinte: ea functioneaza pentru ca persoanele aflate in diferite puncte fac ceva, iar ceea ce fac este rezultatul modului cum definesc situatia in care sunt chemate sa actioneze"

Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care ne nastem. Noi invatam sa comunicam. De aceea trebuie sa studiem ce invatam ca sa putem folosi cunostintele noastre mai eficient. Orice comunicare implica creatie si schimb de intelesuri. Aceste intelesuri sunt reprezentate prin "semne" si "coduri". Se pare ca oamenii au o adevarata nevoie sa "citeasca" intelesul tuturor actiunilor umane. Observarea si intelegerea acestui proces poate sa ne faca sa fim mai constienti referitor la ce se intampla cand comunicam.

Este o alta lectura a comunicarii si semnificatiei sale legata de data aceasta de procese sociale de adancime, cum ar fi conservarea identitatii si coeziunii, exercitarea functiei vitale de integrare sociala, de mentinere si consolidare a unui humus psihologic comun. In nici una dintre ipostazele sale majore, societatea (comunitatea umana) nu poate exista fara comuni-care: nici in cea de dobandire a unei experiente comune (care presupune dialog), nici in cea de transmitere a zestrei culturale, nici in construirea acor-dului asupra unor probleme si dezlegari. comunicarea semnifica mult mai mult decat schimbul si raspandirea de informatii; comunicarea creaza si mentinea societatea.

Comunicarea, informarea si mijloacele de comunicare depind unele de altele. Acesti termeni au sensuri diferite in functie de domeniile care au drept scop comunicarea informatiei. Pentru ziarist, informatia este expunerea unor fapte la care a asistat sau pe care le-a putut verifica. Pentru el, o informatie buna trebuie sa fie adevarata, noua, inedita si surprinzatoare. Mijloacele de comunicare sunt diferitele suporturi pe care ziaristii le folosesc ca sa transmita informatia (ziare, radio, televiziune etc.). Pentru inginerul din domeniul telecomunicatiilor, informatia este un semnal transmis unui destinatar prin mijloace tehnice. Inginerul numeste comunicare totalitatea operatiilor de prelucrare, de transmitere si receptionare a mesajului. Pentru cei din domeniul publicitatii, comunicarea are drept scop cucerirea si influentarea consumatorului prin mesaje atragatoare. In functie de clientul care trebuie convins, sunt folosite diferite mijloace de comunicare. Pentru specialistii din stiintele umane, comunicarea este un mijloc folosit de oameni pentru a stabili contacte intre ei, pentru a crea si intretine legaturi intre membrii unui grup. Mass-media extind aceste legaturi la intreaga societate, iar telecomunicatiile sunt un mijloc de coexistenta la distanta.

Prelucrarea si difuzarea informatiei

Este greu sa comunicam marelui public anumite evenimente, de exemplu descoperirea unei noi molecule chimice. De aceea, este nevoie ca anumite persoane sa se ocupe de prelucrarea acestor informatii, astfel incat un numar cat mai mare de oameni sa poata afla. Acesta este rolul profesorilor si al ziaristilor: ei prezinta informatiile si le structureaza dand prioritate celor mai importante si mai interesante, in functie de publicul caruia I se adreseaza.

Odata informatia prelucrata, aceasta trebuie sa fie difuzata publicului interesat. Distanta franeaza considerabil comunicarea. De aceea, de-a lungul secolelor, oamenii au inventat diferite moduri de a transmite informatiile. Astfel, pentru a comunica, ei pot vorbi (fata in fata, la telefon, la radio), scrie carti sau articole in ziar, pot face fotografii, pot filma, trimite scrisori prin posta, prin fax, prin reteaua Internet etc. diversitatea mijloacelor de comunicare face posibila exprimarea unor puncte de vedere diferite despre acelasi eveniment.

Comunicarea astazi

Astazi, putem transmite si primi informatii imediat, oriunde in lume. Datorita acestei rapiditati, verificarea informatiilor devine din ce in ce mai dificila, atat pentru ziaristi, cat si pentru public. Comunicarea este indispensabila, dar trebuie sa comparam si sa privim cu un ochi critic toate informatiile care ne parvin. Oamenii, dar si plantele sau animalele trebuie sa comunice pentru a trai. Ca sa transmita mesaje si sa faca schimb de informatii, natura le-a oferit diferite mijloace.

Corpul si gesturile

Comunicarea nu se limiteaza la cuvintele unei limbi. Plantele si animalele nu vorbesc. Cu toate acestea, ele comunica. Astfel, plantele transmit mesaje prin intermediul mirosurilor si al culorilor, la fel ca animalele si oamenii. Fiintele umane transmit informatii si prin pozitia corpului, prin gesturi si infatisare. Aceasta este comunicarea nonverbala.

Mirosurile

Numeroase specii de plante se reproduc cu ajutorul insectelor. Plantele semnaleaza locul in care se afla raspandind anumite parfumuri sau colorandu-se in anumite culori. Insectele astfel atrase se aseaza pe flori si apoi transporta polenul de la o floare la alta.

