Schema de principiu a proceselor de comunicare
Lucrurile par întotdeauna simple acelora care nu se apleaca asupra lor cu suficienta atentie. Dupa cum multe adevaruri « elementare » nu sunt altceva decât aspecte ale complexitatii lumii, deformate de o perceptie grabita. Abia atunci când iti pui întrebari pe marginea unui concept uzual, când ai dubii, când ceea ce iti parea mai înainte, clar ca lumina zilei devine incert si indiscutabil, e semn ca te apropii de chipul adevarat al lucrurilor, ca ai sanse de a purcede cu succes la re 828j95i cuperarea sensurilor genuine, obnubilate de întrebuintarea de întrebuintarea excesiva a termenilor.
"Ce este timpul?" se întreba, cu mai bine de un mileniu si jumatate în urma Sfântul Augustin si adauga : "Daca nu ma întreaba nimeni, stiu, dar daca vreau sa raspund la întrebare, încetez de a mai sti" (Confessiones, Liber X I, cap. XIV). Situatia comunicarii este intru totul asemanatoare : termenul se afla pe buzele tuturora si, de aceea, pare lipsit de ascunzisuri, dar, de îndata ce încercam sa-l definim, el îsi reliefeaza polivalenta si ambiguitatile. Ferecarea sa intr-o formula închisa, autosuficienta, i-ar limita orizonturile, pe care interesul programatic al cartii de fata este de a le mentine deschise catre toate punctele cardinale ale cunoasterii. Dar, pe de alta parte, înaintarea pe terenurile miscatoare ale comunicarii fara sprijinul macar al unei definitii de lucru, fie ea cat de aproximativa si provizorie, risca sa sporeasca primejdia ratacirii în labirint.
Elaborata de Louis Forsdale, numa cu care ne-am întâlnit deja în capitolul precedent, ea suna astfel : "Comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, mentinut si modificat prin intermediul unor semnale comune care actioneaza potrivit unor reguli".
Formularea de mai sus eludeaza elegant problema delicata a precizarii naturii emitator care comunica, subliniind totodata rolul integrator al comunicarii. Prin interconectarea unor agenti pana atunci izolati, comunicarea genereaza configuratii de nivel superior, înzestrate cu proprietati noi în raport cu cele ale unitatilor alcatuitoare. Daca un grup uman reprezinta mai mult decât suma indivizilor care-l compun, faptul se datoreaza, în primul rând, comunicarii interpersonale dintre membrii sai, reteaua de legaturi astfel formata adaugând trasaturi suplimentare, structurale, de ordin interactional, caracteristicilor individuale ale participantilor. Atât conservarea, cat si evolutia în continuare a grupului depind în mod hotarâtor de directia în care se dezvolta relatiile din cadrul sau, asadar de bunul mers al comunicarii.
Fireste, ideea interconectarii era prezenta si în alte definitii, dar cea a lui L. Forsdale adauga precizarea indispensabila ca raporturile dintre componentele sistemului se bazeaza numai pe utilizarea de semnale recunoscute de toti participantii la proces, adica pe un consens privitor la codul în care are loc transmiterea informatiilor si organizarea sirurilor de semnale trebuie sa se supuna unor restrictii combinatorice determinate, unor reguli ce exclud anumite secvente si le privilegiaza pe altele. Este prezenta aici ideea unei sintaxe a nivelului signaletic al comunicarii, alaturi de dimensiunea semantica pe care o presupune codificarea mesajului. Cum afirmarea componentei pragmatice se face prin chiar evidentierea caracterul dinamic al legaturilor, care functioneaza facând astfel sa functioneze si sistemul caruia i-au dat nastere, putem firma ca intr-o forma implicita, se regasesc în definitia lui L. Forsdale toti termenii trihotomiei sintaxa-semantica-pragmatica produse de Ch. Morris înca din anii '30 ai secolului nostru. O teorie completa a comunicarii va trebui sa aiba în vedere integralitatea acestor trei dimensiuni ale procesului.
Dar exista oare o teorie a comunicarii? Parcurgerea literaturii de specialitate ne ofera din acest punct de vedere, un spectacol întrucâtva derutant. Nu de putin ori, sintagma este pusa la plural, vorbindu-se în paralel de teoria comunicarii si de teoriile comunicarii. Ambele denumiri sunt legitime, dar ele desemneaza realitati diferite, în functie de acceptiunea pe care o dam termenului regent.
