MIJLOACE DE RECUNOAsTERE A TROPILOR ÎN DISCURS sI DE APRECIERE A VALORII LOR

Nu este de ajuns sa cunoastem teoretic tropii si sa putem spune, în general, cum se definesc, cum se numesc, care sunt genurile si speciile si care sunt conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca pentru a fi podoabe ale limbajului, atunci când nu sunt folositi din necesitate ci liber si la alegere. Este cu mult mai important si mai dificil sa stii sa-i recunosti pe masura ce apar în discurs, sa stii sa apreciezi daca e vorba de tropi pur extensivi, pur catachretici, de acei tropi carora nu le poti determina decât un singur sens, sau daca e vorba de tropi realmente figuri si cu dublu sens, si, în acest ultim caz, daca sunt bine folositi si au efect, daca ratiunea si gustul îi aproba sau dimpotriva, îi condamna. Or, cum am put 18418p1510s ea ajunge la aceasta deprindere atât de esentiala si la acest dlscer­namânt fara de care, ca sa spunem asa, simpla cunoastere nu înseamna aproape nimic?

Cred ca trebuie sa avem în acest scop câteva mijloace sigure, infailibile. Ele sunt aceleasi, fara îndoiala, cu cele care au slujit, la început, la cercetarea si descoperirea acestor fenomene de limbaj numite tropi. Sa încercam sa le gasim si sa facem din ele o arta.

A.     PROCEDEE sI PRINCIPII

Dupa cum am spus, tropii sunt fie de semnificatie, fie de expresie: primii se bazeaza pe un singur cuvânt, ultimii, pe un ansamblu de cuvinte, care alcatuiesc, daca nu o fraza întreaga, cel putin o propozitie explicita sau eliptica. Ei, bine! vreti sa vedeti daca, într-un pasaj sau într-un anume fragment al unui discurs dat, se gasesc tropi din prima categorie sau din a doua, si, cum cei din prima categorie pot sa fie doar catachreze, daca sunt sau nu figuri cu adevarat? Luati fragmentul sau pasajul respectiv, fraza cu fraza si la fiecare fraza anali­zati daca fraza respectiva sau cel putin o propozitie din cele care o alcatuiesc, sau, în fine, unul din cuvintele care servesc la enuntarea lor, sunt susceptibile de o alta interpretare decât sensul literal sau propriu; sau daca, acestui ultim sens nu i se poate asocia un altul si care sa fie, de fapt, cel vizat în primul rând de autor. În ambele cazuri este un trop de expresie daca se bazeaza pe doua sau mai multe cuvinte si un trop de semnificatie daca este constituit doar dintr-un singur cuvânt. Printr-un singur cuvânt întelegem aici un cuvânt care sa reprezinte o idee obiectiva; astfel, daca substantivul este însotit de articol, asta nu înseamna ca nu este tot un singur cuvânt, deoarece articolul, în sine, nu reprezinta o idee obiec­tiva.

Sa presupunem cunoscuta clasa tropului: care este specia acestui trop de semnificatie sau de expresie? Vom proceda analizând modul lui specific de a semnifica sau de a exprima, sau raportul pe care se bazeaza.

Daca tropul de semnificatie se întemeiaza pe un fel de asemanare între doua obiecte, atunci înseamna ca este o metafora. Daca presupune o dependenta între obiecte - exi­stenta sau ideea unuia este inclusa în existenta sau ideea celuilalt - este o sinecdoca. Daca nu presupune între obiecte decât o simpla relatie în virtutea careia ei corespund reciproc, fara sa tina unul de celalalt, este vorba de o metonimie. Ramâne, în continuare, sa stabilim ce fel de metonimie, de sinecdoca de metafora; daca asta nu va fi prea dificil, oricât de superficial am privi aceste trasaturi particulare si distinc­tive.

În ceea ce priveste tropul de expresie, este o alegorie, o personificare sau ceva asemanator daca ofera o imagine. Este o hiperbola, o aluzie, o metalepsa, o asociatie, o litota, o reticenta daca, fara a oferi o imagine, nu spune nici direct, nici limpede, nici precis ceea ce trebuie sa gândim, ci ne face sa ne gândim fie la mai putin, fie la mai mult, fie la ceva diferit decât ceea ce spune. În fine, este o preteritie, o ironie, o epitropa sau ceva asemanator daca ne face sa gândim exact contrariul a ceea ce spune.