Animalele emit mai multe feluri de mesaje degajand substante mirositoare, numite feromoni. Ele lasa urme pe pamant care le semnaleaza prezenta, le delimiteaza teritoriul. De asemenea, mirosurilepot fi semnale de avertizare: cand vaironul, o specie de pesti, este ranit de un pradator, el ii avertizeaza de pericol pe ceilalti pesti degajand un miros. In sfarsit, feromonii duc la apropierea masculilor si a femelelor in momentul reproducerii: femela fluture emite un miros care poate atrage un mascul din specia sa de la o distanta de mai multi kilometri. Omul are un simt olfactiv mult mai putin dezvoltat decat cel al animalelor; el este totusi sensibil la mirosuri, chiar daca uneori nu isi da seama de acest lucru. Se stie, de exemplu, ca bebelusii recunosc mirosul mamei lor chiar la cateva minute dupa nastere.

Pozitia corpului

Animalele si oamenii isi folosesc corpul pentru a comunica. Prin unele posturi se pot transmite informatii extrem de precise. Astfel animalele isi pot exprima teama, dorinta, supunerea, placerea sau agresivitatea. Elefantul isi inalta capul si isi ridica trompa in fata unui pericol, cimpanzeii isi exprima furia agitandu-si bratele, sarind pe loc si aratandu-si dintii. Animalele si oamenii comunica si prin expresia fetei. Oamenii adopta uneori o mimica apropiata de cea a cimpanzeilor: ridica din sprancene de mirare, isi stramba nasul de dezgust, ochii li se maresc si buzele li se strang cand ameninta.

Gesturile

Stramosii nostri indepartati se exprimau prin gesturi. Si astazi omul isi foloseste bratele, mainile si capul ca sa faca gesturi. Gesturile sale preced, ilustreaza sau precizeaza ceea ce spun cuvintele: degetul dus spre obraz indica rusine, iar spre tampla semnifica nebunia. Gesturile si miscarile pot fi organizate intr-o inlantuire ritmata: acesta este dansul, un mijloc universal de comunicare. In anumite triburi din Africa si Amazonia, oamenii danseaza pentru a cere zeilor ploaia sau tamaduirea unui bolnav.

Infatisarea

Din cele mai vechi timpuri, omul si-a schimbat infatisarea si chiar pielea prin pictarea corpului, tatuaje, scarificari, machiaj, imbracaminte.

La triburile africane, pictarea corpului si a fetei, tatuajele si scarificarile indeplinesc diferite functii: ele pot, de exemplu, indica varsta sau statutul social. De asemenea, dupa imbracaminte, putem recunoaste apartenenta cuiva la un grup, la o categorie profesionala: de exemplu, soldatii sau politistii pot fi usor identificati datorita uniformelor.

Animalele comunica intre ele emitand semnale sonore: strigate, mormaituri sau triluri. Numai oamenii pot articula sunetele pentru a alcatui cuvinte si a le organiza intr-un limbaj vorbit.

Animalele si oamenii comunica prin emiterea de semnale sonore. Oamenii nu isi folosesc vocea in acelasi fel ca animalele. Astfel, desi animalele pot emite mai multe sunete diferite, ele nu vorbesc. In schimb, oamenii articuleaza sunetele, formeaza cuvinte si fraze si isi pot controla glasul pentru a vorbi.

Sunetele emise de animale

Animalele fac schimb de semnale sonore: strigate, mormaituri, fluieraturi, ragete., prin care pot transmite mesaje de chemare, de alarma, de amenintare sau de agresiune. Pasarile, de exemplu, au un sistem de comunicare sonora foarte sofisticat: pitigoiul poate emite peste 50 de sunete diferite. Fiecare sunet are un scop precis: pasarile striga pentru a semnala prezenta unui dusman, pentru a-si chema puii sau pentru a mentine contactul cu restul grupului; masculii canta pentru a-si delimita teritoriul sau pentru a cuceri o femela.

Organele vorbirii

S-au modificat pe masura ce omul s-a adaptat la pozitia verticala. Fiindca, asemenea maimutelor de talie mare, stramosii omului se deplasau sprijinindu-se in maini. Primul om care s-a ridicat in pozitie verticala a capatat denumirea de Homoerctus. Mergand astfel, el a putut sa-si foloseasca mai mult mainile decat falcile, de exemplu pentru a apuca hrana. Cum nu mai avea nevoie de falci atat de puternice, capul i-a devenit mai usor si s-a ridicat. Atunci, laringele i s-a eliberat si i s-au dezvoltat organele vocale. Aceste modificari fizice au fost necesare aparitiei limbajului articulat, care este controlat in creier de centrii vorbirii. Aerul care iese din plamani prin laringe face sa vibreze coardele vocale, ceea ce provoaca emiterea unui sunet.

Apoi sunetul este modulat datorita schimbarii formei si pozitiei altor organe vocale: limba, gura si buzele. Primatele au un aparat vocal similar celui al omului, insa mai putin dezvoltat. Ele nu pot vorbi.

Primele cuvinte

Oamenii preistorici comunicau probabil intre ei prin strigate si diferite alte sunete. Apoi, treptat, oamenii au avut nevoie sa transmita informatii din ce in ce mai complexe. Astfel, au inceput sa foloseasca combinatii de sunete diferite pentru fiecare obiect, fiecare actiune si fiecare idee. Ei au inventat cuvinte pentru a desemna animalele, plantele, intreaga natura inconjuratoare si propriile lor activitati: fuga, vanatoarea, hrana, somnul. Unii cercetatori cred ca primii oameni care au folosit un limbaj au trait acum mai mult de o suta de mii de ani.

Controlul vocii si cantatul

Cand se naste, copilul nu stie sa vorbeasca. El se face inteles de cei din jur prin strigate, prin plans si mimica. Crescand, el invata treptat sa isi foloseasca glasul, sa produca si sa controleze sunetele, apoi sa stapaneasca limbajul parintilor sai.

