Schema de principiu a proceselor de comunicare
Lucrurile par īntotdeauna simple acelora care nu se apleaca asupra lor cu suficienta atentie. Dupa cum multe adevaruri « elementare » nu sunt altceva decāt aspecte ale complexitatii lumii, deformate de o perceptie grabita. Abia atunci cānd iti pui īntrebari pe marginea unui concept uzual, cānd ai dubii, cānd ceea ce iti parea mai īnainte, clar ca lumina zilei devine incert si indiscutabil, e semn ca te apropii de chipul adevarat al lucrurilor, ca ai sanse de a purcede cu succes la re 828j95i cuperarea sensurilor genuine, obnubilate de īntrebuintarea de īntrebuintarea excesiva a termenilor.
"Ce este timpul?" se īntreba, cu mai bine de un mileniu si jumatate īn urma Sfāntul Augustin si adauga : "Daca nu ma īntreaba nimeni, stiu, dar daca vreau sa raspund la īntrebare, īncetez de a mai sti" (Confessiones, Liber X I, cap. XIV). Situatia comunicarii este intru totul asemanatoare : termenul se afla pe buzele tuturora si, de aceea, pare lipsit de ascunzisuri, dar, de īndata ce īncercam sa-l definim, el īsi reliefeaza polivalenta si ambiguitatile. Ferecarea sa intr-o formula īnchisa, autosuficienta, i-ar limita orizonturile, pe care interesul programatic al cartii de fata este de a le mentine deschise catre toate punctele cardinale ale cunoasterii. Dar, pe de alta parte, īnaintarea pe terenurile miscatoare ale comunicarii fara sprijinul macar al unei definitii de lucru, fie ea cat de aproximativa si provizorie, risca sa sporeasca primejdia ratacirii īn labirint.
Elaborata de Louis Forsdale, numa cu care ne-am īntālnit deja īn capitolul precedent, ea suna astfel : "Comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, mentinut si modificat prin intermediul unor semnale comune care actioneaza potrivit unor reguli".
Formularea de mai sus eludeaza elegant problema delicata a precizarii naturii emitator care comunica, subliniind totodata rolul integrator al comunicarii. Prin interconectarea unor agenti pana atunci izolati, comunicarea genereaza configuratii de nivel superior, īnzestrate cu proprietati noi īn raport cu cele ale unitatilor alcatuitoare. Daca un grup uman reprezinta mai mult decāt suma indivizilor care-l compun, faptul se datoreaza, īn primul rānd, comunicarii interpersonale dintre membrii sai, reteaua de legaturi astfel formata adaugānd trasaturi suplimentare, structurale, de ordin interactional, caracteristicilor individuale ale participantilor. Atāt conservarea, cat si evolutia īn continuare a grupului depind īn mod hotarātor de directia īn care se dezvolta relatiile din cadrul sau, asadar de bunul mers al comunicarii.
Fireste, ideea interconectarii era prezenta si īn alte definitii, dar cea a lui L. Forsdale adauga precizarea indispensabila ca raporturile dintre componentele sistemului se bazeaza numai pe utilizarea de semnale recunoscute de toti participantii la proces, adica pe un consens privitor la codul īn care are loc transmiterea informatiilor si organizarea sirurilor de semnale trebuie sa se supuna unor restrictii combinatorice determinate, unor reguli ce exclud anumite secvente si le privilegiaza pe altele. Este prezenta aici ideea unei sintaxe a nivelului signaletic al comunicarii, alaturi de dimensiunea semantica pe care o presupune codificarea mesajului. Cum afirmarea componentei pragmatice se face prin chiar evidentierea caracterul dinamic al legaturilor, care functioneaza facānd astfel sa functioneze si sistemul caruia i-au dat nastere, putem firma ca intr-o forma implicita, se regasesc īn definitia lui L. Forsdale toti termenii trihotomiei sintaxa-semantica-pragmatica produse de Ch. Morris īnca din anii '30 ai secolului nostru. O teorie completa a comunicarii va trebui sa aiba īn vedere integralitatea acestor trei dimensiuni ale procesului.
Dar exista oare o teorie a comunicarii? Parcurgerea literaturii de specialitate ne ofera din acest punct de vedere, un spectacol īntrucātva derutant. Nu de putin ori, sintagma este pusa la plural, vorbindu-se īn paralel de teoria comunicarii si de teoriile comunicarii. Ambele denumiri sunt legitime, dar ele desemneaza realitati diferite, īn functie de acceptiunea pe care o dam termenului regent.