Iata mijloace sigure de a recunoaste si de a caracteriza tropii. Acestea nu sunt decât procedee ce tin de observatie si de analiza, procedee simple si firesti care sunt la îndemâna tuturor si care conduc prin ele însele la adevaruri si descoperiri. Dar putem aprecia tropii prin aceleasi mijloace? S-ar parea ca aprecierea nu tine decât de gust, de sentiment, de instinct si ca nu o putem reduce la o îndemânare. Trebuie sa conve­nim ca e dificil: si totusi, daca gustul, cum nu exista nici o îndoiala, nu este decât gândire evolutiva, în ce ar consta impo­sibilitatca de-a ajunge la educarea si îndrumarea lui? Maie­stria de a aprecia tropilor (si nu e vorba decât de tropii-figuri pentru ca ceilalti nu difera prin nimic de limbajul obisnuit si nu ies, prin nimic, din comun), maiestria, spun, de a aprecia tropii trebuie sa se bazeze pe aproape aceleasi principii ca maiestria de a-i folosi; si cel care o cunoaste pe una nu e departe de-a o cunoaste si pe cealalta. Sa ne amintim ce s-a spus în legatura cu folosirea si abuzul tropilor: vom vedea ca, pentru a-i aprecia, trebuie sa-i examinam în raport cu subiec­tul pe care-1 trateaza, cu stilul, cu genul de scriere, si, în fine, în raporturile dintre ei.

Regula generala: sa fie întotdeauna perfect adaptati subiectului si stilului, nici peste, si nici mai prejos de unul sau de celalalt; mai putin îndrazneti si mai rari în proza decât în poezie si într-un anume gen de poezie sau de proza decât în altul.

Metaforele, personificarile si alegoriile cer o atentie cu totul speciala, când ele nu sunt consacrate de limbaj sau date, într-un anume fel chiar de limba: vedeti daca nu presupun vreo denaturare a raporturilor dintre idei, vreo incoerenta în termeni, vreo combinare ciudata a sensului propriu cu cel figurat.

Observati bine, în ceea ce priveste hiperbola, daca nu depaseste prea mult verosimilul; iar în ceea ce priveste aluzia, metalepsa, ironia, daca, din exces de finete si subti­litate, nu degenereaza în adevarate enigme.

Defectele mi se par mult mai usor de sesizat si de deter­minat decât calitatile, pentru ca, prin abaterea de la regula, ele devin izbitoare si mai evidente; va fi deci mai usor si mai simplu sa ne orientam analiza nu atât spre calitati cât spre defecte, adica nu cercetam mai putin ceea ce poate fi bun decât cea ce poate fi rau. Prezinta tropul un defect real, un defect pe care nimic nu-1 poate reabilita sau com­pensa? Va fi condamnat fara ezitare. Daca nu vom descoperi nimic strident, nimic defectuos, sau criticabil, prin chiar acest fapt, chiar daca nu-l putem socoti de-a dreptul fru­mos, cel putin va fi în afara criticii si va trebui sa fie accep­tat fara a-1 repudia.

Sa aratam acum, prin diverse exemple, practica acestei maiestrii ale carei principii le-am enuntat.

I.            TROPII DE UN SINGUR CUVÂNT

ANTONOMAZA = folosirea unui nume în locul altuia, a unui nume propriu pentru un nume comun sau a unui nume comun pentru un nume propriu. Specie particulara de sinecdoca si nu de metonimie pentru ca ea se bazeaza pe un raport de conexiune si nu pe un simplu raport de corespondenta.

METAFORĂ = Efectiv prin metafora se transporta, ca sa spunem asa, un cuvânt de la o idee de care apartine la o alta idee a carei asemanare cu prima el o poate reliefa.

METONIMIA = Acest trop se bazeaza pe un raport de corespondenta între doua obiecte care se afla unul în afara celuilalt: acest raport este, în general, cel de la cauza la efect sau de la efect la cauza.