Dar omul nu se multumeste doar cu articularea cuvintelor pentru a vorbi, el stie sa isi si moduleze vocea pentru a canta. Vocea este, intr-un fel, primul instrument muzical folosit de om.

Limbile lumii

Astazi in lume se vorbesc mii de limbi diferite. Fiecare dintre acestea provine din limbi foarte vechi. Limbile sunt grupate in mari familii. Comparand limbile actuale din Europa, India si Iran, cercetatorii au observat ca acestea au radacini comune. Atunci, ei au presupus ca o singura limba s-a aflat la originea celor pe care le vorbim astazi.

Aceasta limba comuna, numita indo-europeana, era folosita acum aproximativ 5000 de ani. Astazi, aproape jumatate din populatia de pe glob vorbeste una din limbile familiei indo-europene.

CAPITOLULV

Transmiterea informatiei

Secole de-a randul, cartile erau copiate de mana, una cate una. Inventarea tiparului a facut posibila reproducerea lor in multe exemplare, pentru a fi vandute si apoi citite de mii de oameni. Cu ajutorul cartii, informatiile pot fi transmise multor oameni. Astazi, cartile sunt produse intr-un numar mare si, apoi, pot fi transportate cu usurinta. Dar primele carti erau departe de a indeplini aceste conditii.

Cartile in Antichitate

Primele marturii despre existenta cartilor provin din

China

, unde au fost gasite placute de lemn gravate, apoi legate cu curele de piele sau fire de matase. Ele dateaza din mileniul al II-lea i.H. Tot chinezii au inventat hartia, in secolul I i.H., dar aceasta nu va fi folosita in Orientul Mijlociu si in Europa decat cateva secole mai tarziu.

În Egiptul antic, incepând cu anul 2500 i.H., textele sunt scrise pe papirus (acestea sunt foi realizate din tulpina unei plante numite "papirus"). Initial, grecii si romanii îsi gravau textele în lemn. Cuvântul grecesc biblos si cuvântul latinesc liber, folosite pentru a denumi cartea, semnifica "scoarta de copac". În secolul al II-lea i.H., grecii inventeaza pergamentul, o piele de oaie sau de capra prelucrata în asa fel incât sa se poata scrie pe ea. Foile de pergament erau prinse în coli cusute laolalta pentru a forma ceea ce se numeste un "codice".

Totalitatea ziarelor, a cotidienelor si revistelor constituie ceea ce se numeste presa scrisa, al carei principal rol este de a culege informatia si de a o comunica unui numar mare de cititori.

Ziare

Scrierea a fost folosita dintotdeauna pentru transmiterea de informatii, dar primele ziare au aparut abia in secolul al XV-lea, odata cu perfectionarile aduse de Gutenberg tiparului.

Istoria presei

Din secolul al XIV-lea pana in cel de-al XVI-lea, datorita dezvoltarii tiparului si a serviciilor postale, in marile orase europene ca Paris, Viena, Anvers, Venetia sau Koln sunt puse in vanzare primele gazete. Aceste tiparituri relatau in general un singur eveniment important; nu erau editate decat cu aceasta ocazie si apareau deci la intervale neregulate. Primele saptamanale au aparut in Germania si Anglia la inceputul secolului al XVII-lea. La Gazette de France, primul saptamanal francez, a fost lansat de Theophraste Renaudot (1586-1653) pe 30 mai 1631. Publicatiile periodice cunosc apoi o dezvoltare rapida. Daily Courant este primul cotidian: el este tiparit la Londra in 1702. Dar, fiind scumpe, la aceste ziare nu au acces decat cei bogati.

In secolul al XIX-lea, progresele tehnice si banii obtinuti din anunturile publicitare duc la scaderea preturilor de vanzare a ziarelor si la cresterea tirajului. Acesta este inceputul presei populare, adica accesibile tuturor. Sun, care apare la New York in 1833, si la Presse, infiintat de Emile de Girardin la Paris in 1836, sunt primele ziare de mare tiraj.

Incepand cu secolul al XIX-lea, in urma descoperirii electricitatii si a undelor electromagnetice, a devenit posibila punerea in circulatie foarte rapid a informatiilor pe intreaga planeta.

Telecomunicatiile

Pentru a comunica la distanta cu alti oameni, putem calatori pana la ei sau le putem trimite mesaje. Pentru aceasta, se folosesc mijloace de comunicare terestre, maritime sau aeriene si mijloace de transport ca automobilul, trenul, vaporul sau avionul. Insa, datorita marilor descoperiri din secolul al XIX-lea, ca electricitatea, apoi undele electromagnetice, putem astazi comunica la distanta fara sa ne deplasam.

Telegraf si telefon: comunicarea prin fir

In 1837, S. Morse (1791-1872) a realizat un sistem care folosea curentul electric pentru transmiterea de mesaje codificate: telegraful. In 1876, G. Bell (1847-1922) a conceput un aparat electric care putea transmite glasul uman: telefonul. Cele doua instrumente de comunicare au cunoscut un mare succes. In multe tari s-au creat retele de fire telegrafice sau telefonice. Liniilor aeriene, sustinute de stalpi, li s-au adaugat, pentru transmiterea mesajelor de la un continent la altul, cablurile scufundate pe fundul oceanelor. Acestea sunt formate dintr-un fascicul de fire conductoare protejate de o camasa izolatoare.

