MODELE PSIHOLOGICE ALE COMUNICĂRII

Cele mai importante paradigme pe care le folosesc cercetatorii comunicarii provin din psihologie, sociopsihologie si sociologie. Īn aceste domenii au fost formulate numeroase supozitii īn legatura cu natura societatii si natura umana.

Daca cercetarea vizeaza īn primul rānd comportamentul individual, avānd īn vedere modul īn care se realizeaza selectia, perceperea si influentarea de catre mesajele mass-media, atunci se foloseste una din paradigmele psihologice.

Ele variaza de la teoriile de īnvatare, behavioriste, pāna la cele psihanalitice.

Paradigmele psihologice asi 12112s185m gura ipotezele de baza despre natura psihologica a individului, ajutāndu-ne sa īntelegem mecanismul prin care un anumit stimul provoaca un tip specific de raspuns.

Paradigma comportamentala, behaviorista

Abordarea comportamentala sta la baza psihologiei contemporane. Behviorismul (de la behaviour = comportament) este un curent psihologic, nascut īn America primilor 25 de ani ai secolului al XX-lea.

Principalii sai reprezentanti sunt: J.B. Watson, A.P. Weiss, Ch. Morris si B.F. Skinner.

Īn cultura americana, aceasta teorie psihologica s-a dovedit fertila si influenta pāna spre anii '70. Se pot distinge patru trasaturi principale ale behaviorismului (Emil Ionescu, Manual de lingvistica generala, 1992, p.95):

1) Orientarea antiintrospectiva si (prin extensie) antimetafizica. Īn psihologie, opus introspectiei mostenite din secolul al XIX-lea, behaviorismul pune accentul pe ceea ce poate fi observat, ignorānd starile de constiinta subiective, obiectul exclusiv al psihologiei clasice. Pentru psihologul behaviorist imediat observabile nu sunt nici constiinta, nici temperamentul, nici fenomenele de constiinta (atentia, asteptarea etc.). Accesibil este doar comportamentul unei persoane (sau o forma anumita de comportament: comportamentul atent, flegmatic, coleric etc.).

Astfel psihologia behaviorista se ataseaza de principiile unui anumit mod de cunoastere: empirismul.

Īn mod obisnuit, comportamentul īnseamna totalitatea de actiuni si activitati īnfaptuite de o anumita persoana. Apar īnsa numeroase difi­cul­tati īn stabilirea numarului de actiuni si activitati ale unei persoane si īn fixarea unui interval de timp necesar pentru observatie īn vederea realizarii unor clasificari sau sinteze.

De aceea, pentru psihologul behaviorist comportamentul nu va īnsemna pur si simplu totalitatea actiunilor si activitatilor unui individ, ci totalitatea reactiilor la anumiti stimuli.

Apoi, el īsi va plasa subiectii īn situatii similare si va considera relevante acele reactii care, statistic, se dovedesc dominante. Astfel, el va abstrage scheme de comportament.

Dupa modelul stiintelor experimentale, behaviorismul observa deci subiectii din afara, luānd īn considerare comportamentele lor ca pe niste reactii la solicitarile diverse ale mediului. Psihologul īnregistreaza fenomenele observabile.

2) Supozitia ca īntre comportamentul animal si cel uman nu exista o deosebire de esenta, ci doar una graduala.

Comportamentul e, deci, totalitatea de reactii identice la acelasi stimul. Behaviorismul īsi gaseste astfel un analog īn teoria lui Pavlov despre formarea reflexelor conditionate. Cuplul stimul-reactie are individualitate tocmai pentru ca el e subordonat unei interdictii sau obligatii.

3) Accentul pus pe factorul adaptabilitate. Behavioristii pretu­iesc rolul mediului - īnteles ca ansamblu de stimuli - si nu acorda prea mare atentie ereditatii.

4) Atasamentul fata de principiul determinismului. Acest atasament se observa īn asumarea conceptului de cauzalitate: relatia stimul-reactie este o relatie de la cauza la efect.

Behaviorismul este o psihologie stimul-raspuns (S-R) si studiaza categoriile de stimuli care declanseaza anumite tipuri de raspunsuri, īn sensul unei actiuni observabile; īncearca sa īnteleaga pattern-urile recompensa si pedeapsa care sustin aceste raspunsuri si modificarile comportamentale operate ca urmare a unei modificari de secventa recom­pensa/pedeapsa. Behaviorismul īmprumuta numeroase ipoteze de baza ale perspectivei comparative si este īn general compatibil cu abordarea neurobiologica (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.49).