SINECDOCA = Sinecdoca cuprinde doua obiecte sub numele unuia singur sau enunta un obiect în numele altuia care se afla cu acesta într-un raport de la întreg la parte sau de la parte la întreg sau care se leaga de acesta printr-o legatura intima concreta sau abstracta.

SILEPSA = Ambele sensuri ale aceluiasi cuvânt - sensul propriu si figurat - luate împreuna - aceasta este silepsa pe care Dumarsais o numeste silepsa oratorica pentru a o deosebi de silepsa de constructie dupa care acordul dintre cuvinte se face mai ales dupa gândire si nu dupa legile enun­tului, dupa ceea ce spune, dupa logica mai mult decât dupa gramatica. Denumirea de silepsa este mai potrivita pentru aceasta ultima categorie de silepsa; în acest fel doua fenomene diferite prin natura lor capata si denumiri diferite.

II.         TROPII DE MAI MULTE CUVINTE UNANIM ACCEPTAŢI

ALEGORIA = În greaca tradus ad litteram: alt discurs, adica, alt discurs decât cel care pare a fi, un discurs pentru alt discurs, în fine, un discurs care spune ceva pentru a se întelege altceva, prin care se prezinta o gândire sub transparenta altei gândiri în asa fel încât sensul literal sa se afle unit în expresie cu sensul intelectual; nu numai ca acest ultim sens este cel vizat ca principal, dar sensul literal nu are alt scop decât acela de a reliefa sensul intelectual.

ALUZIA = În latina allussio, de la alludere (Ludere ad), a se juca, a glumi. Aluzia este în fond un joc spiritual prin care sunt revelate anumite idei prin intermediul altora cu care au o legatura mai mult sau mai putin intima.

COMUNICAŢIA în cuvinte = de la a comunica din latinescul communicare, format, pe cât se pare, din aceste trei elemente: cum, cu, împreuna; unus, unul, si terminatia are, care marcheaza actiunea de a face: a face unul din mai multe, sau a face ca doua sau mai multe elemente sa fie, dintr-un anumit punct de vedere, un tot. Aici înseamna a se contopi cu alte elemente în discurs, ceea ce ar fi mai bine exprimat prin cuvântul asociatie decât prin cel de comunicatie care de altfel denumeste si o figura de gândire cu totul diferita de cea discutata aici.

HIPERBOLA = Într-adevar, prin hiperbola, se trece dincolo de realitate prin prezentarea lucrurilor cu mult peste sau cu mult sub ceea ce sunt realmente, sau trebuie sa ne închipuim ca sunt.

IRONIA = Latinii denumesc aceasta figura illusio, irrisio, dissimulatio si chiar permutatio, adica zefle­mea, disimulare, gluma, bataie de joc, schimbare. Prin ironie se spune contrariul a ceea ce ar trebui sa se înteleaga, si aceasta a facut ca acestei figuri sa i se dea o denumire care sa însemne aproximativ a disimula, a însela.

LITOTA = Figura este astfel denumita pentru ca ea se preface ca slabeste expresia pentru a o întari si pentru ca ea spune mai putin pentru a spune mai mult.

METALEPSA = A percepe o idee mai îndepartata de o alta care pare a se oferi mai direct, dar de care se afla legata în asa fel încât s-o sugereze cu necesitate.

III.       TROPII DE MAI MULTE CUVINTE, NEADMIsI ÎN MOD UNANIM DAR CARE AR TREBUI SĂ FIE RECUNOSCUŢI CA ATARE

ALEGORISMUL = De la alegorie si de la terminatia ism, care marcheaza imitatia: literal, imitatia alegoriei, sau ale­gorie aparenta. Figura intermediara între metafora si alegoria propriu-zisa, si care este o treapta de la una la cealalta; difera de prima pentru ca este alcatuita din mai multe cuvinte si de a doua prin aceea ca ea nu evoca decât un singur obiect în loc de doua simultan.

ASOCIAŢIA = de la verbul a asocia, format din ad si sociare, a pune, a reuni la un loc. Este figura prezentata de Dumarsais sub numele de comunicatie în cuvinte dar despre care el nu da decât o idee foarte vaga.

ASTEISMUL = Aceasta figura, inventie a politetii celei mai subtile si rafinate, folo­seste tonul de dojana si repros pentru a masca elogiile cele mai delicate.

