MIJLOACE DE RECUNOAsTERE A TROPILOR ĪN DISCURS sI DE APRECIERE A VALORII LOR

Nu este de ajuns sa cunoastem teoretic tropii si sa putem spune, īn general, cum se definesc, cum se numesc, care sunt genurile si speciile si care sunt conditiile pe care trebuie sa le īndeplineasca pentru a fi podoabe ale limbajului, atunci cānd nu sunt folositi din necesitate ci liber si la alegere. Este cu mult mai important si mai dificil sa stii sa-i recunosti pe masura ce apar īn discurs, sa stii sa apreciezi daca e vorba de tropi pur extensivi, pur catachretici, de acei tropi carora nu le poti determina decāt un singur sens, sau daca e vorba de tropi realmente figuri si cu dublu sens, si, īn acest ultim caz, daca sunt bine folositi si au efect, daca ratiunea si gustul īi aproba sau dimpotriva, īi condamna. Or, cum am put 18418p1510s ea ajunge la aceasta deprindere atāt de esentiala si la acest dlscer­namānt fara de care, ca sa spunem asa, simpla cunoastere nu īnseamna aproape nimic?

Cred ca trebuie sa avem īn acest scop cāteva mijloace sigure, infailibile. Ele sunt aceleasi, fara īndoiala, cu cele care au slujit, la īnceput, la cercetarea si descoperirea acestor fenomene de limbaj numite tropi. Sa īncercam sa le gasim si sa facem din ele o arta.

A.     PROCEDEE sI PRINCIPII

Dupa cum am spus, tropii sunt fie de semnificatie, fie de expresie: primii se bazeaza pe un singur cuvānt, ultimii, pe un ansamblu de cuvinte, care alcatuiesc, daca nu o fraza īntreaga, cel putin o propozitie explicita sau eliptica. Ei, bine! vreti sa vedeti daca, īntr-un pasaj sau īntr-un anume fragment al unui discurs dat, se gasesc tropi din prima categorie sau din a doua, si, cum cei din prima categorie pot sa fie doar catachreze, daca sunt sau nu figuri cu adevarat? Luati fragmentul sau pasajul respectiv, fraza cu fraza si la fiecare fraza anali­zati daca fraza respectiva sau cel putin o propozitie din cele care o alcatuiesc, sau, īn fine, unul din cuvintele care servesc la enuntarea lor, sunt susceptibile de o alta interpretare decāt sensul literal sau propriu; sau daca, acestui ultim sens nu i se poate asocia un altul si care sa fie, de fapt, cel vizat īn primul rānd de autor. Īn ambele cazuri este un trop de expresie daca se bazeaza pe doua sau mai multe cuvinte si un trop de semnificatie daca este constituit doar dintr-un singur cuvānt. Printr-un singur cuvānt īntelegem aici un cuvānt care sa reprezinte o idee obiectiva; astfel, daca substantivul este īnsotit de articol, asta nu īnseamna ca nu este tot un singur cuvānt, deoarece articolul, īn sine, nu reprezinta o idee obiec­tiva.

Sa presupunem cunoscuta clasa tropului: care este specia acestui trop de semnificatie sau de expresie? Vom proceda analizānd modul lui specific de a semnifica sau de a exprima, sau raportul pe care se bazeaza.

Daca tropul de semnificatie se īntemeiaza pe un fel de asemanare īntre doua obiecte, atunci īnseamna ca este o metafora. Daca presupune o dependenta īntre obiecte - exi­stenta sau ideea unuia este inclusa īn existenta sau ideea celuilalt - este o sinecdoca. Daca nu presupune īntre obiecte decāt o simpla relatie īn virtutea careia ei corespund reciproc, fara sa tina unul de celalalt, este vorba de o metonimie. Ramāne, īn continuare, sa stabilim ce fel de metonimie, de sinecdoca de metafora; daca asta nu va fi prea dificil, oricāt de superficial am privi aceste trasaturi particulare si distinc­tive.

Īn ceea ce priveste tropul de expresie, este o alegorie, o personificare sau ceva asemanator daca ofera o imagine. Este o hiperbola, o aluzie, o metalepsa, o asociatie, o litota, o reticenta daca, fara a oferi o imagine, nu spune nici direct, nici limpede, nici precis ceea ce trebuie sa gāndim, ci ne face sa ne gāndim fie la mai putin, fie la mai mult, fie la ceva diferit decāt ceea ce spune. Īn fine, este o preteritie, o ironie, o epitropa sau ceva asemanator daca ne face sa gāndim exact contrariul a ceea ce spune.