Alte cercetari au deschis calea telecomunicatiilor care nu mai folosesc firele. In 1873, J.C. Maxwell (1831-1879) a intuit existenta undelor produse de oscilatia sarcinilor electrice, care se propaga in toate directiile cu viteza luminii, transportand energie. Lumina nu ar fi decat o categorie aparte a acestor unde, numite "unde electromagnetice".

In 1888, H.Hertz (1857-1894) a demonstrat aceasta teorie: el a reusit sa produca unde electromagnetice invizibile si a stabilit ca au exact aceleasi proprietati ca lumina. Acestea sunt undele radioelectrice (sau undele radio), pe care in mod obisnuit le mai numim si "unde hertziene". In urma cercetarilor facute in domeniul emisiei si receptiei de unde radio, G. Marconi (1874-1937) a realizat un sistem care permite transmiterea de semnale morse cu ajutorul undelor hertziene: el a creat in 1896 telegraful fara fir, sau T.F.F. Pentru a transmite nu numai semnale codificate, dar si cuvinte sau muzica era nevoie de o serie de imbunatatiri: aventura radiodifuziunii a inceput prin anii 20. Daca undele radio pot transmite sunete la mari distante, de ce nu s-ar putea face acelasi lucru si in cazul imaginilor? De la sfarsitul secolului al XIX-lea, cercetatorii au studiat aceasta posibilitate. Dar au inteles foarte repede ca o imagine nu poate fi transmisa ca atare pe unde Hertziene: mai intai imaginile trebuie descompuse in elemente foarte mici pentru a fi transformate in semnale electrice. La receptionarea semnalelor, imaginea este reconstituita. In 1926, J.L. Baird (1888-1946) a efectuat prima demonstratie publica de televiziune.

Astfel, o comunicare telefonica poate sa circule prin fir pana la un centru local, apoi sa fie purtata pe cale undelor pana la un satelit sau orientata spre un cablu ca sa traverseze oceanul, pentru a-si incheia traseul tot prin fir.

O informatie poate circula in orice loc dintr-un teritoriu cu conditia ca acesta sa dispuna de cai de comunicare. Toate aceste cai constituie o retea. Astfel, reteaua rutiera este formata din sosele si autostrazi legate intre ele prin intersectii si sensuri giratorii. Podurile suspendate si semnalele luminoase ajuta vehiculele care strabat retelele rutiere sa se orienteze si sa evite blocarile de circulatie. La fel, a fost necesara organizarea circulatiei informatiilor prin fir si pe calea undelor, adica crearea de diferite retele: reteaua de fire, reteaua hertziana, reteaua celulara, reteaua de sateliti. Toate aceste retele comunica intre ele.

Aceasta este reteaua formata din liniile telefonice si de cabluri. Astazi, in majoritatea tarilor, circulatia si transferul comunicatiilor telefonice sunt realizate complet automat. Numarul de telefon serveste drept adresa si cod pentru circulatia pe retea. Fiecare linie telefonica este legata la o centrala locala, unde un autocomutator orienteaza fiecare comunicare spre o persoana conectata la aceeasi centrala sau spre o centrala de tranzit, daca interlocutorul se afla mai departe.

Reteaua hertziana asigura difuzarea pe calea undelor a emisiunilor de radio si de televiziune. Undele radioelectrice (sau hertziene) se transmit prin fascicule hertziene.

Antenele care emit si receptioneaza aceste fascicule sunt amplasate pe turnuri inalte distribuite pe tot teritoriul care trebuie acoperit. Cand distantele sunt foarte mari, undele hertziene se transmit spre satelitii de telecomunicatii care le trimit pe Pamant.

Unele comunicatii telefonice (printre care apelurile de la telefoanele portabile) trec tot prin reteaua hertziana.

Aceasta este o retea destinata telecomunicatiilor cu aparate mobile (de exemplu, telefoane portabile). Teritoriul in care opereaza este impartit in celule apropiate unele de altele, mai mari sau mai mici, in functie de intensitatea traficului: cu un diametru de cateva sute de metri in oras, pana la aproximativ 30 km in zonele rurale. In fiecare celula, unul sau mai multe emitatoare-receptoare capteaza undele emise de mobile. Ele sunt conectate la statii regionale si centrale de tranzit care asigura legatura cu alte retele. Centralele de tranzit sunt conectate la centre de baze de date care strang toate informatiile privind traficul.

Telegraful transmite mai intai semnale vizuale, apoi semnale electrice. Acesta este primul mijloc de comunicare la distanta care a permis trimiterea de mesaje relativ complexe.

Mijloacele de comunicare la distanta exista de multa vreme. In antichitatea greaca si romana, focurile aprinse in turnuri anuntau inaintarea dusmanului sau o victorie in lupta. In secolul al III-lea i.H., farul din Alexandria trimitea mesaje codificate navelor de pe mare. Indienii din America de Nord comunicau prin semnale de fum, care puteau fi observate de la mare distanta. Dar informatia transmisa ramanea limitata si nu exista intotdeauna posibilitatea de a raspunde.

Telegraful lui Chappe

Primul telegraf a fost realizat de francezul Claude Chappe in 1793: telegraful sau optic transmitea mesaje vizibile de la un releu la altul cu ajutorul unor brate articulate care reproduceau semnale stabilite dinainte de expeditor si destinatar. Acest sistem avea si inconveniente: nu se putea comunica noaptea, pe ceata, ploaie, etc. Cu toate acestea, el a fost folosit in Europa, in special de catre militari, pana la mijlocul secolului al XIX-lea. Astazi in marina si pe caile ferate se comunica prin semnalele vizuale ale semafoarelor.