CONTRAFIZIUNEA = Din latinescul contra si fisum, su­pin al lui fidere: încredere simulata într-un lucru caruia de fapt nu-i acorzi nici credit, nici nu-ti pui vreo nadejde în el sau contra caruia vrei sa a tragi atentia.

EPITROPA = În scopul de a abate pe cineva de la o actiune, epitropa simuleaza sfatul sau chiar permisiunea; trebuie însa sa faci contrariul a ceea ce spune, asa cum trebuie sa întelegi contrariul a ceea ce spune ironia.

MITOLOGISMUL = De la mitologie, si de la terminatia, ism. Mitologismul, imitatie, copiere a mitologiei, adica, expresie împrumutata din limbajul mitologic si folosita apoi ca simplu mod de a vorbi mai dis­tins, mai elegant, mai energic.

PARADOXISMUL, imitatie a paradoxului = Specie de paradox, figura ce tine de paradox. Paradox, este o opinie, o idee care, contrazicând o idee sau o opinie unanim acceptata, prin chiar aceasta contrazicere a opiniei curente pare absurda si falsa sau cel putin ciudata si îndrazneata, desi, în fond, poate fi foarte justa si foarte adevarata. Aproximativ la fel este si paradoxismul. El ala­tura cuvinte si expresii care par sa se contrazica, care luate ad litteram se contrazic cu adevarat; aceasta contradictie gene­reaza însa prin ideile intermediare subîntelese cel mai perfect acord. Paradoxismul a fost introdus ca denumire de Beauzée si este preferabila antilogiei prin care se denumea aceeasi figura. Antilogie, însemnând contra discurs, sau discurs în contradictoriu. Dar adevarata antilogie este un viciu real al discursului, în timp ce adevara­tul paradoxism este o podoaba a limbajului.

PERSONIFICAREA = Actiunea de a personifica, de a transforma într-o persoana ceea ce realmente nu este o persoana. Cuvântul persoana însemna la origine masca, masca pe care o foloseau actorii pentru a-si juca rolul; de aceea personificarea are adesea sensul de rol: a juca un personaj. Nu exista figura mai îndrazneata si care sa anime mai mult limbajul decât personificarea.

PRETERIŢIA = În latina proeteritio; de la proeterire, format de la proeter, dincolo, peste, si de la ire, a merge: actiunea de a merge, de a trece peste. Preteritia nu face însa decât sa simuleze aceasta trecere peste, ea nu o face în reali­tate, dimpotriva, insista cu energie pe ceea ce pretinde ca omite - este si ceea ce semnifica o alta denumire carc i se da: pretermisia, de la proetermittere (metter proeter), a tri­mite, a arunca dincolo. Este o simulare de pretermisie ca si o simulare de preteritie.

RETICENŢĂ = Din latinescul reticere, format din re, aici pur augmentativ, si de la ticere, pentru tacere, a tacea: supri­mare de cuvinte, cuvinte trecute sub tacere pentru a lasa sa se înteleaga mai mult decât ar putea spune ele.

SUBIECTIFICAREA = De la a subiectifica, cuvânt inventat pentru a denumi aceasta figura, format din latinescul subjectum, subiect si facere a face: actiunea de a transforma în subiect ceea ce nu este sau nu poate fi în realitate subiect. Prin aceasta figura, care este aproape tot atât de îndrazneata ca si personificarea, se spune despre ceva ceea ce nu s-ar putea spune sau întelege decât în legatura cu un subiect.

IV.      PRETINsII TROPI

ANTIFRAZA = De la anti, contra, si de la phrasis, fraza, locutiune, mod de a vorbi; de la phrazdo, eu vorbesc. Prin antifraza un cuvânt sau o expresie este folosita într-un sens opus celui obisnuit. Daca aceasta întrebuintare este o alegere libera, figura devine cu necesitate o ironie; daca întrebuintarea respectiva este o uzanta, ea devine o catahreza sau intra în clasa expresiilor fixe. Nu este deci nici un trop, nici o figura aparte.

CATACHREZA = Abuzul de care este vorba aici este un abuz adesea necesar si nu lipsit de utilitate; catachreza, multi­plicând folosirea unui cuvânt îmbogateste limba si o face capabila sa exprime toate ideile .