Iata mijloace sigure de a recunoaste si de a caracteriza tropii. Acestea nu sunt decāt procedee ce tin de observatie si de analiza, procedee simple si firesti care sunt la īndemāna tuturor si care conduc prin ele īnsele la adevaruri si descoperiri. Dar putem aprecia tropii prin aceleasi mijloace? S-ar parea ca aprecierea nu tine decāt de gust, de sentiment, de instinct si ca nu o putem reduce la o īndemānare. Trebuie sa conve­nim ca e dificil: si totusi, daca gustul, cum nu exista nici o īndoiala, nu este decāt gāndire evolutiva, īn ce ar consta impo­sibilitatca de-a ajunge la educarea si īndrumarea lui? Maie­stria de a aprecia tropilor (si nu e vorba decāt de tropii-figuri pentru ca ceilalti nu difera prin nimic de limbajul obisnuit si nu ies, prin nimic, din comun), maiestria, spun, de a aprecia tropii trebuie sa se bazeze pe aproape aceleasi principii ca maiestria de a-i folosi; si cel care o cunoaste pe una nu e departe de-a o cunoaste si pe cealalta. Sa ne amintim ce s-a spus īn legatura cu folosirea si abuzul tropilor: vom vedea ca, pentru a-i aprecia, trebuie sa-i examinam īn raport cu subiec­tul pe care-1 trateaza, cu stilul, cu genul de scriere, si, īn fine, īn raporturile dintre ei.

Regula generala: sa fie īntotdeauna perfect adaptati subiectului si stilului, nici peste, si nici mai prejos de unul sau de celalalt; mai putin īndrazneti si mai rari īn proza decāt īn poezie si īntr-un anume gen de poezie sau de proza decāt īn altul.

Metaforele, personificarile si alegoriile cer o atentie cu totul speciala, cānd ele nu sunt consacrate de limbaj sau date, īntr-un anume fel chiar de limba: vedeti daca nu presupun vreo denaturare a raporturilor dintre idei, vreo incoerenta īn termeni, vreo combinare ciudata a sensului propriu cu cel figurat.

Observati bine, īn ceea ce priveste hiperbola, daca nu depaseste prea mult verosimilul; iar īn ceea ce priveste aluzia, metalepsa, ironia, daca, din exces de finete si subti­litate, nu degenereaza īn adevarate enigme.

Defectele mi se par mult mai usor de sesizat si de deter­minat decāt calitatile, pentru ca, prin abaterea de la regula, ele devin izbitoare si mai evidente; va fi deci mai usor si mai simplu sa ne orientam analiza nu atāt spre calitati cāt spre defecte, adica nu cercetam mai putin ceea ce poate fi bun decāt cea ce poate fi rau. Prezinta tropul un defect real, un defect pe care nimic nu-1 poate reabilita sau com­pensa? Va fi condamnat fara ezitare. Daca nu vom descoperi nimic strident, nimic defectuos, sau criticabil, prin chiar acest fapt, chiar daca nu-l putem socoti de-a dreptul fru­mos, cel putin va fi īn afara criticii si va trebui sa fie accep­tat fara a-1 repudia.

Sa aratam acum, prin diverse exemple, practica acestei maiestrii ale carei principii le-am enuntat.

I.            TROPII DE UN SINGUR CUVĀNT

ANTONOMAZA = folosirea unui nume īn locul altuia, a unui nume propriu pentru un nume comun sau a unui nume comun pentru un nume propriu. Specie particulara de sinecdoca si nu de metonimie pentru ca ea se bazeaza pe un raport de conexiune si nu pe un simplu raport de corespondenta.

METAFORĂ = Efectiv prin metafora se transporta, ca sa spunem asa, un cuvānt de la o idee de care apartine la o alta idee a carei asemanare cu prima el o poate reliefa.

METONIMIA = Acest trop se bazeaza pe un raport de corespondenta īntre doua obiecte care se afla unul īn afara celuilalt: acest raport este, īn general, cel de la cauza la efect sau de la efect la cauza.

