FIGURILE LIMBAJULUI
Bucuresti, 1997, Ed. Univers
Capitolul IV
Facând deosebirea dintre tropii sensului literal si tropii sensului figurat, am afirmat deja ca primii pot fi sau nu figuri, în timp ce ultimii sunt, cu necesitate, totdeauna. E nevoie, deci, înainte de a trata mai profund problema tropilor sa spunem câte ceva despre figurile discursului în general.
Dupa cât se pare, la început, cuvântul figura nu a fost folosit decât atunci când se vorbea despre înfatisarea fizica a unui om sau a unui animal, despre aspectul lor corporal. si ce semnifica acest cuvânt în aceasta prima acceptiune? Contururile, trasaturile, înfatisarea exterioara a unui om sau a unui animal sau a unui anume obiect concret.
Discursul, care se adreseaza doar inteligentei si sensibilitatii, nu este, chiar daca am lua în consideratie cuvintele care-l 10210t195k alcatuiesc si-1 transmit sufletului prin sensuri, un corp propriu-zis. La drept vorbind el nu are deci figura (în sens de infatisare, n.t.). si totusi exista, în diversele lui moduri de a semnifica si de a exprima, o analogie cu diferentele de forma si de trasaturi care caracterizeaza corpurile materiale. Fara îndoiala aceasta analogie a stat la baza denumirii figurilor discursului ca metafore. Dar aceasta metafora nu poate fi considerata ca o adevarata figura pentru ca nu avem în limba un alt cuvânt pentru aceeasi idee.
Ce sunt figurile discursului? Din câte definitii s-au dat pâna acum, nici una n-a fost pe deplin satisfacatoare, nici una nu a obtinut asentimentul general. Ar însemna ca înca nu s-a dat o definitie buna. si totusi, Dictionarul Academiei franceze da doua definitii separate si care puse laolalta ar putea alcatui una, daca nu perfecta, cel putin acceptabila.
Academia împarte figurile în figuri ale cuvintelor, care tin de Gramatica si figuri de gândire care tin de Retorica. Dupa ea, primele sunt: o întrebuintare sau un aranjament al cuvintelor care dau forta si eleganta discursului; ultimele sunt: o anume întorsatura de fraza care înfrumuseteaza, ornamenteaza discursul.
Din aceste doua definitii suprapuse rezulta, cred, destul de firesc, urmatoarea: Figurile discursului sunt aspectele, formele, întorsaturile mai mult sau mai putin deosebite si de un efect mai mult sau mai putin izbutit, prin care discursul în exprimarea ideilor, gândurilor si sentimentelor, ne îndeparteaza tot mai mult sau mai putin de ceea ce ar fi fost exprimarea simpla si banala.
Am vazut ca ideile sunt elemente ale gândirii si corespund cuvintelor luate izolat; gândirea corespunde propozitiei, frazei sau perioadei. În ceea ce priveste sentimentul, el este acea stare de emotivitate care însoteste ideea sau gândirea, si care, la un anume grad de intensitate sau violenta se numeste pasiune.
Dar în ce sens trebuie înteles aici cuvântul discurs? În acelasi sens în care vorbim despre partile discursului, fie ele gramaticale sau logice. Întelegem prin discurs o gândire facuta sensibila prin cuvinte si a carei expresie se întinde la o propozitie la o fraza sau la o întreaga perioada dar nu o depaseste pe aceasta din urma. Cel putin acesta este sensul cuvântulul discurs la care ne referim.
Din definitia noastra, ca si din cele doua ale Academiei, rezulta ca modul de a vorbi sau de a se exprima care sta la baza figurilor, nu trebuie sa fie, pentru cel care le întrebuinteaza, rezultatul unei constrângeri, ca si când nu ar putea vorbi sau nu s-ar putea exprima altfel; în consecinta, figurile, oricât de banale si de familiare ar fi devenit prin obisnuinta, nu merita si nu pastreaza titlul de figura decât atâta timp cât ele sunt efectul unei întrebuintari libere, neimpuse în vreun fel de limba. si, cum s-ar putea împaca cu o folosire impusa aceasta alegere combinare de cuvinte sau întorsatura de fraza care le genereaza? Cum s-ar putea împaca cu o constrângere forta, eleganta, frumusetea care le da relief, fericitul efect care le însoteste, în fine, presupunerea ca sunt folosite în locul unui alt mod de exprimare care le este cu totul inferior?