Construit pe baza termenului grecesc theoreo = a privi, a contempla, a examina , a considera, generator de derivate precum theoreion = teatru, loc unde publicul contempla reprezentatia actorilor, theorema= spectacol, dar si obiect de observatie stiintifica, principiu, theoretos = vizibil ( la propriu, dar si cu ochii mintii, recte comprehensibil) si theoretikos = contemplativ, intelectual, teoretic, cuvāntul teorie a dezvoltat trei sensuri diferite :
Cel de ipoteza particulara destinata elucidarii cauzelor sau naturii unui fenomen determinat. īn acest sens se vorbeste de teoria corpusculara sau de cea latrie a luminii.
Cel de īncercare de explicare unitara a unui ansamblu mai bogat de fapte, īn perspectiva unei ipoteze, adica a unei teorii de tipul 1. Teoriile geocentrica sau heliocentrica ale miscarii plantelor ar putea ilustra aceasta a doua operatiune.
cel de conceptie globala la care a ajuns stiinta intr-un domeniu dat. Teoria probabilitatilor sau teoria versificatiei includ toate achizitiile sectoarelor respective si nu depind de vreo ipoteza particulara, chiar daca ele sunt datoare sa consemneze, īn virtutea naturii lor totalizatoare, teoriile apartinānd tipurilor 1 si 2.
Potrivite din unghiul extensiunii lor nationale, cele trei ipostaze ale teoriei, T1, T2, T3, īntretin deci relatii de incluziune de forma : T1 T2 T3,dat fiind faptul ca orice teoria generala T3 īnglobeaza teoriile T2, care presupun si contin, la rāndul lor, teorii de tip T1.
Teoria comunicarii s-a nascut sub forma T2, o data cu aparitia, īn anul 1949, a lucrarii The Mathematicam Theory of Communication a americanilor Claude Shannon si Warren Weaver. Īnsusi adjectivul prezent īn titlu atesta caracterul de T2 al acestei prime teorii. Cei doi autori ai teoriei si-au centrat preocuparile pe raporturile dintre cod si canalul de transmisie. Desi conceptul de cod constituie unul dintre pilonii centrali ai teoriei, el nu depaseste aici conditia unei corespondente formale dintre un repertoriu de semnale, supus de altfel unei examinari dintre cele mai atente, si universul mental al semnificatiilor asociate acestora, a caror natura si calitate ramān īn afara oricaror preocupari ale disciplinei. īn lumina definitiei saussuriene a semnului vazut ca « ceva » care tine locul « altceva, teoria informatiei nu are ochi decāt pentru « ceva », ignorānd deliberat « altceva »-ul.
Cu toate acestea, impactul ei asupra stiintelor comunicarii a fost considerabil. Multe dintre conceptele elaborate īn cadrul acestei abordari tehnice a proceselor de comunicare au intrat īn patrimoniul comun al mai multor discipline ; din pacate insa, nu īntotdeauna īn acceptiunea lor cea mai corecta. Realizarile noului domeniu au exercitat bunaoara o veritabila fascinatie asupra lingvistilor, ceea ce i-a determinat pe unii dintre ei sa preia fara suficient discernamānt si intr-o maniera mult mai libera termeni care, la origine, beneficiau de definitii riguroase, univoce. Dupa cum bine observa Georges Mounin : « Teoria informatiei a avut parte de o difuziune si de o favoare imediata, terminologia ei proprie a trecut repede īn limba curenta si īn multe alte discipline, precum si īn literatura de vulgarizare. Ea a pierdut sau risca sa piarda īn orice moment specificitatea sa, functiile conceptuale exacte, pentru a impregna vocabularul curent cu valori aproximative, metaforice sau simbolice, care nu e deloc sigur ca mai conserva calitatea propriu-zis operatorie pe care o poseda termenii īn teoria informatiei īnsesi ».
Unii ai asimilat, astfel, cantitatea de informatie cu vechea notiune de semnificatie a unui cuvānt. Or, parametrul formal ce exprima potentialul informational al unui mesaj transmis printr-un canal nu contine nici un termen care s-ar putea pune īn legatura cu planul semantic al comunicarii. Īncercarea de a corela cele doua perspective, prin recurgerea la reprezentarea intr-un cod binar a īntelesului cuvintelor, pornind de la o arborescenta de dihotomii succesive, idee ce relua, de fapt, stravechiul vis al logicienilor de a clasifica toate notiunile imaginabile potrivit genului proxim si diferentei specifice, sistem pe care un Descartes, un Dulgarno sau un Libniz īsi propuneau sa-l puna la baza constructiei unei limbi artificiale perfect rationale a esuat, īn cele din urma, din pricina imposibilitatii de a se elimina total efectele optiunii subiective a celui ce efectueaza analiza. Cum reconstructia semantica se dovedeste a fi univoca, evaluarea cantitativa a informatiei corespunzatoare furnizeaza mereu alte rezultate, īn functie de traseul logic ales, ceea ce anuleaza toate avantajele recurgerii la formule de calcule exacte.