SINECDOCA = Sinecdoca cuprinde doua obiecte sub numele unuia singur sau enunta un obiect īn numele altuia care se afla cu acesta īntr-un raport de la īntreg la parte sau de la parte la īntreg sau care se leaga de acesta printr-o legatura intima concreta sau abstracta.

SILEPSA = Ambele sensuri ale aceluiasi cuvānt - sensul propriu si figurat - luate īmpreuna - aceasta este silepsa pe care Dumarsais o numeste silepsa oratorica pentru a o deosebi de silepsa de constructie dupa care acordul dintre cuvinte se face mai ales dupa gāndire si nu dupa legile enun­tului, dupa ceea ce spune, dupa logica mai mult decāt dupa gramatica. Denumirea de silepsa este mai potrivita pentru aceasta ultima categorie de silepsa; īn acest fel doua fenomene diferite prin natura lor capata si denumiri diferite.

II.         TROPII DE MAI MULTE CUVINTE UNANIM ACCEPTAŢI

ALEGORIA = Īn greaca tradus ad litteram: alt discurs, adica, alt discurs decāt cel care pare a fi, un discurs pentru alt discurs, īn fine, un discurs care spune ceva pentru a se īntelege altceva, prin care se prezinta o gāndire sub transparenta altei gāndiri īn asa fel īncāt sensul literal sa se afle unit īn expresie cu sensul intelectual; nu numai ca acest ultim sens este cel vizat ca principal, dar sensul literal nu are alt scop decāt acela de a reliefa sensul intelectual.

ALUZIA = Īn latina allussio, de la alludere (Ludere ad), a se juca, a glumi. Aluzia este īn fond un joc spiritual prin care sunt revelate anumite idei prin intermediul altora cu care au o legatura mai mult sau mai putin intima.

COMUNICAŢIA īn cuvinte = de la a comunica din latinescul communicare, format, pe cāt se pare, din aceste trei elemente: cum, cu, īmpreuna; unus, unul, si terminatia are, care marcheaza actiunea de a face: a face unul din mai multe, sau a face ca doua sau mai multe elemente sa fie, dintr-un anumit punct de vedere, un tot. Aici īnseamna a se contopi cu alte elemente īn discurs, ceea ce ar fi mai bine exprimat prin cuvāntul asociatie decāt prin cel de comunicatie care de altfel denumeste si o figura de gāndire cu totul diferita de cea discutata aici.

HIPERBOLA = Īntr-adevar, prin hiperbola, se trece dincolo de realitate prin prezentarea lucrurilor cu mult peste sau cu mult sub ceea ce sunt realmente, sau trebuie sa ne īnchipuim ca sunt.

IRONIA = Latinii denumesc aceasta figura illusio, irrisio, dissimulatio si chiar permutatio, adica zefle­mea, disimulare, gluma, bataie de joc, schimbare. Prin ironie se spune contrariul a ceea ce ar trebui sa se īnteleaga, si aceasta a facut ca acestei figuri sa i se dea o denumire care sa īnsemne aproximativ a disimula, a īnsela.

LITOTA = Figura este astfel denumita pentru ca ea se preface ca slabeste expresia pentru a o īntari si pentru ca ea spune mai putin pentru a spune mai mult.

METALEPSA = A percepe o idee mai īndepartata de o alta care pare a se oferi mai direct, dar de care se afla legata īn asa fel īncāt s-o sugereze cu necesitate.

III.       TROPII DE MAI MULTE CUVINTE, NEADMIsI ĪN MOD UNANIM DAR CARE AR TREBUI SĂ FIE RECUNOSCUŢI CA ATARE

ALEGORISMUL = De la alegorie si de la terminatia ism, care marcheaza imitatia: literal, imitatia alegoriei, sau ale­gorie aparenta. Figura intermediara īntre metafora si alegoria propriu-zisa, si care este o treapta de la una la cealalta; difera de prima pentru ca este alcatuita din mai multe cuvinte si de a doua prin aceea ca ea nu evoca decāt un singur obiect īn loc de doua simultan.

ASOCIAŢIA = de la verbul a asocia, format din ad si sociare, a pune, a reuni la un loc. Este figura prezentata de Dumarsais sub numele de comunicatie īn cuvinte dar despre care el nu da decāt o idee foarte vaga.

ASTEISMUL = Aceasta figura, inventie a politetii celei mai subtile si rafinate, folo­seste tonul de dojana si repros pentru a masca elogiile cele mai delicate.

