PARTICULARITATI DE REDACTARE IN DISCURSUL POLITIC
DISCURS IN PROBLEMA DUNARII”
- Sedinta din 1 mai 1882 -
MIHAIL KOGALNICEANU
ARGUMENT
Realitatea politica a timpului nostru este, din nefericire, caracterizata de lipsa valorilor, orgolii exacerbate si indiferenta pentru insusi scopul social atribuit unei functii de guvernare, unui factor de decizie. Discursul politic actual devine astfel o masca construita, cu sau fara abilitate, de catre staff-ul de campanie si menita sa ascunda o dorinta de putere ce nu poate fi oprita de niciun principiu moral sau simt al datoriei civice.
Mahnita de discursul fara substanta al politicienilor autohtoni, m-am intors spre timpuri in care patriotismul si onoarea nu-si pierdusera inca intelesul, iar indarjirea cu care oamenii politici aparau interesele tarii se reflecta si in onestitatea discursului politic.
Discursurile lui Mihail Kogalniceanu, personaj multilateral al culturii romane, stralucit orator si om politic, cu rol important in schimbarile social-economice survenite in secolul al XIX-lea in Tarile Romane, atesta atat maiestria formei discursive, temeinicia pregatirii intelectuale, cat si veridicitatea intentiilor sale patriotice. Expunerile oratorice ale politicianului erau insufletite de ideiile dreptatii sociale si ale libertatii nationale, iar forma discursiva era capabila sa captiveze, sa miste si sa indemne la actiune.
Consider ca fragmentul extras din capitolul “Discurs in problema Dunarii”- “Discursuri Parlamentare”, Biblioteca pentru toti, editura Minerva, Bucuresti, 1994 este un material potrivit pentru analiza lingvistica propusa, deoarece imi asigura un suport prolific din punct de vedere al particularitatilor lexicale, sintactice, morfologice 151f54b si stilistice. Discursul a fost rostit la Sedinta Parlamentara din 1 mai 1882 si prezinta o problema controversata a epocii privind navigatia pe Dunare si impartirea influentei tarilor riverane asupra cursului acesteia.
Prin analiza lingvistica imi propun elaborarea unei viziuni de ansamblu asupra particularitatilor de limba prezente in discursul lui Mihail Kogalniceanu si doresc sa urmaresc modul in care notiunile teoretice dobandite la curs se reflecta in tehnica discursiva a marelui om politic.
PRELIMINARII TEORETICE
Scopul discursului politic este acela de a crea consens in randul cetatenilor asupra celei mai bune metode de rezolvare a unei probleme sociale, asupra celei mai intelepte decizii si, de asemenea, de a stimula participarea activa a acestora in procesul politic.
Textul politic este alcatuit pe baza mimarii unui raport de maxima apropiere intre interlocutori. Emitatorul pozeaza drept prieten apropiat al receptorului pentru a-i castiga increderea, pentru a construi o relatie de empatie. Emitatorul incearca sa-i creeze publicului-tinta impresia ca i se vorbeste ca de la egal la egal, ca actorul politic are acelasi statut si aceleasi interese ca si interlocutorul sau.
De cele mai multe ori, textul politic are un emitator persoana fizica. Astfel o intreaga ideologie, o intreaga conceptie politica este intrupata de o singura personalitate, care prin discurs persuasiv devine imaginea partidului/ideologiei. Receptorul este intotdeauna neuniform, eterogen, colectiv astfel ca, mesajul textului trebuie sa satisfaca prin structura sa asteptarile publicului variat.
Textul poltic isi propune sa persuadeze publicul tinta prin activarea principiului AIDA (Atentie, Interes, Dorinta, Actiune), in sensul obtinerii de la acesta a votului de incredere. Textul politic este rezultatul activitatilor de marketing politic si se aseamana tematic si structural cu activitatile de marketing comercial.
Eficienta textului politic presupune conceperea lui astfel incat receptorul (publicul-tinta) sa fie persuadat in sensul adoptarii punctului de vedere formulat de emitator. Textul politic se redacteaza pentru a se permite revenirea asupra formularilor si adaptarea ideilor la particularitatle publicului-tinta.
Prima regula a unui discurs politic eficient este documentarea – strangerea de informatie politica despre adversarii politici si despre public (preferinte, orientari politice, nevoi de cultura, mediu rural/urban).
A doua regula tine de structurarea eficienta a textului. Orice text trebuie sa enunte de la inceput axa referentiala – tema. Partea a doua reprezinta argumentele aduse in scopul sustinerii temei anuntate. Argumentele sunt de natura sa evidentieze, fie necesitatea acestei teme, fie masurile luate deja in acest sens sau avute in vedere a se demara. Ultima parte trebuie sa contina un indemn direct, imperativ al emitatorului adresat publicului-tinta. Indemnul – factor psihologic care influenteaza starea de spirit a electoratului – rostit pe un ton imperativ este necesar pentru sadirea increderii in mesajul primit.