Tot o confuzie
pagubitoare se dovedeste a fi si cea dintre limbile naturale
si coduri asa cum sunt ele definite īn teoria matematica a
comunicarii. sa retinem caracterizarea succinta a raporturilor
dintre limba si cod datorata lui Pierre Guiraud : "
La rāndul lor, psihologii au asimilat abuziv subiectul uman cu un simplu canal de transmitere a informatiei, propunāndu-si sa estimeze capacitatile mentale īn termenii fluxului informational maxim pe care omul īl poate vehicula. Rezultatul experimentelor, total defavorabil pentru potentialul intelectual al speciei, a fost sintetizat de G.A. Miller intr-o faza plina de umor : " Orice s-ar spune, e evident ca omul reprezinta o componenta slaba a sistemului de comunicare. El prezinta o plaja īngusta, un nivel de zgomot ridicat, īntretinerea sa costa mult si, din 24 ore, doarme 8 . "
De fapt, debitul de informatie, realmente dezamagitor( sub 25 de biti pe secunda), pus īn evidenta de cercetarile de laborator efectuate, trebuie atribuit faptului ca mintea nici unui om nu se comporta ca o simpla conducta de drenaj signaletic, ce primeste niste stimuli exteriori pe care ii restituie apoi ca atare sub forma output-ului emergent, ci functionarea ei este incomparabil mai complicata : semnalele receptionate sunt supuse decodificarii, iar mesajul rezultant face obiectul unei analize, ce presupune intre altele, filtrajul prin grila personalitatii proprii, dupa care rezultatul prelucrarii este sintetizat intr-un nou mesaj, recodificat si emis sub forma unui sir de semnale de iesire, care, prin forta īmprejurarilor, nu am cum sa repete identic, manifestarea unui anume fel de discernamānt al dispozitivului uman, ce nu se multumeste cu conditia
mecanica de curea de transmisie, ci intervine activ īn proces, punāndu-si amprenta identitatii personale, īntruchipate aici de autonomia psihicului individual.
Limitele de aplicare mentionate nu trebuie sa ne determine insa sa consideram teoria informatiei drept o teorie a comunicarii nereusita sau incompleta, atāta vreme cat ea raspunde satisfacator obiectivelor pe care si le-a propus. Faptul ca abordeaza comunicarea numa īn lumina unei ipoteze umane, oferind sintaxei un loc privilegiat īn raport cu semantica si pragmatica nu poate fi privit ca o slabiciune,ci, pur si simplu, ca un indiciu ca īn aflam īn fata unei teorii de tipul 2, pe care teoria generala a comunicarii e chemata sa o īnglobeze si, eventual, sa o transceada. Foloasele perspectivei informationale s-au dovedit, de altfel, substantiale, printre achizitiile incontestabile de ordin general ale disciplinei īntemeiate de Shannon si Weaver numarāndu-se si elaborarea schemei canonice care le poarta numele, schema ce si-a dovedit aplicabilitatea īn toate domeniile comunicarii.
Reprezentata īn Fig. 1, schema Shannon-Weaver prezinta avatarurile unui MESAJ care, elaborat de o SURSA, este codificat de un TRANSMITATOR sub forma unor SEMNALE, ce parcurg un CANAL, pe traseul caruia se confrunta cu primejdia distorsionarii lor ca urmare a interventiei unei surse de ZGOMOT, dupa care parvin la RECEPTORUL ce le decodifica, restituind mesajului forma initiala si īncredintāndu-l astfel DESTINATARULUI. Meritul major al schemei este ca, desi conceputa īn vederea explicari unor aspecte specifice sferei telecomunicatiilor, ea ne īngaduie sa īntelegem mai bine esenta oricarei comunicari, de la transmiterea ereditara a caracterelor biologice, pana la discursul poetic, muzical sau cinematografic.
O prima distinctie importanta pe care o pune īn evidenta schema din Fig. 1 este cea dintre sursa si trasmitator. Sursa produce mesajul, dar īn general, ea nu dispune si de mijloacele necesare pentru a-l face sa ajunga la destinatie. Ne confruntam cu principalul paradox al comunicarii, proces a carui ratiune de a fi este vehicularea de īntelesuri, care, prin īnsasi natura lor, nu pot fi vehiculate. Termenul global MESAJ acopera o mare varietate de realitati, pe care le desenam īn limbaj curent prin cuvinte ca : gānduri, sentimente, trairi, idei, emotii , stai de constiinta sau produse ale fanteziei, toate avānd drept numitor comun inefabilitatea, virtutea de a ramāne inaccesibile sistemelor noastre senzoriale. Nici una dintre manifestarile mentionate ale psihismului uman nu poate fi sesizata direct de un dispozitiv material, fie acesta chiar atāt de complex ca sofisticatele noastre organe de simt. De aceea, entitatea emitatoare se vede obligata sa procedeze prin substitutie : ea īncredinteaza unor semnale materiale, perceptibile senzorial, misiunea de a reprezenta indirect, prin procura, produsele impalpabile ale constiintei si afectivitatii. Īnlocuirea nu īnseamna insa transport, asa īncāt acestea din urma ramān si pe mai departe principal netransmisibile.