CONTRAFIZIUNEA = Din latinescul contra si fisum, su­pin al lui fidere: īncredere simulata īntr-un lucru caruia de fapt nu-i acorzi nici credit, nici nu-ti pui vreo nadejde īn el sau contra caruia vrei sa a tragi atentia.

EPITROPA = Īn scopul de a abate pe cineva de la o actiune, epitropa simuleaza sfatul sau chiar permisiunea; trebuie īnsa sa faci contrariul a ceea ce spune, asa cum trebuie sa īntelegi contrariul a ceea ce spune ironia.

MITOLOGISMUL = De la mitologie, si de la terminatia, ism. Mitologismul, imitatie, copiere a mitologiei, adica, expresie īmprumutata din limbajul mitologic si folosita apoi ca simplu mod de a vorbi mai dis­tins, mai elegant, mai energic.

PARADOXISMUL, imitatie a paradoxului = Specie de paradox, figura ce tine de paradox. Paradox, este o opinie, o idee care, contrazicānd o idee sau o opinie unanim acceptata, prin chiar aceasta contrazicere a opiniei curente pare absurda si falsa sau cel putin ciudata si īndrazneata, desi, īn fond, poate fi foarte justa si foarte adevarata. Aproximativ la fel este si paradoxismul. El ala­tura cuvinte si expresii care par sa se contrazica, care luate ad litteram se contrazic cu adevarat; aceasta contradictie gene­reaza īnsa prin ideile intermediare subīntelese cel mai perfect acord. Paradoxismul a fost introdus ca denumire de Beauzée si este preferabila antilogiei prin care se denumea aceeasi figura. Antilogie, īnsemnānd contra discurs, sau discurs īn contradictoriu. Dar adevarata antilogie este un viciu real al discursului, īn timp ce adevara­tul paradoxism este o podoaba a limbajului.

PERSONIFICAREA = Actiunea de a personifica, de a transforma īntr-o persoana ceea ce realmente nu este o persoana. Cuvāntul persoana īnsemna la origine masca, masca pe care o foloseau actorii pentru a-si juca rolul; de aceea personificarea are adesea sensul de rol: a juca un personaj. Nu exista figura mai īndrazneata si care sa anime mai mult limbajul decāt personificarea.

PRETERIŢIA = Īn latina proeteritio; de la proeterire, format de la proeter, dincolo, peste, si de la ire, a merge: actiunea de a merge, de a trece peste. Preteritia nu face īnsa decāt sa simuleze aceasta trecere peste, ea nu o face īn reali­tate, dimpotriva, insista cu energie pe ceea ce pretinde ca omite - este si ceea ce semnifica o alta denumire carc i se da: pretermisia, de la proetermittere (metter proeter), a tri­mite, a arunca dincolo. Este o simulare de pretermisie ca si o simulare de preteritie.

RETICENŢĂ = Din latinescul reticere, format din re, aici pur augmentativ, si de la ticere, pentru tacere, a tacea: supri­mare de cuvinte, cuvinte trecute sub tacere pentru a lasa sa se īnteleaga mai mult decāt ar putea spune ele.

SUBIECTIFICAREA = De la a subiectifica, cuvānt inventat pentru a denumi aceasta figura, format din latinescul subjectum, subiect si facere a face: actiunea de a transforma īn subiect ceea ce nu este sau nu poate fi īn realitate subiect. Prin aceasta figura, care este aproape tot atāt de īndrazneata ca si personificarea, se spune despre ceva ceea ce nu s-ar putea spune sau īntelege decāt īn legatura cu un subiect.

IV.      PRETINsII TROPI

ANTIFRAZA = De la anti, contra, si de la phrasis, fraza, locutiune, mod de a vorbi; de la phrazdo, eu vorbesc. Prin antifraza un cuvānt sau o expresie este folosita īntr-un sens opus celui obisnuit. Daca aceasta īntrebuintare este o alegere libera, figura devine cu necesitate o ironie; daca īntrebuintarea respectiva este o uzanta, ea devine o catahreza sau intra īn clasa expresiilor fixe. Nu este deci nici un trop, nici o figura aparte.

CATACHREZA = Abuzul de care este vorba aici este un abuz adesea necesar si nu lipsit de utilitate; catachreza, multi­plicānd folosirea unui cuvānt īmbogateste limba si o face capabila sa exprime toate ideile .