Construit pe baza termenului grecesc theoreo = a privi, a contempla, a examina , a considera, generator de derivate precum theoreion = teatru, loc unde publicul contempla reprezentatia actorilor, theorema= spectacol, dar si obiect de observatie stiintifica, principiu, theoretos = vizibil ( la propriu, dar si cu ochii mintii, recte comprehensibil) si theoretikos = contemplativ, intelectual, teoretic, cuvântul teorie a dezvoltat trei sensuri diferite :
Cel de ipoteza particulara destinata elucidarii cauzelor sau naturii unui fenomen determinat. în acest sens se vorbeste de teoria corpusculara sau de cea latrie a luminii.
Cel de încercare de explicare unitara a unui ansamblu mai bogat de fapte, în perspectiva unei ipoteze, adica a unei teorii de tipul 1. Teoriile geocentrica sau heliocentrica ale miscarii plantelor ar putea ilustra aceasta a doua operatiune.
cel de conceptie globala la care a ajuns stiinta intr-un domeniu dat. Teoria probabilitatilor sau teoria versificatiei includ toate achizitiile sectoarelor respective si nu depind de vreo ipoteza particulara, chiar daca ele sunt datoare sa consemneze, în virtutea naturii lor totalizatoare, teoriile apartinând tipurilor 1 si 2.
Potrivite din unghiul extensiunii lor nationale, cele trei ipostaze ale teoriei, T1, T2, T3, întretin deci relatii de incluziune de forma : T1 T2 T3,dat fiind faptul ca orice teoria generala T3 înglobeaza teoriile T2, care presupun si contin, la rândul lor, teorii de tip T1.
Teoria comunicarii s-a nascut sub forma T2, o data cu aparitia, în anul 1949, a lucrarii The Mathematicam Theory of Communication a americanilor Claude Shannon si Warren Weaver. Însusi adjectivul prezent în titlu atesta caracterul de T2 al acestei prime teorii. Cei doi autori ai teoriei si-au centrat preocuparile pe raporturile dintre cod si canalul de transmisie. Desi conceptul de cod constituie unul dintre pilonii centrali ai teoriei, el nu depaseste aici conditia unei corespondente formale dintre un repertoriu de semnale, supus de altfel unei examinari dintre cele mai atente, si universul mental al semnificatiilor asociate acestora, a caror natura si calitate ramân în afara oricaror preocupari ale disciplinei. în lumina definitiei saussuriene a semnului vazut ca « ceva » care tine locul « altceva, teoria informatiei nu are ochi decât pentru « ceva », ignorând deliberat « altceva »-ul.
Cu toate acestea, impactul ei asupra stiintelor comunicarii a fost considerabil. Multe dintre conceptele elaborate în cadrul acestei abordari tehnice a proceselor de comunicare au intrat în patrimoniul comun al mai multor discipline ; din pacate insa, nu întotdeauna în acceptiunea lor cea mai corecta. Realizarile noului domeniu au exercitat bunaoara o veritabila fascinatie asupra lingvistilor, ceea ce i-a determinat pe unii dintre ei sa preia fara suficient discernamânt si intr-o maniera mult mai libera termeni care, la origine, beneficiau de definitii riguroase, univoce. Dupa cum bine observa Georges Mounin : « Teoria informatiei a avut parte de o difuziune si de o favoare imediata, terminologia ei proprie a trecut repede în limba curenta si în multe alte discipline, precum si în literatura de vulgarizare. Ea a pierdut sau risca sa piarda în orice moment specificitatea sa, functiile conceptuale exacte, pentru a impregna vocabularul curent cu valori aproximative, metaforice sau simbolice, care nu e deloc sigur ca mai conserva calitatea propriu-zis operatorie pe care o poseda termenii în teoria informatiei însesi ».
Unii ai asimilat, astfel, cantitatea de informatie cu vechea notiune de semnificatie a unui cuvânt. Or, parametrul formal ce exprima potentialul informational al unui mesaj transmis printr-un canal nu contine nici un termen care s-ar putea pune în legatura cu planul semantic al comunicarii. Încercarea de a corela cele doua perspective, prin recurgerea la reprezentarea intr-un cod binar a întelesului cuvintelor, pornind de la o arborescenta de dihotomii succesive, idee ce relua, de fapt, stravechiul vis al logicienilor de a clasifica toate notiunile imaginabile potrivit genului proxim si diferentei specifice, sistem pe care un Descartes, un Dulgarno sau un Libniz îsi propuneau sa-l puna la baza constructiei unei limbi artificiale perfect rationale a esuat, în cele din urma, din pricina imposibilitatii de a se elimina total efectele optiunii subiective a celui ce efectueaza analiza. Cum reconstructia semantica se dovedeste a fi univoca, evaluarea cantitativa a informatiei corespunzatoare furnizeaza mereu alte rezultate, în functie de traseul logic ales, ceea ce anuleaza toate avantajele recurgerii la formule de calcule exacte.