Asemenea omului invizibil din cunoscutul roman al lui H.G. Wells, mesajul nedrapat īn semnal ramāne inaccesibil interlocutorului, care nu are cum sesiza o prezenta ce nu ii impresioneaza simturile. Contrar unei prejudecati materialiste, nici creierul nu este apt sa o faca : el nu e cu nimic mai abilitat decāt simturile sa opereze cu mesaje, toate īnregistrarile biochimice care s-ar putea descoperi pe scoarta cerebrala reprezentānd tot simple semnale, engrame materiale perfect similare traiectoriei grafice a unui cuvānt scris, ori descarcari electrochimice asemanatoare transferului energetic asociat celui rostit. A spune, cum o fac multi autori, ca īntelesurile cuvintelor se afla īn creierul vorbitorului sau se produc acolo denota persistenta confuziei naive, dar tenace, dintre activitatea cortexului si constiinta. īn ipoteza, īnca īndepartata, ca stiinta va descoperi si identifica alcatuirea chimica si localizarea īn structurile de memorie a fiecarei unitati lexicale din vocabularul unui individ uman, nu vom fi cu nimic mai avansati ca astazi īn cunoasterea a ceea ce reprezinta cu adevarat sensurile cuvintelor īn realitatea noastra psihica. īn aceasta privinta nici o observatie nu va servi vreodata la ceva, dat fiind ca, prin definitie, un fapt observabil nu poate fi decāt indiciul material al prezentei semnificatului, dar niciodata semnificatul īnsusi. Aspectul cel mai spinos al comunicarii rezida tocmai īn contradictia dintre nevoia interlocutorilor de a-si transmite mesajele si imposibilitatea practica īn care se afla ei de a emite si receptiona altceva decāt semnale. Codificarea se dovedeste astfel o activitate indispensabila, iar TRANSMITATORUL care o efectueaza-un participant de neīnlaturat la procesul comunicarii.
Conceptul de SURSA reclama si el unele clarificari. Exista numeroase situatii īn care emitatorul nu face decāt sa repete cuvintele unei terte persoane. īn termenii logicii enuntarii schitate de Emile Benveniste un atare comunicator nu este si enuntatorul mesajului pe care īl difuzeaza. Daca se are īn vedere numai planul strict verbal al comunicarii, recitatorul nu joaca un rol diferit de cel al aparatelor de īnregistrare si redare a vorbirii sau de cel a pasarilor imitatoare. Totusi semnalele vocale non-verbale din sfera mijloacelor paralingvistice, ca timbrul vocii, ritmul vocii, pauzele si alte marci asociate unor parametri ca ezitarea, graba, plictiseala etc. Apartin actorului īnsusi. Cum si acestea sunt purtatoare de informatie, avem tot dreptul sa vorbim de o sursa dubla autor-recitator.
Facānd un pas īnainte am putea afirma ca oricine preia idei, expresii sau citate enuntate anterior de altcineva nu poate fi privit drept enuntatorul exclusiv si unic al mesajelor transmise.
Daca judecam, asadar, mesajele prin prisma originalitatii lor, iar sursa-in lumina « dreptului de autor » asupra celor enuntate, vom fi nevoiti sa conchidem ca nu exista decāt surse colective si ca, prin intermediul oricarui cuplu de comunicatori, stau de vorba mari multimi de indivizi, cunoscuti sau necunoscuti. Preluānd o idee a lui C. Baylon si P. Fabre, Oswald Ducrot caracterizeaza īn acest caz comunicarea drept « polifonica », « emisa de o pluralitate de voci ».
La rāndul
sau, TRANSMITATORUL poate fi si el multiplu, dar īn cu totul alt sens
decāt sursa. O conditie sine-qua-non
pentru ca semnalele sa ajunga la receptor este ca ele sa
posede o natura compatibila cu cea a canalului de transmisie. Comunicarea
E de la sine īnteles ca lantul transmitatorilor poate fi si mai lung. Astfel, un compozitor īsi transpune intentiile muzicale īn structuri sonore virtuale, pe care le codifica grafic īn paginile partiturii.
|
