Aceste modele, spre deosebire de cele informatice, redau o dimensiune fundamentala a comunicarii umane si anume pe cea simbolica; este vorba de transmiterea unor mesaje (a unor continuturi cu sens), cu ajutorul limbajului, care se bazeaza pe coduri specifice.
Modelele lingvistice ale comunicarii iau in considerare:
♦dubla situatie a mesajului (informationala, ca element al circuitului comunicational si simbolica, in calitatea lui de element al unui “proces de reprezentare”);
♦dubla functie a cuvintelor (cu ele gandim, cu ele comunicam);
♦notiunea de semn (“o realitate perceptibila - A, care reprezinta alt lucru - B, decat ea insasi si careia i se poate substitui” – G. Willett[1]);
♦codul de comunicare (un repertoriu de semne si reguli de ansamblare a acestor semne), care permite producerea de mesaje semnificative si in legatura cu acesta operatiile de codificare si de decodificare;
♦notiunea de semn lingvistic (cea mai mica unitate a unei limbi care are semnificatie) ca unitate a unui semnificant (partea acustica a semnului) si a unui semnificat (conceptul la care trimite semnificantul).
a) Modelul lingvistic clasic al comunicarii este cel elaborat de Roman Jakobson asupra comunicarii lingvistice – factori si functii. El stabileste sase componente ale actului comunicarii verbale, care genereaza sase functii (vezi capitolul anterior), fiecare fiind centrata pe o componenta. Aceste componente sunt:
♦emitatorul – este locutorul care emite mesajul;
♦receptorul – sau destinatarul, primeste mesajul transmis;
♦mesajul – constituit dintr-un ansamblu de semne lingvistce, adica un enunt;
♦canalul – asigura contactul sau conexiunea dintre emitator si destinatar;
♦codul – constituit dintr-un ansamblu de semne si o combinatie a lor, comune atat codificatorului cat si decodificatorului;
♦referentul (situational si textual) – este format din elemente ale mediului emitatorului si receptorului, precum si cele actualizate de mesaj.
b) Modelele pragmatice au ambitia unor abordari integratoare ale logicii proceselor de comunicare. Pornind de la nevoia de a cunoaste ce face (ce urmareste) locutorul cu cuvintele, acestea aduc in prim planul analizei subiectii participanti la comunicare, rolul decisiv al sensului si contextului interlocutiunii in intercomprehensiune.
Reprezentantii Scolii de la Palo Alto ocupa un loc important in dezvoltarea “pragmaticii” comunicarii pe care o caracterizeaza ca “axiomatica a intersubiectivitatii”. In conceptia lor comunicarea nu este un simplu mod de a exprima si de a explica realitatea, intrucat nu exista o singura realitate; ceea ce exista sunt diferite versiuni ale acesteia (unele pot fi contradictorii), ca “efecte ale comunicarii si nu reflectarea unor adevaruri obiective si eterne”. Realitatea sociala este o ordine a semnificatiei si valorilor, a atribuirii de semnificatii, care sunt la randul lor un produs al interactiunilor si al comunicarii.
c) Modelele “comunicationale” (sau anti-reprezentationiste) au la baza viziunea “comunicationala” a comunicarii rezultata din abordarile reprezentantilor Scolii de la Palo Alto si “pragmatica universala” a lui Jurgen Habermas, viziune diferita de cea bazata pe teoria informatiei si pe modelele lingvistice clasice. In esenta acestea constau in a considera actul comunicarii nu doar un transfer de informatie de la emitator la receptor, ci, mai curand, o modelare reciproca a unei lumi comune, prin mijlocirea unei actiuni conjugate, perspectiva realizata nu ca o simpla congruenta a unor puncte de vedere personale, ci ca o constructie comuna (norme, reguli) a partenerilor, pornind de la care acestia se vor raporta unii la altii, la lume si isi vor organiza actiunile impreuna. Principalele repere care pun in evidenta prin ce se deosebesc aceste modele de modelele initiale sunt:
♦valorizeaza teoriile interactionismului simbolic si propun intelegerea comunicarii ca o “comprehensiune reciproca”, ca “intercomprehensiune” (acces la subiectivitatea altuia, la intentiile si motivele sale), nu doar ca o simpla transmitere a informatiei sau mesajelor prin codificare si decodificare sau prin indicatii ale “intentiilor comunicative”;
♦limbajul este socotit ca poseda functii ontologice directe, astfel: 1) limbajul si lumea reala inceteaza de a se mai raporta unul la cealalta ca doua ordini diferite de realitati, fiind legitim sa se recunoasca o 'constructie de natura comunicationala (vorbita) a fiintei umane, a lumii si a normelor de intercomprehensiune'; 2) limbajul nu serveste doar la a 'desemna', a 'reprezenta' lucruri si intentii umane; el transmite reprezentari si stari intentionale devenind o parte integranta, constitutiva a constructiei sociale a realitatii in interactiunea umana (functia ontologica constitutiva a limbajului);
♦practicile umane sunt constituite din retele de semne, simboluri normative, asteptari reciproce si date de intercomprehensiune;
♦presupune a considera obiectivitatea lumii comune, subiectivitatea membrilor unei colectivitati si socialitatea conduitelor, faptelor si evenimentelor ca emergente intentionale, ca realizari sociale implicand operatii si o activitate organizanta, concertata, un mediu de intersubiectivitate constituite din asteptari normative si morale, criterii de judecata si ierarhii de valoare in emergenta continua si pe care membrii colectivitatilor si le impun reciproc printr-un acord tacit, supus exigentelor coordonarii actiunii;
♦iau in considerare 'circularitatea comunicarii (alternanta participantilor la procesul de comunicare in rolurile de emitator si receptor), deosebirile individuale in stapanirea codurilor de comunicare, rolul opiniilor si al atitudinilor in procesul comunicarii, importanta contextului social si cultural al schimbului, inclusiv in cazul comunicarii de masa';
♦unele modele inlatura notiunile de emitaror si receptor si reconsidera notiunea clasica de mesaj (Scoala de la Palo Alto), astfel: 1) considera comunicarea circulara si continua, ca rezultat al interactiunii neincetate intre fiintele umane si a desfasurarii ei simultan prin diferite canale si prin mijloace variate; 2) mai importante decat continuturile comunicarii sunt interactiunile dintre cei care participa la comunicare si interdependentele dintre ansamblul comportamentelor lor; 3) in consecinta, comunicarea este asemenea functionarii unei orchestre fara dirijor, in care fiecare interactioneaza cu toti si intre ei, iar in acest proces de interactiuni continue se realizeaza realitatea sociala, care este o realitate comunicationala (realitatea este de ordinul 'atribuirii de semnificatie', care este produsul interactiunilor umane si al comunicarii si, ca urmare exista mai multe realitati);
♦in alte modele este redus campul comunicarii la intentia de a comunica: nu exista comunicare decat in cazul in care un emitator tinde in mod constient si deliberat sa intre in contact cu un receptor, sa stabileasca o relatie (fie si de scurta durata cu acesta) si de a actiona asupra lui (fie si numai informandu-l).
|
