Modelul generic al comunicarii īn teoria informatiei, propus īn 1949 de Shannon si Weawer, se poate rezuma cu ajutorul schemei urmatoare:
|
Sursa de informatii |
Emitator → |
Semnal → |
Semnal receptionat |
Receptor |
Destinatie |
Acest model poate fi rezumat īn cāteva cuvinte: Sursa decide ce mesaj sa transmita, prin intermediul transmitatorului, mesajul este trimis pe un canal receptorului.
De exemplu, īn comunicarea telefonica avem:
Sursa: persoana care vorbeste la telefon
Canalul: firul de telefon
Semnalul: curentul electric
Emitatorul si receptorul: aparatele telefonice.
Īn schimb, īntr-o conversatie, structura comunicarii este alta:
Sursa: coardele vocale ale interlocutorilor
Canalul: aerul
Semnalul: undele sonore
Emitatorul: gura
Receptorul: urechea
Autorii identifica trei nivele ale problemei īn studiul comunicarii
A. (probl. tehnica) Cu cāta acuratete pot fi tranmise simbolurile comunicarii ?
B. (probl. semantica) Cum anume transporta simbolurile transmise sensurile dorite ?
C. (problema efectivitatii) Cum afecteaza īn mod efectiv comportamentul īn modul dorit ?
Nivelul A este cel mai simplu de īnteles. Pentru īntelegerea lui a fost emis modelul Shannon-Weaver. Totusi, nivelele sunt interrelationate, si analiza modelului A. are implicatii si asupra celorlalte modele.
Bruiajul (zgomotul) este orice semnal receptionat care nu aprtine sursei, sau orice face ca semnalul transmis initial sa fie mai greu de decodificat cu acuratete. Shannon si Weawer disting doua tipuri de bruiaj:
a) tehnic. De exemplu, distorsiunea generata de pārāiturile de pe firul telefonic.
b) Semantic, īnsemnānd orice distorsiune a sensului aparuta īn procesul de comunicare, care nu este intentionata de sursa care care afecteaza receptia mesajului la destinatie.
Pentru solutionarea teoretica a acestei probleme a fost necesara introducerea a doua noi verigi īn model: emitatorul si receptorul semnatic
Informatia denota cantitatea bruta de originalitate a comunicarii. Ea variaza invers proportional cu redundanta (adica gradul de predictibilitate, de uniformitate a comunicarii). Sa luam de pilda o sursa care emite mesaje constānd īn litelele mici ale alfabetului (26 la numar). Exista mai multe posibilitati:
1. ca sursa sa emita un mesaj perfect uniform (de exemplu numai semnale constānd īn litera a). Informatia īn acest caz este nula (H = 0), pentru ca litera urmatoare nu ne mai aduce nimc nou; deci redundanta este maxima (R = 1).
2. Sursa sa emita semnale constānd īn litere alese la īntāmplare. Īn acest caz, informatia transmisa este maxima (H = 1), īntrucāt īn orice moment, fiecare din litere are probabilitate identica de a aparea. Redundanta unei asemenea comunicari este zero, īntrucāt nu putem īn nici un caz prezice care litera va urma īn succesiune.
Dar, īn acest caz, mesajul este perfect neinteligibil, caci pentru a ne īntelege avem nevoie de o anumita redundanta īn comunicare. O prima forma de introducere a redundantei īn comunicare este codul. Īn cazul nostru, avem de-a face cu regularitati lexicale (un vocabular) si gramaticale (o gramatica). Regularitatile, deci redundanta, sunt caracteristice oricarei comunicari, daca ea se vrea inteligibila.
Orice cod restrānge alegerea arbitrara a semnelor care alcatuiesc repertoriul comunicarii. Regulile lui fac ca aparitia semnelor īn mesaj sa fie īntr-un grad mai predictibile. Sa luam, de pilda, cazul comunicarii cu ajutorul alfabetului. Daca emitatorul a transmis deja cuvintele a-l-f-a-b-e-t-i-z-a-r, putem prezice, folosindu-ne de un dictionar, ca va urma litera e.
Asadar, nu trebuie confundata informatia pe care o ofera o comunicare cu semnificatia acesteia. Un mesaj care ofera un mare grad de informatie poate fi īn cel mai īnalt grad nesemnificativ, pentru ca putem foarte bine sa nu īntelegem ce spune. Pentru a fi inteligibil, orice mesaj trebuie sa aiba un anumit coeficeint de autocorelatie.
|