Tot o confuzie
pagubitoare se dovedeste a fi si cea dintre limbile naturale
si coduri asa cum sunt ele definite în teoria matematica a
comunicarii. sa retinem caracterizarea succinta a raporturilor
dintre limba si cod datorata lui Pierre Guiraud : "
La rândul lor, psihologii au asimilat abuziv subiectul uman cu un simplu canal de transmitere a informatiei, propunându-si sa estimeze capacitatile mentale în termenii fluxului informational maxim pe care omul îl poate vehicula. Rezultatul experimentelor, total defavorabil pentru potentialul intelectual al speciei, a fost sintetizat de G.A. Miller intr-o faza plina de umor : " Orice s-ar spune, e evident ca omul reprezinta o componenta slaba a sistemului de comunicare. El prezinta o plaja îngusta, un nivel de zgomot ridicat, întretinerea sa costa mult si, din 24 ore, doarme 8 . "
De fapt, debitul de informatie, realmente dezamagitor( sub 25 de biti pe secunda), pus în evidenta de cercetarile de laborator efectuate, trebuie atribuit faptului ca mintea nici unui om nu se comporta ca o simpla conducta de drenaj signaletic, ce primeste niste stimuli exteriori pe care ii restituie apoi ca atare sub forma output-ului emergent, ci functionarea ei este incomparabil mai complicata : semnalele receptionate sunt supuse decodificarii, iar mesajul rezultant face obiectul unei analize, ce presupune intre altele, filtrajul prin grila personalitatii proprii, dupa care rezultatul prelucrarii este sintetizat intr-un nou mesaj, recodificat si emis sub forma unui sir de semnale de iesire, care, prin forta împrejurarilor, nu am cum sa repete identic, manifestarea unui anume fel de discernamânt al dispozitivului uman, ce nu se multumeste cu conditia
mecanica de curea de transmisie, ci intervine activ în proces, punându-si amprenta identitatii personale, întruchipate aici de autonomia psihicului individual.
Limitele de aplicare mentionate nu trebuie sa ne determine insa sa consideram teoria informatiei drept o teorie a comunicarii nereusita sau incompleta, atâta vreme cat ea raspunde satisfacator obiectivelor pe care si le-a propus. Faptul ca abordeaza comunicarea numa în lumina unei ipoteze umane, oferind sintaxei un loc privilegiat în raport cu semantica si pragmatica nu poate fi privit ca o slabiciune,ci, pur si simplu, ca un indiciu ca în aflam în fata unei teorii de tipul 2, pe care teoria generala a comunicarii e chemata sa o înglobeze si, eventual, sa o transceada. Foloasele perspectivei informationale s-au dovedit, de altfel, substantiale, printre achizitiile incontestabile de ordin general ale disciplinei întemeiate de Shannon si Weaver numarându-se si elaborarea schemei canonice care le poarta numele, schema ce si-a dovedit aplicabilitatea în toate domeniile comunicarii.
Reprezentata în Fig. 1, schema Shannon-Weaver prezinta avatarurile unui MESAJ care, elaborat de o SURSA, este codificat de un TRANSMITATOR sub forma unor SEMNALE, ce parcurg un CANAL, pe traseul caruia se confrunta cu primejdia distorsionarii lor ca urmare a interventiei unei surse de ZGOMOT, dupa care parvin la RECEPTORUL ce le decodifica, restituind mesajului forma initiala si încredintându-l astfel DESTINATARULUI. Meritul major al schemei este ca, desi conceputa în vederea explicari unor aspecte specifice sferei telecomunicatiilor, ea ne îngaduie sa întelegem mai bine esenta oricarei comunicari, de la transmiterea ereditara a caracterelor biologice, pana la discursul poetic, muzical sau cinematografic.
O prima distinctie importanta pe care o pune în evidenta schema din Fig. 1 este cea dintre sursa si trasmitator. Sursa produce mesajul, dar în general, ea nu dispune si de mijloacele necesare pentru a-l face sa ajunga la destinatie. Ne confruntam cu principalul paradox al comunicarii, proces a carui ratiune de a fi este vehicularea de întelesuri, care, prin însasi natura lor, nu pot fi vehiculate. Termenul global MESAJ acopera o mare varietate de realitati, pe care le desenam în limbaj curent prin cuvinte ca : gânduri, sentimente, trairi, idei, emotii , stai de constiinta sau produse ale fanteziei, toate având drept numitor comun inefabilitatea, virtutea de a ramâne inaccesibile sistemelor noastre senzoriale. Nici una dintre manifestarile mentionate ale psihismului uman nu poate fi sesizata direct de un dispozitiv material, fie acesta chiar atât de complex ca sofisticatele noastre organe de simt. De aceea, entitatea emitatoare se vede obligata sa procedeze prin substitutie : ea încredinteaza unor semnale materiale, perceptibile senzorial, misiunea de a reprezenta indirect, prin procura, produsele impalpabile ale constiintei si afectivitatii. Înlocuirea nu înseamna insa transport, asa încât acestea din urma ramân si pe mai departe principal netransmisibile.