Câte sunt, nu numai genurile, dar chiar si speciile de figuri! Sa ne multumim a indica doar principalele diviziuni sau clase.
Am vazut ca Academia le împarte în figuri de gramatica si figuri de retorica sau figuri ale cuvintelor si figuri de gândire. Împartirea nu-i apartine, ea a fost facuta de cei mai vechi gramaticieni si de cei mai vechi retoricieni. Aceasta distinctie se bazeaza pe faptul ca figurile tin, unele numai, sau unele în special, de expresie, celelalte numai, sau în special de gândire.
Dar daca aceasta împartire este justa si reala în sine, ea nu este lipsita de inconveniente în aplicarea practica si în analiza de amanunt. Este adesea greu de apreciat daca o anume figura tine mai mult de gândire sau mai mult de expresie astfel încât soarta unui mare numar de figuri a fost totdeauna incerta, iar gramaticienii si retoricienii nu au putut sa se puna de acord în aceasta privinta.
Fara îndoiala ca s-ar fi putut evita multe neîntelegeri si contradictii, daca, în loc de a le reduce la doua clase, figuri ale cuvintelor si figuri de gândire, s-ar fi creat si o clasa intermediara, clasa figurilor mixte. Într-adevar, atâtea figuri par a nu tine mai mult de expresie decât de gândire sau de gândire mai mult decât de expresie!
Nu s-a gândit nimeni la o asemenea împartire si noi nu avem pretentia sa o facem aici. Dimpotriva, vrem deocamdata sa tinem seama numai de împartirea obisnuita si folosita de atâta timp, a figurilor de cuvinte si a figurilor de gândire. Dar vom reduce aceasta ultima clasa la figurile absolut independente de expresie si care, desi se manifesta si devin cunoscute prin expresie, ca singurul lor mod de a se actualiza, îsi datoreaza totusi existenta unor întorsaturi si unor combinatii de natura intelectuala. Prima clasa, dimpotriva, o extindem pâna la acele figuri care, chiar daca sunt produse de artificii intelectuale, se datoreaza modalitatilor de exprimare a cuvintelor. În fine, extindem aceasta categorie pîna la acele figuri pe care le-am numit figuri mixte.
Tropii-figuri sunt în mod obligatoriu figuri ale cuvintelor; asta nu înseamna însa ca toate figurile de cuvinte sunt tropi. Vom vedea câte asemenea figuri ale cuvintelor exista.
În cadrul figurilor de cuvinte, în acceptiunea pe care le-am dat-o mai sus, cuvintele sunt luate fie într-un sens propriu, adica într-una din semnificatiile lor obisnuite si banale, primitive sau nu; fie sunt luate într-un sens deturnat, altul decât sensul propriu, adica, cu o semnificatie care le este împrumutata numai momentan, si care nu este decât un împrumut. În primul caz avem de-a face propriu-zis cu figuri de cuvinte. În al doilea caz avem de-a face cu figurile cunoscute sub numele de tropi, denumire care, cum am vazut deja, si cum vom avea de atâtea ori ocazia sa observam, poate sa nu indice întotdeauna veritabile figuri.
Figurile de cuvinte în care sensul propriu este conservat, se bazeaza fie pe o oarecare modificare a materialului primitiv al cuvintelor: figurile de dictie, fie pe o modificare de topica, de dispozitie în fraza a cuvintelor: figuri de constructie, fie pe o anume alegere a cuvintelor, pe un mod mai mult sau mai putin pregnant si mai mult sau mai putin interesant de a scoate în relief o idee: figurile de elocutie, fie în fine, pe caracterul neasteptat si neobisnuit al frumusetii, fortei, elegantei, referindu-se în acest caz la întreaga expresie a unei gândiri: figurile de stil.
Figurile de cuvinte al caror sens este deturnat si difera de sensul lor propriu fac, sub denumirea de tropi obiectul acestei mici lucrari. Nu ne vom opri prea mult asupra lor aici întrucât ne vom ocupa de ei destul de amanuntit în a doua parte.
Fara îndoiala ca am spus destul si despre figurile de cuvinte asupra carora vom reveni în partea a treia, pentru a arata prin unele exemple, în ce masura difera ele de tropi. Vom proceda la fel pentru figurile de gândire./.../
|