EUFEMISMUL = A vorbi, într-un mod onorabil si placut. Denumire comuna mai multor figuri ca perifraza, metafora, metalepsa, etc.

HIPALAGA = Se întelege prin acest cuvânt atri­buirea unor trasaturi unui obiect, trasaturi care apartin de fapt altui obiect cu care acesta se afla într-o relatie oare­care. Daca aceasta atribuire este legitima si conforma cu spiritul limbii ea apartine altor figuri ca metafora, de exemplu, si nu e nevoie s-o consideram o figura aparte; daca nu e legitima trebuie s-o privim ca pe un viciu de stil si nu ca pe o figura.

HIPOTIPOZA = Prin hipotipoza un lucru este atât de viu pictat încât pare ca se afla sub ochii nostri; prin aceasta figura copia este data drept original. Este o figura de stil si nu un trop; daca în cadrul ei poata fi descoperit un trop, acest trop este de fapt o alta figura.

PERIFRAZA = Prin perifraza se exprima în mai multe cuvinte si cu un fel de emfaza ceea ce s-ar putea spune mai pe scurt si mai simplu. Este de ase­menea o figura de stil; daca uneori ofera un sens figurat el nu apartine perifrazei ca atare.

ONOMATOPEEA = Alcatuirea unui cuvânt prin imitarea zgomotului propriu lucrului respectiv. Onomatopeea nu e nici figura, nici trop; este ca si catachreza, o bogata sursa de formare a cuvintelor. A generat în mare parte prima modalitate de inventie a cuvintelor, prin catachreza obtinându-se variatele lor întrebuintari.

Jacques Dubois...,

RETORICA GENERALĂ

Bucuresti, 1974, Ed. Univers

METABOLE

TABLOU GENERAL AL METABOLELOR SAU FIGURILOR RETORICE

Paul Ricoeur

METAFORA VIE

Bucuresti, Editura Univers, 1984

Studiul al doilea. Declinul retoricii: tropologia

Trop si figura

Întreaga teorie a tropilor si a figurilor se întemeiaza pe acest primat al cuvîntului, cerînd din cînd în cînd o întoarcere la polaritatea ideii si a judecatii reflectate în cea a cuvîntului si a frazei, care singura prezinta un "sens complet si finit".

Ar putea parea totusi ca entitatea asezata la baza încercarii taxinomice nu este tropul, a carui dependenta de cuvînt am început sa o întrezarim, ci figura ce refera în mod indiferent la cuvînt, la enunt, la discurs. Pentru Gérard Genette, în remarcabila sa "Introducere" la tratatul lui Fontanier, interesul principal al acestei opere rezida în unirea tropilor si a nontropilor în notiunea de figura. Alegerea acestei unitati pertinente, care nu este nici cuvîntul, nici enuntul, ar exprima un punct de vedere intermediar între cel al lui Aristotel, care îmbratisa înca totalitatea cîmpului retoric (inventie, dispozitie, elocutie), si cel al lui Du Marsais, ce reducea retorica la gramatica, a carei functie este de "a face sa se înteleaga adevarata semnificatie a cuvintelor si în ce sens sînt ele folosite în discurs" (citat din Genette). Unitatea tipica pentru Fontanier nu ar fi nici discursul, nici cuvîntul, "unitate mai curînd gramaticala decît retorica", observa Genette (ibid.). Pozitia intermediara a lui Fontanier s-ar exprima cel mai bine prin maxima: "Numai figurile, dar toate figurile" (ibid.). Avantajul acestei a treia pozitii este acela de a sprijini retorica pe o entitate susceptibila de a sustine ambitia de enumerare completa si de clasificare sistematica, ambitie de a face din lucrarea lui Fontanier o "capodopera de inteligenta taxinomica" (ibid.) . Figura poate avea acest rol arhitectonic pentru ca are aceeasi amplitudine ca si discursul în general: "Ce sînt figurile în general? Sînt formele, trasaturile sau întorsaturile mai mult sau mai putin izbutite prin care discursul, în exprimarea ideilor, a gîndurilor sau a sentimentelor, se îndeparteaza mai mult sau mai putin de ceea ce ar fi fost expresia simpla si comuna" (Fontanier, 64, 179). Figura poate deci sa refere în mod indiferent la cuvînt, la fraza sau la trasaturile discursului, exprimînd sentimentul si pasiunea.