Primele modele de telegraf electric au fost testate in Germania, in 1833, de catre Gauss si Weber, in cadrul studiilor privind electromagnetismul. Dar telegraful electric cunoaste adevaratul sau succes datorita lui Samuel Morse (1791-1872), pictor si fizician american. El creeaza in 1832 un sistem care pune in legatura doua statii. De la prima, operatorul trimite impulsuri electrice mai lungi sau mai scurte; ele ajung pana la cea de a doua statie, unde sunt transcrise de cel care receptioneaza mesajul. Morse elaboreaza un cod simplu alcatuit din numai doua semne: linia si punctul. Fiecare litera a alfabetului si fiecare cifra este codificata printr-o combinatie de linii si puncte.

Pentru a transmite un mesaj, telegrafistul manevreaza un mic brat care lasa sa treaca sau intrerupe curentul electric. Printr-o apasare usoara, lasa curentul sa treaca pentru scurt timp: acesta este echivalentul unui punct. O apasare mai lunga formeaza linia. In 1837, englezii Cook si Wheatstone au incercat sa realizeze un sistem asemanator. Este vorba de telegraful cu cadran. Wheatstone a perfectionat apoi si a automatizat sistemul lui Morse. Impulsurile electrice transmise prin fire activau la celalalt capat al liniei un receptor care perfora linii si puncte pe o banda de hartie. Destinatarul nu mai trebuia decat sa decodifice masajul.

Din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, telegraful electric devine accesibil persoanelor particulare si se dezvolta foarte repede. Dar mai ramaneau de traversat oceanele. Acest lucru a devenit posibil in urma inventarii unui izolator suficient de etans ca instalarea cablurilor sa se poata face si sub mare.

In 1865, Londra si New York-ul au fost conectate prin cabluri electrice submarine. In 1872, de la Londra se putea telegrafia la Calcutta sau Tokio.

Astazi, telegraful nu mai este folosit. Se utilizeaza teleimprimantele care transmit informatii pentru ziarele din lumea intreaga. Operatorul scrie textul pe o tastatura alfabetica. Masina traduce acest text in semnale electrice. La destinatie, teleimprimanta traduce la loc semnalele si imprima textul.

Prin telefon, doua persoane pot vorbi la distanta in orice moment. Astazi, datorita telefonului mobil pe care il purtam cu noi, putem suna din orice loc.
De la jumatatea secolului al XIX-lea, cand telegraful era instrumentul cel mai perfectionat pentru comunicarea la distanta prin semnale codificate, multi inventatori au cautat un mijloc de a vorbi la distanta.

Telefonul a fost inventat in 1876 de americanul Graham Bell (1847-1922): el a reusit sa transmita vocea cu ajutorul unor semnale electrice. Primele transmisiuni nu au fost perfecte, dar au facut posibila o comunicare directa, fara folosirea unui cod. Din 1877, telefonul s-a perfectionat datorita americanului Thomas Edison (1847-1931). Microfonul pe care l-a realizat a imbunatatit calitatea transmiterii vocii pe distante mari.

Instalarea unei retele telefonice, incepand din 1877, s-a inspirat de la telegraf: telefoanele au fost legate direct, doua cate doua. Cum legarea fiecarui utilizator de celalalt printr-un fir e imposibila, s-au folosit centrale de comutare: toti abonatii erau legati la o centrala telefonica printr-un fir; cand un abonat voia sa il contacteze pe altul, conectarea dintre cele doua posturi era realizata manual de operatorii din centrala. In 1891, americanul Strowger propune instalarea unor autocomutatoare care sa comuteze automat abonatii. In 1896, pe aparatele telefonice apare primul cadran cu numere: astfel, centralele de comutare manuala au disparut incetul cu incetul.

In majoritatea tarilor au fost instalate retele telefonice. Dar exista o problema: o data cu distanta, vocea se pierde. Semnalul electric devenea tot mai slab pe masura ce distanta dintre interlocutori era mai mare. In 1900, americanul Michael Pupin rezolva aceasta problema cu ajutorul unor relee pe care le intercaleaza la anumite distante pentru a intretine semnalul electric, astfel incat acesta sa-si continue drumul de-a lungul liniei. Atunci a devenit posibila crearea unei retele internationale.

Cand vorbim la un telefon, vibratiile sonore ale vocii determina vibratia unui mic disc metalic din microfon (numit "diafragma"), care transforma vibratiile vocii in semnale electrice.

Aceste semnale ajung pana la telefonul interlocutorului cu ajutorul firelor si al releelor.

Cand cealalta persoana raspunde, un semnal electric emis de microfon revine in receptorul celui care a dat telefon.

Receptorul este compus dintr-o diafragma si un mic difuzor prevazut cu un electromagnet care transforma semnalul electric in sunet.

Initial, telefonul functiona datorita unor semnale electrice numite "analogice", deoarece reproduceau fidel sunetul vocii. Acest sistem are inconvenientul ca ocupa mult spatiu pe liniile telefonice. De aceea, datorita progresului informatic si a digitalizarii, telefonul foloseste tot mai mult semnale digitale, care ocupa mai putin spatiu.

Pana nu de mult, folosirea cabinelor telefonice era singurul mod de a telefona din afara casei. Astazi, putem telefona din masina, din tren sau de pe strada, cu ajutorul telefoanelor mobile. Cand un abonat isi porneste telefonul mobil, acesta este conectat la o antena de emisie-receptie care centralizeaza apelurile venite din zona. De acolo, apelul se transmite spre o centrala de tranzit care il dirijeaza pe reteaua telefonica pana la persoana cautata. Teritoriul acoperit de o antena de emisie-receptie este numit "celula". Din acest motiv, telefoanele mobile se numesc si telefoane "celulare".

