Modele ale comunicarii

Modele ale comunicarii

Modelul generic al comunicarii în teoria informatiei, propus în 1949 de Shannon si Weawer, se poate rezuma cu ajutorul schemei urmatoare:

Acest model poate fi rezumat în câteva cuvinte: Sursa decide ce mesaj sa transmita, prin intermediul transmitatorului, mesajul este trimis pe un canal receptorului.

De exemplu, în comunicarea telefonica avem:

Sursa: persoana care vorbeste la telefon

Canalul: firul de telefon

Semnalul: curentul electric

Emitatorul si receptorul:   aparatele telefonice.

În schimb, într-o conversatie, structura comunicarii este alta:

Sursa: coardele vocale ale interlocutorilor

Canalul: aerul

Semnalul: undele sonore

Emitatorul: gura

Receptorul: urechea

Autorii identifica trei nivele ale problemei în studiul comunicarii

A. (probl. tehnica) Cu câta acuratete pot fi tranmise simbolurile comunicarii ?

B. (probl. semantica) Cum anume transporta simbolurile transmise sensurile dorite ?

C. (problema efectivitatii) Cum afecteaza în mod efectiv comportamentul în modul dorit ?

Nivelul A este cel mai simplu de înteles. Pentru întelegerea lui a fost emis modelul Shannon-Weaver. Totusi, nivelele sunt interrelationate, si analiza modelului A. are implicatii si asupra celorlalte modele.

Bruiajul (zgomotul) este orice semnal receptionat care nu aprtine sursei, sau orice face ca semnalul transmis initial sa fie mai greu de decodificat cu acuratete. Shannon si Weawer disting doua tipuri de bruiaj:

a)      tehnic. De exemplu, distorsiunea generata de pârâiturile de pe firul telefonic.

b)      Semantic, însemnând orice distorsiune a sensului aparuta în procesul de comunicare, care nu este intentionata de sursa care care afecteaza receptia mesajului la destinatie.

Pentru solutionarea teoretica a acestei probleme a fost necesara introducerea a doua noi verigi în model: emitatorul si receptorul semnatic

Rolul informatiei în comunicare

Informatia denota cantitatea bruta de originalitate a comunicarii. Ea variaza invers proportional cu redundanta (adica gradul de predictibilitate, de uniformitate a comunicarii). Sa luam de pilda o sursa care emite mesaje constând în litelele mici ale alfabetului (26 la numar). Exista mai multe posibilitati:

1. ca sursa sa emita un mesaj perfect uniform (de exemplu numai semnale constând în litera a). Informatia în acest caz este nula (H = 0), pentru ca litera urmatoare nu ne mai aduce nimc nou; deci redundanta este maxima (R = 1).

2. Sursa sa emita semnale constând în litere alese la întâmplare. În acest caz, informatia transmisa este maxima (H = 1), întrucât în orice moment, fiecare din litere are probabilitate identica de a aparea. Redundanta unei asemenea comunicari este zero, întrucât nu putem în nici un caz prezice care litera va urma în succesiune.

Dar, în acest caz, mesajul este perfect neinteligibil, caci pentru a ne întelege avem nevoie de o anumita redundanta în comunicare. O prima forma de introducere a redundantei în comunicare este codul. În cazul nostru, avem de-a face cu regularitati lexicale (un vocabular) si gramaticale (o gramatica). Regularitatile, deci redundanta, sunt caracteristice oricarei comunicari, daca ea se vrea inteligibila.

Orice cod restrânge alegerea arbitrara a semnelor care alcatuiesc repertoriul comunicarii. Regulile lui fac ca aparitia semnelor în mesaj sa fie într-un grad mai predictibile. Sa luam, de pilda, cazul comunicarii cu ajutorul alfabetului. Daca emitatorul a transmis deja cuvintele a-l-f-a-b-e-t-i-z-a-r, putem prezice, folosindu-ne de un dictionar, ca va urma litera e.

Asadar, nu trebuie confundata informatia pe care o ofera o comunicare cu semnificatia acesteia. Un mesaj care ofera un mare grad de informatie poate fi în cel mai înalt grad nesemnificativ, pentru ca putem foarte bine sa nu întelegem ce spune. Pentru a fi inteligibil, orice mesaj trebuie sa aiba un anumit coeficeint de autocorelatie.