A treia regula tine de rostirea discursului. Tonul trebuie sa penduleze intre seriozitate, personalitate, convingere si umor. Un discurs inceput pe un ton ludic asigura destinderea, buna dispozitie si crearea disponibilitatii de receptare.
A patra regula se refera la folosirea pe tot parcursul discursului a unor cuvinte-cheie care, prin repetare, intiparesc in mentalul colectiv axa referentiala majora.
A cincea regula este apelul la figuri de semnificatie, de constructie, de gandire pentru a creea un discurs persuasiv cu incarcatura afectiva. Pentru construirea textului se poate opta pentru paralelism, gradatie sau repetitie. Prin gradatia ideilor, argumentele sunt expuse treptat, din aproape in aproape, iar informatia este acumulata pana la un punct culminant. Astfel concluzia, expusa la apogeul tensiunii comunicative, se va impune drept singura elocventa. Functia afectiva a limbajului si functia poetica sunt foarte des utilizate. Paralelismul presupune prezentarea prin comparatie si contrast a doua realitati distincte. Paralelismul presupune o tensiune comunicativa constanta, un ton aparent echilibrat, spre deosebire de gradatie in care tensiune comunicativa este acumulata in ritm accelerat catre finalul discursului. Paralelismul presupune o oarecare privire detasata si obiectiva a vorbitorului care cunoaste amanuntele cu care sa contracareze partea adversa. Repetitia este constructia discursului prin reluarea aceleiasi teme din perspective diferite. Este o potentare a functiei afective a limbajului pentru ca emitatorul prezinta doua-trei puncte de vedere diferite de natura preponderent afectiva.
Mai mult decat orice text, textul politic se presupune ca responsabilizeaza in cel mai inalt grad receptorul. Acceptarea/neacceptarea lui presupune acceptarea/neaccepatrea unei orientari ideologice si luarea unei decizii de durata.
Sub aspectul constructiei lexicale si morfologice, textul politic ar trebui sa fie unul accesibil – se va face apel la fondul principal lexical -, dar percutant in acelasi timp. Constructia morfologica a textului politic se axeaza pe potentarea expresivitatii si a autenticitatii in emiterea mesajului. De asemenea, se vor folosi o multitudine de timpuri verbale (cu preponderenta timpul prezent) pentru sugerarea participarii afective si a discursului informal. Din punct de vedere morfologic, textul politic poate sa contina diferite locutiuni si expresii apartinand limbajului colocvial sau limbajului specializat in care este ancorat publicul-tinta.
Textul politic ar trebui sa aiba o structura cat mai clara, cat mai usor de urmarit, deoarece publicul-tinta va fi unul eterogen. Cu cat textul politic are o structura mai alambicata, cu cat va fi ma greu de urmarit (evitarea propozitiilor intercalate vor duce la o mai buna realizare a principiului AIDA). De asemenea, in textul politic sunt prezente accidente sintactice plasate in mod voit pentru a simula spontaneitatea, autenticitatea adresarii, apropierea fata de receptor.
Oamenii vor aprecia un discurs daca aud ceea ce vor sa auda, daca vorbitorul dovedeste ca se ghideaza dupa acelasi sistem valoric precum o fac ei, daca nu se simt tinuti la distanta de o exprimare pretentioasa si formala.
STUDIU DE CAZ:
DISCURS IN PROBLEMA DUNARII
MIHAIL KOGALNICEANU
PARTICULARITATI LEXICALE
Limba utilizata de Kogalniceanu in discursul sau este cea proprie intelectualului celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, fapt dovedit de utilizarea arhaismelor (ex.: cestiunea, blam , opiniunea, hipostazuri ). Ponderea cea mai mare de unitati lexicale este extrasa din fondul principal lexical (ex.: domnilor, ora, facut, atinge, europene, vorbesc, inceput ), dar si neologismele sunt prezente avand in vedere ca auditoriul este unul cult si specializat pe problemele discutate (ex.: rezolutiunilor, virile, geneza, hipostazuri, reglementarea, aditional, resignatiune).
Fiind un discurs rostit in Parlament, textul contine unitati lexicale si fazeologice subsumate campului semantic al politicii si istoriei (ex.: deputati, tribuna, proclamat, independenta, natiune, suveranitatea, fostul ministru, Camera, Comisiunea europeana, actului aditional, vota). Astfel, Kogalniceanu foloseste o terminologie specifica, menita sa expuna faptele clar si exact si sa contureze seriozitatea si gravitatea problemei discutate.