Informatica reprezinta totalitatea tehnicilor cu ajutorul carora sunt stranse, inregistrate, selectionate si modificate diverse informatii in mod automat si intr-un timp extrem de scurt.

Informatica s-a nascut din necesitatea oamenilor de a efectua foarte repede calcule matematice din ce în ce mai complexe. Astazi, ea permite si efectuarea altor operatii din toate domeniile cercetarii, ale creatiei, divertismentului si chiar ale activitatilor casnice.

În secolul al XVII-lea, în Europa, cercetatorii s-au inspirat din mecanismele ceasornicelor pentru a concepe masini de calcul. În 1642, filosoful si savantul francez Blaise Pascal (1623-1662) a realizat o masina care facea operatii de adunare si scadere. Ea functiona cu roti dintate imbinate între ele. În 1823, doua secole mai târziu, englezul Charles Babbage (1792-1871) a conceput o masina programabila care putea efectua automat orice calcul. Din 1941, matematicianul american Howard H. Aiken a reluat proiectul lui Babbage: în 1944 el a realizat Mark 1, un calculator cu o greutate de 5 tone, al carui principiu de functionare îmbina medicina si circuitele electrice.

Cercetarea cunoaste o dezvoltare rapida in timpul celui de-al doilea razboi mondial. In 1943, la cererea armatei americane, John Mauchly si Prosper Eckert incep construirea unei masini care sa calculeze traiectoriile tirurilor de obuz. Astfel ei realizeaza primul calculator complet electronic, numit ENIAC (Electronic Numeric Integrator and Computer). Aparatul, care cantarea 30 de tone, putea inmulti doua numere de cate zece cifre in mai putin de o jumatate de secunda, cu ajutorul miilor de tuburi electronice asamblate in serii de cate zece, reprezentand unitatile, zecile, sutele etc. dar, spre deosebire de calculatoarele moderne, programul acestuia nu era inregistrat in memorie.

Incepand cu 1946, matematicianul american J. von Neumann a elaborat un aparat mai performant, EDVAC.

Acesta este primul aparat cu un program inregistrat. In plus, el traducea informatiile pe care le primea in cod binar, adica intr-un limbaj numeric ale carui caractere sunt 0 si 1. In informatica, aceste caractere se numesc "biti". Pentru a scrie 1, comutatorul lasa curentul electric sa treaca; pentru a scrie 0, el intrerupe curentul. Litera A se scrie in cod binar cu octetul 10000001. Cand tastam aceasta litera la calculator, curentul electric trece prin primul si ultimul tub electronic. Celelalte tuburi raman inchise. In prezent, in codul binar, pentru a fi mai practic, bitii sunt dispusi in grupe de cate 8 octeti: 1024 octeti fac un kilooctet (Ko); 1024 kiloocteti formeaza un megaoctet (Mo); 1024 megaocteti, un gigaoctet (Go).

Tranzistorul este mult mai mic decat tubul electronic si poate servi drept comutator in calculatoare. In 1950, inginerii de la societatea americana de electronica Texas Instruments au descoperit un procedeu care permite gravarea si legarea mai multor tranzistori intre ei pe o placa minuscula de siliciu de numai cativa milimetri patrati. Totalitatea acestor tranzistori formeaza un circuit integrat. In sfarsit, in 1971, societatea Intel a reusit sa instaleze toate componentele principale ale unui calculator intr-un singur circuit integrat: acesta este primul microprocesor.

Mai mic, mai puternic si mai ieftin, calculatorul a devenit astazi un obiect al vietii de zi cu zi: el este prezent in multe case si este folosit in majoritatea locurilor de munca.

Inventarea microprocesorului a condus, in anii 1970, la dezvoltarea calculatoarelor de dimensiuni mici pentru uz personal. Acestea erau folosite la inceput doar de tehnicieni si informaticieni. In 1976, doi tineri americani, Steve Jobs si Stephen Wozniak, creeaza calculatoare accesibile si nespecialistilor si infiinteaza societatea Apple. In 1981, societatea IBM, principalul constructor de calculatoare, creeaza calculatorul personal (PC, personal computer), primul microcalculator fabricat in serie, pe care insa utilizatorii incepatori il considera foarte complicat. De asemenea, societatea Apple pune in vanzare in 1984 micul calculator Macintosh conceput pentru cei care nu stiu informatica. Pe ecran pictogramele ilustreaza diferite functii ale calculatorului: este suficient sa dam clic pe ele cu mouse-ul pentru a le activa.
Unitatea centrala a calculatorului

Unitatea centrala a calculatorului cuprinde microprocesorul, care prelucreaza datele (el poate executa aproape o suta de milioane de instructiuni pe secunda),

si diferitele suporturi ale memoriei calculatorului: discul dur sau hard-discul, memoria volatila sau activa (RAM) si memoria permanenta sau pasiva (ROM).

Tot in unitatea centrala se gasesc eventualele placi de extensie cu conectorii lor (sunet, video, fax).