EUFEMISMUL = A vorbi, īntr-un mod onorabil si placut. Denumire comuna mai multor figuri ca perifraza, metafora, metalepsa, etc.

HIPALAGA = Se īntelege prin acest cuvānt atri­buirea unor trasaturi unui obiect, trasaturi care apartin de fapt altui obiect cu care acesta se afla īntr-o relatie oare­care. Daca aceasta atribuire este legitima si conforma cu spiritul limbii ea apartine altor figuri ca metafora, de exemplu, si nu e nevoie s-o consideram o figura aparte; daca nu e legitima trebuie s-o privim ca pe un viciu de stil si nu ca pe o figura.

HIPOTIPOZA = Prin hipotipoza un lucru este atāt de viu pictat īncāt pare ca se afla sub ochii nostri; prin aceasta figura copia este data drept original. Este o figura de stil si nu un trop; daca īn cadrul ei poata fi descoperit un trop, acest trop este de fapt o alta figura.

PERIFRAZA = Prin perifraza se exprima īn mai multe cuvinte si cu un fel de emfaza ceea ce s-ar putea spune mai pe scurt si mai simplu. Este de ase­menea o figura de stil; daca uneori ofera un sens figurat el nu apartine perifrazei ca atare.

ONOMATOPEEA = Alcatuirea unui cuvānt prin imitarea zgomotului propriu lucrului respectiv. Onomatopeea nu e nici figura, nici trop; este ca si catachreza, o bogata sursa de formare a cuvintelor. A generat īn mare parte prima modalitate de inventie a cuvintelor, prin catachreza obtināndu-se variatele lor īntrebuintari.

Jacques Dubois...,

RETORICA GENERALĂ

Bucuresti, 1974, Ed. Univers

METABOLE

TABLOU GENERAL AL METABOLELOR SAU FIGURILOR RETORICE

Paul Ricoeur

METAFORA VIE

Bucuresti, Editura Univers, 1984

Studiul al doilea. Declinul retoricii: tropologia

Trop si figura

Īntreaga teorie a tropilor si a figurilor se īntemeiaza pe acest primat al cuvīntului, cerīnd din cīnd īn cīnd o īntoarcere la polaritatea ideii si a judecatii reflectate īn cea a cuvīntului si a frazei, care singura prezinta un "sens complet si finit".

Ar putea parea totusi ca entitatea asezata la baza īncercarii taxinomice nu este tropul, a carui dependenta de cuvīnt am īnceput sa o īntrezarim, ci figura ce refera īn mod indiferent la cuvīnt, la enunt, la discurs. Pentru Gérard Genette, īn remarcabila sa "Introducere" la tratatul lui Fontanier, interesul principal al acestei opere rezida īn unirea tropilor si a nontropilor īn notiunea de figura. Alegerea acestei unitati pertinente, care nu este nici cuvīntul, nici enuntul, ar exprima un punct de vedere intermediar īntre cel al lui Aristotel, care īmbratisa īnca totalitatea cīmpului retoric (inventie, dispozitie, elocutie), si cel al lui Du Marsais, ce reducea retorica la gramatica, a carei functie este de "a face sa se īnteleaga adevarata semnificatie a cuvintelor si īn ce sens sīnt ele folosite īn discurs" (citat din Genette). Unitatea tipica pentru Fontanier nu ar fi nici discursul, nici cuvīntul, "unitate mai curīnd gramaticala decīt retorica", observa Genette (ibid.). Pozitia intermediara a lui Fontanier s-ar exprima cel mai bine prin maxima: "Numai figurile, dar toate figurile" (ibid.). Avantajul acestei a treia pozitii este acela de a sprijini retorica pe o entitate susceptibila de a sustine ambitia de enumerare completa si de clasificare sistematica, ambitie de a face din lucrarea lui Fontanier o "capodopera de inteligenta taxinomica" (ibid.) . Figura poate avea acest rol arhitectonic pentru ca are aceeasi amplitudine ca si discursul īn general: "Ce sīnt figurile īn general? Sīnt formele, trasaturile sau īntorsaturile mai mult sau mai putin izbutite prin care discursul, īn exprimarea ideilor, a gīndurilor sau a sentimentelor, se īndeparteaza mai mult sau mai putin de ceea ce ar fi fost expresia simpla si comuna" (Fontanier, 64, 179). Figura poate deci sa refere īn mod indiferent la cuvīnt, la fraza sau la trasaturile discursului, exprimīnd sentimentul si pasiunea.

