Potrivit lui McLuhan istoria omenirii se împarte în patru etape mari care vorbesc despre evolutia mijloacelor de comunicare. Cronologic aceste etape sunt:
era tribalismului;
era scrisului (Grecia antica dupa Homer);
era tiparului (1500-1900);
era electronica (epoca moderna). La acestea am adauga înca una:
era informatica si a GSM-ului (epoca post moderna). 24524e48y
În opinia altor autori aceste etape corespund cu trei tipuri fundamentale de cultura distincte în functie de tehnicile de comunicare folosite. Acestea sunt:
cultura orala, mitica (organul de simt privilegiat este urechea);
cultura vizuala sau Galaxia Gutemberg (ochiul organ de simt privilegiat);
cultura electronica, audiovizuala sau Era Marconi.
Primele elemente de gândire teoretica în domeniul comunicarii interumane apar o data cu inventarea scrierii. În aceasta situatie, autorii s-au vazut confruntati cu problemele transpunerii limbajului articulat într-un cod vizual. Exista modalitati diferite de abordare în tratarea comunicarii interumane, de-a lungul timpului. Una dintre ele ar fi aceea care tine cont de etapa istorica ce a marcat momentul respectiv.
Astfel, putem vorbi de o perioada clasica (500 î.e.n.-40 e.n.); perioada evului mediu si Renasterea (400-1600); perioada moderna (1600-1900) si perioada postmoderna (1900 anii 2000).
Perioada clasica. Interesul omului pentru cunoasterea naturii comunicarii se poate descifra înca din Vechiul Testament, dar dovada unor preocupari precise în acest sens este semnalata abia în secolul al V-lea î.e.n., o data cu aparitia lucrarii "Arta retoricii", elaborata conform afirmatiilor lui Aristotel, de Corax din Siracuza. Lucrarea avea menirea de a indica cetatenilor diferite moduri de comunicare eficienta reclamate de introducerea unor reguli de convietuire democratica.
Autori precum M. J. Cary si J. J. Haarhoff (Life and Thought in the Greek and
Roman World, 1940) au aratat ca
studierea comunicarii a aparut în antichitate ca o necesitate
practica determinata de exigentele sociale. Teoria lui Corax a fost ulterior introdusa la Atena de Tisias fiind apoi dezvoltata de sofisti.
Initial, retorica (gr. rhetorika) a fost
definita de creatorii sai ca "stiinta si arta de a
convinge" pentru a fi considerata azi "arta exprimarii alese
utilizata în scopul convingerii unui auditoriu, (Fl.
Marcu, C. Maneca, Dictionar
de neologisme, 1978) deci, a comunicarii cu succes. Cel care a contribuit
esential la dezvoltarea studiului comunicarii, în acea perioada, a
fost Platon (428-348 î.e.n.) care a introdus retorica în viata academica
greaca. J. H. Marrow (A History
of Education in Antiquity,
1956) afirma ca retorica era specifica înaltei culturi grecesti.
Platon a fost primul care a considerat (studiul comportamentului uman),
organizarea (studiul aplicarii practice) si realizarea (studiul instrumentelor
de influentare a oamenilor). În retorica drept stiinta a
comunicarii. Conform teoriei sale, comunicarea umana parcurge cinci etape:
conceptualizarea (studiul cunoasterii), simbolizarea (studiul sensului
cuvintelor), clasificarea aceeasi directie, Isocrate
(436-338 î.e.n.) în "Antidosis" concepe
retorica drept teoria generala a comportamentului uman si expresie a celei
mai înalte culturi umane. Aristotel (384-322 î.e.n.) continua dezvoltarea
teoriei, lucrarea sa "Rhetorike" cuprinzând
aspecte pragmatice referitoare la sistemul de comunicare interumana. Pâna
în anul 100 î.e.n. se poate consemna si contributia filosofilor romani la
dezvoltarea teoriei sistemului; astfel acum apare prima oara distinctia
între teoria comunicarii (retorica) si practica (oratoria),
elaborarea paradigmei sistemului fiind atribuita de istorici lui Cicero (106-43
î.e.n.) cu lucrarile "De inventione"
(86 î.e.n.) si "De oratore" (55 î.e.n.). În pragul erei noastre, Quintilian (35-95) are meritul de a fi sintetizat în lucrarea
"De institutione oratoria".
Perioada medievala si renascentista. Dupa interesul
manifestat în antichitate fata de teoria comunicarii, în lunga
perioada care urmeaza nu se înregistreaza preocupari deosebite
în domeniu. Aceasta perioada se caracterizeaza printr-o
stagnare, în care ideile ramân cantonate în formulari scolastice,
confundându-se în teologie. Singurele preocupari ce se pot constata au un
vadit caracter pragmatic si se manifesta prin exersarea
retoricii în scrisori, discursuri iar în epoca medievala prin "jocul
miraculos" - forma a teatrului modern.
Perioada moderna. Începând cu secolul al 17-lea se poate constata
reaparitia interesului pentru studierea teoriei comunicarii, poate
si ca urmare a unei noi atmosfere de deschidere spre democratizare si
libertate de expresie, caracteristica pentru Europa acelei perioade.
În studiul sau ("Dominant Trends in English Rhetorical Thought", 1952), Douglas Ehniger identifica patru directii de abordare specifice pentru aceasta perioada: clasica, psihologica, beletristica si elocutionista. Abordarea clasica consemneaza aparitii ale unor lucrari ce reprezinta sinteze ale doctrinei clasice de "retorica ciceroniana" (Vossius, Institutes of Oratory, 1622; Farnby, Index Rethoricus, 1625; Lawson, Lectures Concerning Oratory, 1752; Ward, A System of Oratory, 1759). De o importanta a parte este lucrarea lui Fenelon "Dialogues on Eloquence" 1679, care se remarca prin adaptabilitatea teoriei clasice la cerintele lumii moderne. Autorul poate fi considerat ca primul teoretician important din epoca moderna în domeniul comunicarii umane.
Studiul cercetarii comunicarii, în special, al cercetarii formelor de comunicare umana a început sa prinda contur începând cu a doua jumatate a secolului trecut prin activitatea Institutului de Cercetare Mentala (Institute of Menthal Research). Nume precum Paul Watzlawick si Don D. Jackson si-au adus contributia la aprofundarea dimensiunii non-verbale a comunicarii. Acestia au ajuns la o serie de teorii ce caracterizeaza comunicarea interumana:
Comunicarea este inevitabila, respectiv non-comunicarea este imposibila.
Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel din urma ofera indicatii de interpretare a continutului primului.
Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauza -efect sau stimul - raspuns.
Comunicarea îmbraca fie o forma digitala, fie o forma analogica.
Comunicarea este o forma ireversibila.
Comunicarea raspunde raporturi de forta si ea implica tranzactii simetrice si complementare.
|