Discul dur (memoria fixa) cuprinde sistemul de exploatare a calculatorului, adica sistemul care face posibila functionarea acestuia, precum si programele si datele inregistrate de utilizator. Toate sunt stocate pe un suport magnetic, ceea ce il protejeaza de penele de curent. Capacitatea memoriei unui disc variaza in prezent intre 20Mo si 10Go. Facuta din siliciu, la fel ca microprocesorul, memoria volatila (RAM) cuprinde mii de locasuri activate electric sau dezactivate pentru a stoca datele temporare, sub forma de octeti. Aceste date dispar o data cu oprirea calculatorului. Memoria permanenta (ROM) serveste la lansarea sistemului de exploatare cand calculatorul este pun in functiune si la afisarea datelor pe ecran. Ea consta dintr-un mic circuit a carui memorie nu poate fi stearsa si care ramane aprins in permanenta.

Perifericele
La unitatea centrala sunt conectate o serie de dispozitive numite "periferice". Ele servesc la introducerea si scoaterea de date din calculator, vizualizarea operatiilor efectuate etc. perifericele sunt monitorul si ecranul acestuia, tastatura, mouse-ul, unitatea de dischete sau de CD-Rom, imprimanta, difuzoarele si modemul. Acesta din urma traduce datele transmise prin reteaua telefonica in limbaj digital de calculator si invers. Astfel, cu ajutorul modemului se realizeaza conectarea la reteaua Internet.

In functie de munca pe care o are de efectuat, utilizatorul instaleaza in memoria discului dur programele de care are nevoie. Programele de editare de text servesc la scrierea si corectarea textelor. Cu ajutorul tabelelor, calculatorul poate sa calculeze, sa intocmeasca statistici, previziuni. Cu programele de grafica se poate desena pe ecran, se pot pune in pagina fotografii si texte, se pot retusa imagini, etc. pentru conceperea programelor, se face apel la programatori. Ei realizeaza programele astfel incat acestea sa indice calculatorului ce trebuie sa integreze ca informatie, cum trebuie sa o organizeze si, mai ales, cand si cum trebuie sa o restituie.

Cand calculatoarele sunt conectate intre ele spunem ca se afla in retea. Acest lucru permite efectuarea unui schimb rapid de servicii, informatii, indiferent de distanta.

Prima retea, Arpanet, s-a nascut la sfarsitul anilor 1960, ca urmare a cercetarilor din armata americana. Armata dorea sa isi construiasca o retea de telecomunicatii care sa functioneze chiar si in caz de razboi.

Pentru a deveni internaut trebuie indeplinite anumite conditii. Trebuie sa aveti un calculator dotat cu un modem. Acest aparat transforma datele digitale transmise de calculator in impulsuri electrice care calatoresc prin linii telefonice (si invers). De asemenea, trebuie luata legatura cu un furnizor de acces: acesta este o institutie care ofera acces la reteaua Internet, contra cost. Furnizorii de acces orienteaza cererile utilizatorului spre servere: acestea sunt sisteme informatice care permit consultarea bancilor de date. Datele (texte, imagini sau sunet) se gasesc pe cate un site creat de oricine vrea sa ofere o informatie pe Internet: intreprinderi, universitati, , biblioteci sau chiar persoane particulare. De asemenea, conectarea la Internet se poate face cu un Network Computer (NC): acesta este un calculator ieftin care nu functioneaza decat conectat la Internet. In sfarsit ne putem duce la o cafenea cibernetica, unde calculatoarele conectate la retea sunt puse la dispozitia clientilor.

Internetul ofera numeroase servicii: " posta electronica, sau e-mail, cu ajutorul careia se transmite rapid un mesaj catre un alt abonat la Internet, oriunde în lume; " participarea la forumuri organizate pe un site, unde puteti discuta pe o anumita tema cu internauti din intreaga lume; " videoconferintele;

World Wide Web ("panza de paianjen mondiala"), prescurtat Web, este o "subretea" in interiorul Internetului care inlesneste cautarea informatilor: intre documentele aflate pe cate un site Web sunt stabilite legaturi de hipertext si hipermedia. Cand utilizatorul da clic pe un cuvant subliniat sau pe anumite imagini, el este conectat cu documente (texte, imagini statice sau in miscare, sunete) situate pe cate un alt site Web. Aceasta operatie se numeste "navigarea" pe Web.

Noile tehnologii multimedia transforma modul de comunicare intre fiintele umane. Printre altele, ele simplifica si imbunatatesc relatia dintre oameni si aparate. Cercetatorii elaboreaza noi tehnologii de comunicare, in incercarea de a perfectiona instrumentele multimedia care sunt folosite de tot mai multi oameni. Cercetarile urmaresc sa obtina miniaturizarea, simplificarea utilizarii si mobilitatea acestor tehnologii.

Cercetarile din domeniul tehnologiei au dus la miniaturizarea componentelor electronice si au creat astfel calculatoare din ce in ce mai mici si, prin urmare, mai usor de transportat. Calculatoarele portabile pot fi dotate cu o unitate CD-Rom, un modem si un telefon mobil. Astfel putem telefona usor, putem trimite si primi faxuri sau putem intra in reteaua Internet, oriunde ne-am afla. In acest fel, ramanem in permanenta legatura cu locul nostru de munca sau cu familia. Un PDA (Personal Digital Assistant sau asistent personal digital) reprezinta o adevarata centrala de comunicare fara fir. Ea combina functiile unei agende electronice, ale unui repertoar telefonic, ale procesorului de texte, ale Minitelului, ale faxului si ale postei electronice. Toate datele inregistrate pe PD pot fi transferate pe un calculator. Probabil ca in curand vor fi puse in vanzare si alte aparate mobile. Cercetatorii lucreaza, de exemplu, la realizarea unor ecrane de televizor plate si subtiri, groase de numai cativa milimetri. Printre altele, ecranele portabile de dimensiunea unei carti in format de buzunar vor permite incarcarea directa a paginilor unui ziar sau ale unui roman pe un calculator portabil.