Dar ce putem spune despre figura ca atare? Trebuie sa recunoastem ca figura, ca si epifora lui Aristotel, nu se spune pe sine decīt prin metafora; figurile sīnt fata de discurs ceea ce contururile, trasaturile, forma exterioara sīnt fata de corp; "discursul, desi nu este un corp, ci un act al mintii, are totusi, īn diferitele sale moduri de a semnifica si a exprima, ceva analog cu diferentele de forma si trasaturi dintre adevaratele corpuri". (63)

Ne gīndim īnca o data la Aristotel, care distinge īntre un "cum" si un "ce" al discursului si-l asimileaza pe "cum" unui a "apare" al discursului . (Poate ca notiunea de expresie īnchide īn germene aceeasi metafora).

Fontanier nu pare īncurcat de aceasta miscare īn cerc īnchis (metafora este o figura, iar cuvīntul-figura este un cuvīnt metaforic ). El prefera sa se ocupe de-a dreptul de cele doua trasaturi ale figurii: prima este cea pe care neoretorica o va numi "deviatie" si pe care Fontanier o foloseste spunīnd ca "discursul, īn exprimarea ideilor, gīndurilor sau sentimentelor, se īndeparteaza mai mult sau mai putin de ceea ce ar fi fost expresia simpla si comuna" (64, 279). Este adevarat ca a se īndeparta sau a se distanta, sau a se deturna sīnt tot metafore de miscare, ca si epifora lui Aristotel. Cel putin notiunea de deviatie este indiferenta fata de extinderea expresiei, fie ca aceasta este cuvīnt, fraza, discurs. Iata lucrul esential. Astfel este pus īn relief unul dintre postulatele fundamentale ale modelului nostru, postulatul deviatiei.

Cea de-a doua trasatura introduce o restrictie, nu īn ceea ce priveste extinderea, ci īn ceea ce priveste procesul: folosirea figurii trebuie sa ramīna o folosire libera, chiar daca devine obisnuita; o deviatie impusa de catre limba, o folosire fortata nu mai merita numele de figura. Astfel, catahreza, sau extinderea fortata a sensului cuvintelor, este exclusa din cīmpul figurilor (213-219). Odata cu aceasta a doua trasatura reapar celelalte doua postulate ale modelului nostru: folosirea libera si nefortata implica, pe de o parte, ca unele expresii sa fie deturnate de la sensul lor propriu, adica īntelese ca avīnd "o semnificatie ce li se acorda pentru moment si care nu este decīt pur īmprumut" (66); folosirea libera presupune, pe de alta parte, ca expresia proprie este disponibila sau ca i s-a substituit alta prin libera alegere: "cīnd scrii flacara pentru iubire, construiesti o figura"; "figura, comenteaza Genette, nu exista decīt īn masura īn care putem sa-i opunem o expresie literala.criteriul figurii este īnlocuirea unei expresii (cuvīnt, grup de cuvinte, fraza, chiar grup de fraze) printr-o alta pe care retoricianul trebuie s-o poata substitui mental pentru a avea dreptul sa-si spuna ca are de-a face cu o figura. Vedem deci afirmīndu-se la Fontanier, īn modul cel mai categoric, esenta substitutiva a figurii" (Genette, "Introducere", 11-12). Comentatorul leaga pe de alta parte "obsesia substitutiva" (12) de "constiinta ascutita si foarte pretioasa a dimensiunii paradigmatice a unitatilor (mici sau mari) de discurs" (12). Acest caracter paradigmatic este extins, din aproape īn aproape, de la cuvīnt la fraza si la discurs, adica la unitati sintagmatice din ce īn ce mai vaste.

Esentialul modelului retoric propus la īnceputul acestui capitol se regaseste la Fontanier, cel putin la nivelul proiectului de ansamblu, cu exceptia totusi a ceea ce am considerat a fi postulatul sau de baza, si anume primatul cuvīntului. Fontanier ar fi putut fi deci ispitit sa īntemeieze o retorica a figurilor care sa nu se reduca la o tropologie, adica la o teorie a deviatiilor īn semnificatia cuvintelor?

