Mijloacele de comunicare
Un mijloc de comunicare este un echipament tehnic ce permite oamenilor să își comunice expresia gândirii lor, indiferent de forma finală a acestei expresii.
Mijloacele de comunicare diferă unele de altele prin dimensiunile 212u2014c audienței lor, prin natura mesajelor transmise și, în sfârșit, prin potențialitatea lor de a atinge anumite obiective, mai curând decât altele. Dar un singur criteriu permite întocmirea unui inventar al mijloacelor de comunicare, care să fie deopotrivă complet și pertinent. Acest criteriu ar putea fi numit de sociologi fie formă, fie modalitate de comunicare, în timp ce inginerii ar vorbi mai curând de structură de comunicare, iar juriștii de punere la dispoziția publicului. Aplicarea acestui criteriu permite diferențierea a trei familii de mijloace de comunicare.
Prima familie este aceea a mijloacelor autonome. Ea cuprinde toate acele suporturi care nu cer o racordare la nici o rețea specială: cărțile, ziarele, discurile, audiogramele, videogramele, programele informatice. Unele echipamente sunt uneori indispensabile pentru a permite "citirea" lor: magnetofoane, aparate video, calculatoare personale.
A doua familie: aceea a mijloacelor de difuzare, indiferent dacă aceasta este largă sau restrânsă. Este vorba de radio și televiziune, ale căror programe sunt transmise pe calea undelor hertziene cu ajutorul emițătoarelor și releelor terestre, într-o zonă de "acoperire" a cărei întindere variază în funcție de puterea echipamentelor emițătoare și receptoare utilizate. Totuși, trebuie adăugați doi "vectori" noi: satelitul și cablul. Aceste mijloace de teledifuziune au o trăsătură comună, aceea de funcționare într-un singur sens, de la emițător spre receptor.
Mijloacele de comunicare constituie cea de-a treia familie. Aceasta cuprinde deci toate mijloacele de telecomunicații ce permit instalarea, la distanță și în dublu sens, fie a unei relații de dialog între două persoane, fie a unei relații între o persoană, pe de o parte, și o mașină ce conține o baterie de programe sau servicii, pe de altă parte. Telefonul este strămoșul și totodată modelul acestor tehnici ce permit "interactivitatea" între protagoniștii schimbului de mesaje. Numeroase asemenea dispozitive au apărut după 1978-1990: videografia în versiunea sa difuzată (teletextul) sau interactivă (videotextul), telematica personală sau profesională și, peste câțiva ani, dispozitivele de video-comunicare. Aceste echipamente constituie un schimb inedit de texte grafice, imagini fixe sau animate și asociate sau nu cu sunet, și nu numai un schimb de conversație telefonică între două persoane.
|