Asemenea omului invizibil din cunoscutul roman al lui H.G. Wells, mesajul nedrapat în semnal ramâne inaccesibil interlocutorului, care nu are cum sesiza o prezenta ce nu ii impresioneaza simturile. Contrar unei prejudecati materialiste, nici creierul nu este apt sa o faca : el nu e cu nimic mai abilitat decât simturile sa opereze cu mesaje, toate înregistrarile biochimice care s-ar putea descoperi pe scoarta cerebrala reprezentând tot simple semnale, engrame materiale perfect similare traiectoriei grafice a unui cuvânt scris, ori descarcari electrochimice asemanatoare transferului energetic asociat celui rostit. A spune, cum o fac multi autori, ca întelesurile cuvintelor se afla în creierul vorbitorului sau se produc acolo denota persistenta confuziei naive, dar tenace, dintre activitatea cortexului si constiinta. în ipoteza, înca îndepartata, ca stiinta va descoperi si identifica alcatuirea chimica si localizarea în structurile de memorie a fiecarei unitati lexicale din vocabularul unui individ uman, nu vom fi cu nimic mai avansati ca astazi în cunoasterea a ceea ce reprezinta cu adevarat sensurile cuvintelor în realitatea noastra psihica. în aceasta privinta nici o observatie nu va servi vreodata la ceva, dat fiind ca, prin definitie, un fapt observabil nu poate fi decât indiciul material al prezentei semnificatului, dar niciodata semnificatul însusi. Aspectul cel mai spinos al comunicarii rezida tocmai în contradictia dintre nevoia interlocutorilor de a-si transmite mesajele si imposibilitatea practica în care se afla ei de a emite si receptiona altceva decât semnale. Codificarea se dovedeste astfel o activitate indispensabila, iar TRANSMITATORUL care o efectueaza-un participant de neînlaturat la procesul comunicarii.
Conceptul de SURSA reclama si el unele clarificari. Exista numeroase situatii în care emitatorul nu face decât sa repete cuvintele unei terte persoane. în termenii logicii enuntarii schitate de Emile Benveniste un atare comunicator nu este si enuntatorul mesajului pe care îl difuzeaza. Daca se are în vedere numai planul strict verbal al comunicarii, recitatorul nu joaca un rol diferit de cel al aparatelor de înregistrare si redare a vorbirii sau de cel a pasarilor imitatoare. Totusi semnalele vocale non-verbale din sfera mijloacelor paralingvistice, ca timbrul vocii, ritmul vocii, pauzele si alte marci asociate unor parametri ca ezitarea, graba, plictiseala etc. Apartin actorului însusi. Cum si acestea sunt purtatoare de informatie, avem tot dreptul sa vorbim de o sursa dubla autor-recitator.
Facând un pas înainte am putea afirma ca oricine preia idei, expresii sau citate enuntate anterior de altcineva nu poate fi privit drept enuntatorul exclusiv si unic al mesajelor transmise.
Daca judecam, asadar, mesajele prin prisma originalitatii lor, iar sursa-in lumina « dreptului de autor » asupra celor enuntate, vom fi nevoiti sa conchidem ca nu exista decât surse colective si ca, prin intermediul oricarui cuplu de comunicatori, stau de vorba mari multimi de indivizi, cunoscuti sau necunoscuti. Preluând o idee a lui C. Baylon si P. Fabre, Oswald Ducrot caracterizeaza în acest caz comunicarea drept « polifonica », « emisa de o pluralitate de voci ».
La rândul
sau, TRANSMITATORUL poate fi si el multiplu, dar în cu totul alt sens
decât sursa. O conditie sine-qua-non
pentru ca semnalele sa ajunga la receptor este ca ele sa
posede o natura compatibila cu cea a canalului de transmisie. Comunicarea
E de la sine înteles ca lantul transmitatorilor poate fi si mai lung. Astfel, un compozitor îsi transpune intentiile muzicale în structuri sonore virtuale, pe care le codifica grafic în paginile partiturii.
|