Utilizarea toponimelor (ex.: Romanie, Dunarei, Paris, Portile de Fer, Galati, Europei) fixeaza cadrul geografic a Problemei Dunarii si denota atat pregatirea, cat si documentarea temeinica a omului politic cu privirea la tema discursului sau. Folosirea numelor proprii de persoane (ex.: Bratianu, Kogalniceanu) dezambiguizeaza textul, politicianul punctand detaliile situatiei pusa in discutie prin numirea personalitatilor aflate in mijlocul actiunii, incluzandu-se chiar pe sine.
PARTICULARITATI MORFOLOGICE
Textul este construit prin intercalarea a trei axe temporale, cea a trecutului, a prezentului si a viitorului, fapt ce sugereaza ca, prin discursul sau, Kogalniceanu reactualizeaza trecutul pentru a argumenta si explica prezentul si pentru a proiecta in viitor un curs ideal al actiunii.
Folosirea modului perfect compus (ex.: a sosit, s-a proclamat, s-a facut, am facut, am avut) subliniaza o actiune incheiata in momentul vorbirii, menita sa fie comparata cu prezentul, sa deschida o paralela intre doua momente (trecut si prezent), cu scopul de a evidentia ce actiuni trebuie intreprinse in viitor.
Utilizarea prezentului (ex.: sint, nu vine, declar, loveste, doresc ) este concludenta pentru reflectarea starii de fapt ce se deruleaza in momentul vorbirii si da autenticitate discursului, ancorandu-l in real, in concret.
Prin folosirea viitorului (ex.: au sa se sparga) impreuna o localizare temporala imprecisa, dar sigura (mai curand sau mai tarziu), se sugereaza certitudinea afirmatiei, trecerea ei de la simpla supozitie la fapt ce e pe cale sa se intample.
Modul conjunctiv (ex.: sa iau, sa cer, sa spun, sa traiasca, sa sprijine, sa se impute) sugereaza o actiune dorita, preferata – astfel politicianul ii expune auditoriului convingerile sale, ce par astfel de necontestat.
Utilizarea persoanei intai singular (verbe: sa iau, declar, am avut, doresc si pronume: mi-,mea, -mi ) il plaseaza pe Kogalniceanu in ipostaza de perspectiva unica si subiectiva ce analizeaza problema si emite judecati de valoare. Participarea sa afectiva il dezvaluie ca om si concetatean al receptorului, astefel, stabilindu-se un raport de apropiere intre emitator si publicul sau tinta. Auditoriul il percepe pe politician implicat personal in problema, ceea ce sugereaza un interes crescut din partea celui din urma, deci o putere de convingere mai mare asupra receptorului. Utilizarea persoanei intai plural (pronume: ne, noastra) si persoanei a doua plural (pronume: dumneavostra, va) presupune aparenta unui dialog, adresarea emitatorului este directionata intr-un mod clar, nu se lasa impresia de generalitate.
Determinarea adjectivala este post-pusa (ex.: stat liber si independent, suveranitatea plina si intreaga, cestiuni spinoase, interes european), ceea ce sustine tonul politicos si oficial. Frecventa adjectivelor este redusa, predominand verbele si substantivele, fapt ce sugereaza precizie si concizie in relatare, obiectivitate. Debitul mare de actiuni da dinamism discursului.
Repetarea adverbului astazi reia ideea de moment hotarator, plaseaza discursul in timp spre a sublinia natura imediata a actiunilor decizionale.
Sunt utilizate nume comune apartinand domeniului de activitate a emitatorului (ex.: voturi, drept, opiniunea, cabinetul, interes, actului).
PARTICULARITATI SINTACTICE
Sunt folosite propozitii principale coordonate prin juxtapunere (ex.: La aceasta tribuna s-a proclamat Unirea Principatelor, la aceasta tribuna s-a facut o Romanie; la aceasta tribuna s-a proclamat independenta tarei; la aceasta tribuna Romania a incongiurat capul suveranului ei cu coroana regala) pentru a se marca maretele evenimente ce au avut loc in acel loc si a le sugera pe cele ce ar trebui sa urmeze. Reluarea aceleiasi structuri a propoztiei intareste ideea de multitudine a faptelor politice marcante ce s-au succedat la aceeasi tribuna.
Abundenta propozitiilor subordonate circumstantiale de scop (ex.: sa vorbeasca impreuna cu alti romani, cu dumneavoastra, nici ca sa cer ministerului sa-mi prezinte documentele diplomatice) au rolul de a marca insusi scopul discursului politic, acela de a persuada auditoriul sa actioneze intr-un anumit mod. Propozitiile finale exprima interesul lui Kogalniceanu pentru un deznodamant favorabil si avantajos natiunii.
Frazele sunt lungi, stufoase si oarecum alambicate, insa auditoriul este unul capabil sa urmareasca structura sintactica complexa utilizata de politician. Preferinta pentru fraze lungi sugereaza abundenta informatiilor ce se vor exprimate.