Dar ce putem spune despre figura ca atare? Trebuie sa recunoastem ca figura, ca si epifora lui Aristotel, nu se spune pe sine decît prin metafora; figurile sînt fata de discurs ceea ce contururile, trasaturile, forma exterioara sînt fata de corp; "discursul, desi nu este un corp, ci un act al mintii, are totusi, în diferitele sale moduri de a semnifica si a exprima, ceva analog cu diferentele de forma si trasaturi dintre adevaratele corpuri". (63)

Ne gîndim înca o data la Aristotel, care distinge între un "cum" si un "ce" al discursului si-l asimileaza pe "cum" unui a "apare" al discursului . (Poate ca notiunea de expresie închide în germene aceeasi metafora).

Fontanier nu pare încurcat de aceasta miscare în cerc închis (metafora este o figura, iar cuvîntul-figura este un cuvînt metaforic ). El prefera sa se ocupe de-a dreptul de cele doua trasaturi ale figurii: prima este cea pe care neoretorica o va numi "deviatie" si pe care Fontanier o foloseste spunînd ca "discursul, în exprimarea ideilor, gîndurilor sau sentimentelor, se îndeparteaza mai mult sau mai putin de ceea ce ar fi fost expresia simpla si comuna" (64, 279). Este adevarat ca a se îndeparta sau a se distanta, sau a se deturna sînt tot metafore de miscare, ca si epifora lui Aristotel. Cel putin notiunea de deviatie este indiferenta fata de extinderea expresiei, fie ca aceasta este cuvînt, fraza, discurs. Iata lucrul esential. Astfel este pus în relief unul dintre postulatele fundamentale ale modelului nostru, postulatul deviatiei.

Cea de-a doua trasatura introduce o restrictie, nu în ceea ce priveste extinderea, ci în ceea ce priveste procesul: folosirea figurii trebuie sa ramîna o folosire libera, chiar daca devine obisnuita; o deviatie impusa de catre limba, o folosire fortata nu mai merita numele de figura. Astfel, catahreza, sau extinderea fortata a sensului cuvintelor, este exclusa din cîmpul figurilor (213-219). Odata cu aceasta a doua trasatura reapar celelalte doua postulate ale modelului nostru: folosirea libera si nefortata implica, pe de o parte, ca unele expresii sa fie deturnate de la sensul lor propriu, adica întelese ca avînd "o semnificatie ce li se acorda pentru moment si care nu este decît pur împrumut" (66); folosirea libera presupune, pe de alta parte, ca expresia proprie este disponibila sau ca i s-a substituit alta prin libera alegere: "cînd scrii flacara pentru iubire, construiesti o figura"; "figura, comenteaza Genette, nu exista decît în masura în care putem sa-i opunem o expresie literala.criteriul figurii este înlocuirea unei expresii (cuvînt, grup de cuvinte, fraza, chiar grup de fraze) printr-o alta pe care retoricianul trebuie s-o poata substitui mental pentru a avea dreptul sa-si spuna ca are de-a face cu o figura. Vedem deci afirmîndu-se la Fontanier, în modul cel mai categoric, esenta substitutiva a figurii" (Genette, "Introducere", 11-12). Comentatorul leaga pe de alta parte "obsesia substitutiva" (12) de "constiinta ascutita si foarte pretioasa a dimensiunii paradigmatice a unitatilor (mici sau mari) de discurs" (12). Acest caracter paradigmatic este extins, din aproape în aproape, de la cuvînt la fraza si la discurs, adica la unitati sintagmatice din ce în ce mai vaste.

Esentialul modelului retoric propus la începutul acestui capitol se regaseste la Fontanier, cel putin la nivelul proiectului de ansamblu, cu exceptia totusi a ceea ce am considerat a fi postulatul sau de baza, si anume primatul cuvîntului. Fontanier ar fi putut fi deci ispitit sa întemeieze o retorica a figurilor care sa nu se reduca la o tropologie, adica la o teorie a deviatiilor în semnificatia cuvintelor?