Neīndoielnic ca tocmai aceasta a fost ambitia lui. Putem chiar spune ca tratatul sau despre Figurile discursului realizeaza ceva īn acest sens. "Diviziunea" figurilor - care face din Fontanier, dupa cum spune Genette, un adevarat "Linné al retoricii" (1) - este foarte impunatoare. Vechea tropologie nu mai constituie aici decīt o clasa de figuri printre alte clase: figurile de semnificatie sau tropii propriu-zisi, adica alcatuiti dintr-un singur cuvīnt. Cinci alte clase acopera restul tabloului: figurile de expresie, figurile de constructie, figurile de elocutie, figurile de stil, figurile de gīndire.

Nu putem spune acelasi lucru despre executia de detaliu. Un lucru mai ales trebuie sa ne alerteze: teoria metaforei nu este nicidecum modificata prin adoptarea figurii ca unitate tipica a retoricii. Metafora ramīne clasificata dupa tropii alcatuiti dintr-un singur cuvīnt sau tropii propiu-zisi. La rīndu-i, teoria tropilor constituie un bloc autonom peste care notiunea de figura este pur si simplu suprapusa. Astfel īncīt modelul retoric, a carui retea de postulate am recompus-o, continua sa functioneze la nivelul tropului, fara a fi cītusi de putin afectat de adaugarea celorlalte clase de figuri si de suprapunerea conceptului mai general de figura peste cel de trop. Cīt despre celelalte figuri, ele sīnt pur si simplu adaugate figurilor tropi; mai mult, tropul ramīne termenul "marcat" printre toate clasele de figuri; compozitia pleaca de la "tropii propriu-zisi", care sīnt figurile de semnificatie alcatuite dintr-un singur cuvīnt, apoi adauga "tropii impropriu zisi astfel", care sīnt figurile de exprimare, constīnd dintr-o īmbinare de cuvinte, pentru a desfasura īn cele din urma toate celelalte figuri, ce sīnt numite īntr-una "figuri nontropi" . Unitatea de masura ramīne tropul, pentru ca baza ramīne cuvīntul, de unde si caracterul straniu al acestui tratat, īn care tropul este totodata o clasa printre alte clase si paradigma oricarei figuri.

Tratatul lui Fontanier pare astfel a se īmparti īntre doua proiecte: unul ridica figura la rangul de unitate tipica, celalalt asigura o pozitie-cheie ideii, deci cuvīntului, deci tropului. Primul proiect guverneaza taxinomia tratatului despre figurile de discurs, cel de-al doilea, īn schimb,, impune repartizarea figurilor īn tropi si nontropi. Primul proiect ar fi fost mai important decīt cel de-al doilea, daca discursul ar fi putut īnlocui cuvīntul īn teoria "primelor fundamente" (39). Dar aceasta ramīne, conform spiritului ideologiei respective, o teorie a "elementelor" (ibid.). Iata de ce unitatea de masura rīmane ideea simpla care, singura, merita sa fie numita "un simplu element de gīndire" (453).

Asadar, īn ciuda teoriei figurilor, teoria tropilor si, īn mod singular, cea a metaforei verifica modelul elaborat mai sus; din notiunea de figura nu va fi retinuta decīt a doua semnificatie - opozitia fata de catahreza -, care permite a o trata nu ca gen superior, ci ca diferenta specifica: "Sensul tropologic este sau figurat, sau pur extensiv, dupa cum noua semnificatie caruia īi este datorat a fost data īn mod liber cuvīntului si parca īn joaca, dimpotriva, a devenit o semnificatie obligatorie, obisnuita a acestuia, si aproape tot atīt de proprie ca si semnificatia prima" (75). De unde si consecinta paradoxala ca teoria tropilor īnglobeaza distinctia dintre figura si catahreza: "dar, figuri sau catahreze, īn cīte feluri diferite au loc tropii?" (77).

Este adevarat ca Fontanier mentioneaza posibilitatea ca propozitiile sa ofere, ca si cuvintele, "un fel de sens tropologic" (75); aceasta posibilitate este īnscrisa īn īnsasi definitia sensului primitiv si a sensului tropologic care, dupa cum ne amintim, a fost mai īntīi aplicata diferitelor sensuri pe care le poate capata propozitia. Dar cel pe care īl prezinta "figurile de expresie", care nu sīnt decīt tropi "impropriu zisi astfel" (109), nu este decīt un "fel de" sens tropologic.