Inserarea propozitiilor scurte printre fraze sofisticate este de natura sa puncteze idei importante, sa rezume succint paragraful ce urmeaza (ex.: Domnilor, mi-a fost dat sa iau si eu parte la geneza acestei cestiuni spinoase ce se numeate cestiunea Dunarii, Portile de Fer mai curand sau mai tarziu au sa se sparga, ati vazut ca in cestiunea Portilor de Fer nu v-am propus nici o rezolutiune).
Prezenta propozitiilor subordonate completive directe (ex.: sa ni se impute) izvorasc din nevoia omului politic de a explica si de a clarifica.
PARTICULARITATI STILISTICE
Propoztia de inceput deschide textul ex abrupto printr-o adresare directa si are menirea de a anunta registrul in care va fi rostit restul discursului. Prin acest enunt se impune tonul solemn ce cheama cu gravitate la asumarea responsabilitatii si la constientizarea momentului decisiv (Domnilor deputati, ora rezolutiunilor virile, ora otararilor barbatesti a sosit). Repetitia ora…, ora… marcheaza simbolic timpul unei schimbari, a unei luari de pozitie de natura sa schimbe cursul faptelor.
Epitetele sunt folosite pentru a da expresivitate faptelor concrete (ex.: virile, barbatesti, de sine statatoare, plina si intreaga). Epitetul antepus simplul (simplul deputat, simplul roman) isi indeplineste functia afectiva prin sugerarea adevaratei conditii a politicianului, aceea de om egal cu interlocutorul sau. Se contureaza astfel o relatie de apropiere intre emitator si receptor, vorbele politicianului fiind percepute ca autentice si sincere.
Adresarea directa il implica pe receptor in elaborarea mesajului; acesta se simte vizat sa ia masuri cu privire la cele relatate si simte ca emitatorul este angajat intr-un dialog (substantive in Vocativ, ex.: Domnilor).
Gradatia ascendenta (ex.:daca avem contiinta de ce am facut, de ce suntem: adica o natiune de sine statatoare, un stat liber si independent, un regat ca toate regatele europene) culmineaza cu punctul cel mai intens al unei informtii spre a capta atentia pana in final si a tine auditoriul in suspans.
Cu ajutorul personificarii (ex.: Romania a incongiurat capul, Comisiunea europeana traieste, tutela Europei) se mentine un grad ridicat de expresivitate, concepte abstracte fiind insufletite in mintea auditorului pentru o mai mare receptivitate la problemele ridicate. De asemenea, aceste notiuni se bucura de o importanta deosebita in cadrul discursului, reprezentarea lor luand forma concreta.
Comparatia ca si dogma noastra religioasa este o metoda de persuasiune prin apelarea la sentimentul religios. Cestiunea Dunarii este comparata cu insusi dogma crestina, fundamentul vietii spirituale romanesti pentru a se accentua importanta ei pentru destinul natiunii si pentru a trezi in auditoriu spiritul nationalist.
Tonul textului este unul solemn, grav, proclamativ si convigator ce se rasfrange in reactiile auditoriului (ex.: (Aplauze prelungite), Voci: Bravo!) atingandu-si scopul, acela de a sensibliza publicul in legatura cu problema discutata.
Folosirea unor cuvinte-cheie sugestive pe tot parcursul discursului (ex.: cestiunea, rezolutiune) are menirea de a focaliza atentia in punctele de mare interes, legate de problematica navigatiei pe Dunare si de masurile ce trebuiesc dezbatute. Reluarea lor intipareste ideile principale in mentalul colectiv si subliniaza importanta discutarii lor.
CONCLUZIE
Discursul politic al lui Mihail Kogalniceanu se ridica la rangul de arta discursiva, maniera sa de redactare si dozare a tensiunii comunicative resusind sa castige increderea auditoriului si sa persuadeze asupra conceptiilor enuntate.
Trecand peste diferentele lingvistice date de epoca diferita, valoarea discursului lui Kogalniceanu este superioara valorii oricarui text politic actual. Tehnica de persuadare nu este introdusa in mod brutal prin repetitii deranjante si promisiuni zgomotoase, ci este folosita subtil, nu doar in forma discursiva, ci si in substanta discursului, in logica ce nu poate ascunde superficialitate si inselatorie. Discursul politic analizat reflecta o impecabila stapanire a limbii si a formei de expunere a ideilor.
In opinia mea, capacitatea de a insufleti si a motiva prin utilizare limbajului, fapt ce preupune atat o buna cunoastere a psihologiei auditoriului, cat si un talent al fluidizarii gandirii in cuvinte, il catalogheaza pe Mihail Kogalniceanu drept un om politic complet.
BIBLIOGRAFIE
Discursuri Parlamentare, Biblioteca pentru toti, editura Minerva, Bucuresti, 1994
Redactare de texte, editura Ariadna '98, Bucuresti, 2007
|