Neîndoielnic ca tocmai aceasta a fost ambitia lui. Putem chiar spune ca tratatul sau despre Figurile discursului realizeaza ceva în acest sens. "Diviziunea" figurilor - care face din Fontanier, dupa cum spune Genette, un adevarat "Linné al retoricii" (1) - este foarte impunatoare. Vechea tropologie nu mai constituie aici decît o clasa de figuri printre alte clase: figurile de semnificatie sau tropii propriu-zisi, adica alcatuiti dintr-un singur cuvînt. Cinci alte clase acopera restul tabloului: figurile de expresie, figurile de constructie, figurile de elocutie, figurile de stil, figurile de gîndire.

Nu putem spune acelasi lucru despre executia de detaliu. Un lucru mai ales trebuie sa ne alerteze: teoria metaforei nu este nicidecum modificata prin adoptarea figurii ca unitate tipica a retoricii. Metafora ramîne clasificata dupa tropii alcatuiti dintr-un singur cuvînt sau tropii propiu-zisi. La rîndu-i, teoria tropilor constituie un bloc autonom peste care notiunea de figura este pur si simplu suprapusa. Astfel încît modelul retoric, a carui retea de postulate am recompus-o, continua sa functioneze la nivelul tropului, fara a fi cîtusi de putin afectat de adaugarea celorlalte clase de figuri si de suprapunerea conceptului mai general de figura peste cel de trop. Cît despre celelalte figuri, ele sînt pur si simplu adaugate figurilor tropi; mai mult, tropul ramîne termenul "marcat" printre toate clasele de figuri; compozitia pleaca de la "tropii propriu-zisi", care sînt figurile de semnificatie alcatuite dintr-un singur cuvînt, apoi adauga "tropii impropriu zisi astfel", care sînt figurile de exprimare, constînd dintr-o îmbinare de cuvinte, pentru a desfasura în cele din urma toate celelalte figuri, ce sînt numite într-una "figuri nontropi" . Unitatea de masura ramîne tropul, pentru ca baza ramîne cuvîntul, de unde si caracterul straniu al acestui tratat, în care tropul este totodata o clasa printre alte clase si paradigma oricarei figuri.

Tratatul lui Fontanier pare astfel a se împarti între doua proiecte: unul ridica figura la rangul de unitate tipica, celalalt asigura o pozitie-cheie ideii, deci cuvîntului, deci tropului. Primul proiect guverneaza taxinomia tratatului despre figurile de discurs, cel de-al doilea, în schimb,, impune repartizarea figurilor în tropi si nontropi. Primul proiect ar fi fost mai important decît cel de-al doilea, daca discursul ar fi putut înlocui cuvîntul în teoria "primelor fundamente" (39). Dar aceasta ramîne, conform spiritului ideologiei respective, o teorie a "elementelor" (ibid.). Iata de ce unitatea de masura rîmane ideea simpla care, singura, merita sa fie numita "un simplu element de gîndire" (453).

Asadar, în ciuda teoriei figurilor, teoria tropilor si, în mod singular, cea a metaforei verifica modelul elaborat mai sus; din notiunea de figura nu va fi retinuta decît a doua semnificatie - opozitia fata de catahreza -, care permite a o trata nu ca gen superior, ci ca diferenta specifica: "Sensul tropologic este sau figurat, sau pur extensiv, dupa cum noua semnificatie caruia îi este datorat a fost data în mod liber cuvîntului si parca în joaca, dimpotriva, a devenit o semnificatie obligatorie, obisnuita a acestuia, si aproape tot atît de proprie ca si semnificatia prima" (75). De unde si consecinta paradoxala ca teoria tropilor înglobeaza distinctia dintre figura si catahreza: "dar, figuri sau catahreze, în cîte feluri diferite au loc tropii?" (77).

Este adevarat ca Fontanier mentioneaza posibilitatea ca propozitiile sa ofere, ca si cuvintele, "un fel de sens tropologic" (75); aceasta posibilitate este înscrisa în însasi definitia sensului primitiv si a sensului tropologic care, dupa cum ne amintim, a fost mai întîi aplicata diferitelor sensuri pe care le poate capata propozitia. Dar cel pe care îl prezinta "figurile de expresie", care nu sînt decît tropi "impropriu zisi astfel" (109), nu este decît un "fel de" sens tropologic.