Cercetarile se orienteaza acum spre eliminarea intermediarilor cum sunt mouse-ul, tastatura sau manusa cu date pentru a putea da instructiunile direct. Ecranele tactile permit deja comunicarea cu calculatorul prin simpla atingere a anumitor zone de pe ecran cu varful degetelor. La unele calculatoare putem comanda verbal majoritatea functiilor unui program sau dicta direct un text. Aceasta tehnica este foarte utila pentru handicapati. Reglajele noilor aparate de fotografiat si a Camescoapelor pot fi comandate direct cu ochii: imaginea se fixeaza automat asupra locului pe care l-a privit utilizatorul.

Unii cercetatori incearca sa realizeze programe care ar permite controlul calculatorului cu ajutorul gandirii.

Castile

pilotilor de pe avioanele de vanatoare sunt prevazute deja cu viziere care primesc direct informatiile din calculatorul aflat la bord. Aceste informatii sunt afisate in campul vizual al pilotului. Unele casti capteaza undele emise de creier, ceea ce permite declansarea mai rapida a tirului in timpul unor lupte aeriene.

Cand doua persoane care dispun de asemenea cartele se ating, datele informatice sunt transmise automat, datorita electricitatii care traverseaza corpul. Totusi, acest procedeu este destul de lent (400 000 de biti pe secunda), dar el ar putea inlocui micile aparate de comunicare cum ar fi agendele electronice. In plus, aceasta tehnica va permite si comunicarea directa dintre posesorul cartelei si un aparat adaptat (automobil, telefon, etc.).

În concluzie, comunicare în informatica si matematica este comunicarea prin intermediul unui limbaj, program care foloseste un anumit sistem cu formule de comunicare.

Vorbirea sau limba este un element important în comunicare, prin intermediul ei putem transmite mai departe emotional, si o comunicatie sociala, aceasta decurge diferentiat dupa gradul de cultura al partenerilor ce iau parte la convorbire.

Aceasta transmitere de informatii se produce de obicei într-o forma acustica (vorbirea), sau o forma optica (prin semnale), sau prin intermediul scrisului.

Exista o stiinta care se ocupa cu studiul comunicatiei, comunicatia fiind limitata de vocabularul si de gramatica unei limbi.

Edward Sapir ( ) defineste vorbirea ca o trasatura caracteristica omului, care nu este produsa de instinct, aceasta fiind o metoda de a exprima si transmite mai departe gândurile, sentimentele (simtamintele) si dorintele prin intermediul unui sistem de simboluri descoperite/inventate de om.

Aceasta comunicare are loc pe baza aceluiasi principiu în limbi nationale, sau specializate pe profesii sau discipline diferite.

Din punct de vedere sociologic comunicarea (de masa) este privita ca "un ansamblu de modalitati - retele de transmisie, echipamente individuale si autonome - care permite punerea la dispozitia unui public destul de larg a unei multitudini de mesaje" (Dictionar de sociologie, Larousse, Bucuresti, 1996).

Wilbur Schramm (cercetator american care a jucat un rol important in afirmarea domeniului comunicarii ca disciplina universitara, autorul unor lucrari publicate intre 1960 si 1980 si al unor teorii, patru la numar, despre presa) a definit comunicarea ca pe un proces prin care se stabileste o comuniune sau o identitate de reflectii, conceptii, intre un emitator de mesaje si un receptor, printr-un canal de comunicatie.

Numim comunicatie un sistem tehnic utilizat in comunicarea la distanta. Posta, telefonul, telegraful, radioul sunt mijloace de comunicatie, utilizand diferite tipuri de semnale.

Pentru a nu rataci în acest univers al definitiilor vom retine una singura: Comunicarea este un proces prin care, atât în lumea animala, cât si în societatile umane, se transmit de la un receptor la un emitator de informatii, prin intermediul unor semnale sau sisteme de semnale. Acest proces implica o interactiune si are anumite efecte, producând o schimbare.

Biblia - "Cuvintele sunt cele mai puternice droguri folosite de omenire."
CU CINE

Shakespeare - "Ca sa pregatesti o buna cuvântare spontana îti trebuie mai mult de trei saptamâni".

Mark Twain - "Scrierea la persoana a treia deseori ne permite sa ne ascundem în spatele organizatiei".

H. Schwartz - "Precizarea întelesului termenilor este cea dintâi precautie care se ia în orice discutie."

P. P. Negulescu - "O cuvântare fara scop specificat este ca o calatorie fara destinatie".

Bonciu Catalina , Instrumente manageriale psihosociologice, Editura ALL, BECK,2000.

Berg, I - Dictionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Saeculum I.O&Ed.Vestala, Bucuresti, 1998.

Cristea D - Structurile psiho-sociale ale grupului si eficienta actiunii, Ed Academica Bucuresti 1984.

Cristea Sorin- Dictionar de termeni pedagogici, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1998.

Cristea Sorin-Pedagogie generala. Managementul educatiei, IPC. Ed. Didactica si pedagogica, R:A: Bucuresti 1996.

28.DEX- Dictionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei RSR, Bucuresti 1984.

Prodan Adriana, Managementul de succes. Motivatie si comportament. Collegium, Polirom, Iasi-1999;