La apogeul sau, īn anii 1930 si 1940, behaviorismul a marcat profund studiile asupra opiniei publice si mijloacelor de informare, dupa cum vom īncerca sa demonstram īntr-unul din capitolele urmatoare.

Īn contrast cu behaviorismul, paradigma psihanalitica ofera un loc central activitatilor mentale individuale, dar mai ales proceselor inconstiente. Sistemul psihologic uman este privit ca ansamblu de elemente conflictuale care controleaza comportamentul.

Conform acestei paradigme, conduita deschisa si comportamentul de comunicare ca atare nu sunt deosebit de importante; ele dobāndesc semnificatia ca surse de date pentru formularea unor inferente despre aspectele inconstiente ale personalitatii, care modeleaza comportamentul individual (Idem, p.49).

Paradigma cognitiva

Abordarea cognitiva acorda importanta proceselor specifice struc­turii personalitatii umane. Modul īn care acestea se manifesta īn modelarea raspunsurilor comportamentale este preocuparea esentiala a paradigmei cognitive. De aceasta depinde īntelegerea mai nuantata a procesului de comunicare, a perceptiei mesajelor, a efectelor comunicarii asupra indivizilor, a modului īn care pot fi modificate atitudinile, valorile si tendintele comportamentale.

Melvin DeFleur si Sandra Ball-Rokeach considera ca postulatele de baza ale acestei paradigme pot fi rezumate astfel:

"Membrii unei societati pot fi considerati receptori activi ai input-ului senzorial, iar raspunsurile lor comportamentale la acesti stimuli sunt modelate de procesele psihice individuale (cognitive).

Procesele cognitive ofera indivizilor posibilitatea sa prelucreze input-urile senzoriale īn diferite moduri; sa le codifice, sa le stocheze, sa le interpreteze selectiv, sa le modifice si sa le recupereze pentru a le folosi mai tārziu īn contextul unor decizii de comportament.

Procesele cognitive, care detin roluri-cheie īn modelarea comportamentului unui individ, includ perceptia, reprezentarile, sistemele de gāndire, atitudinile, valorile, tendintele catre echilibrul acestor factori, precum si memoria, gāndirea si numeroase alte activitati psihice.

Componentele cognitive ale organizarii mentale individuale specifice sunt rezultatele propriei experiente anterioare de īnva­tare-deliberata, fortuita, sociala sau solitara." (op.cit., p.50)

Autorii vorbesc despre o strategie psihodinamica de persuadare care trebuie sa se concentreze asupra factorilor emotionali sau cognitivi prin care se īncearca influentarea comportamentului uman. Īn strategiile de persuadare, emotiile pot fi folosite īntr-un numar limitat de situatii. Īn schimb, factorii cognitivi (dobānditi īn procesul socializarii) pot avea influente importante asupra comportamentului uman. Se pleaca de la ipoteza ca, daca factorii cognitivi pot fi schimbati, atunci si comportamentul poate fi schimbat. Un exemplu de stare psihologica interioara dobāndita, care influenteaza comportamentul, este disonanta cognitiva. Aceasta presupune un sentiment de disconfort, generat de descoperirea anumitor inconsecvente īn cazurile, atitudinile sau comportamentul nostru, ceea ce provoaca nevoia de a schimba atitudinea pentru a restabili echilibrul.

Abordarea psihodinamica a comportamentului subliniaza rolul factorilor interiori īn modificarea conduitei individului, rezultat al īnvatarii. Se poate vorbi, īn aceste sens, despre modul si functia comunicarii de masa īn schimbarea comportamentului.

Melvin DeFleur si Sandra Ball-Rokeach vorbesc, de asemenea, despre premisele altor stiinte sociale conform carora conduita umana este modelata de forte din afara individului. Astfel, antropologia accentueaza impactul culturii asupra comportamentului; sociologia analizeaza influenta organizarii sociale asupra comportamentului de grup; stiintele politice subliniaza structurile de guvernare si de exercitiu al puterii; economia evidentiaza tendintele si politicile monetare etc.

Desigur, rolul factorilor exteriori īn schimbarea comportamentului uman este mai putin important decāt acela al celor interiori, al strategiei cognitive, dar ei ofera o perspectiva a unor teorii alternative, despre care vom vorbi īn capitolele urmatoare.