Serviciu public - Notiunea de serviciu public

Notiunea de serviciu public este foarte discutata de catre teoreticieni, practicieni,  prestatori si beneficiari. Intrebari de genul Cand a aparut?, Ce cuprinde exact?, La ce se refera?, Care ii sunt limitele?, au reprezentat pilonii a numeroase dezbateri controversate, in stransa legatura cu teme precum „bun comun”, „interes general”, „utilitate publica”, „grup social”, „dezvoltare generala si locala”, teme inerente unei dezbateri asupra organizarii societatilor moderne.

Nevoile omului sunt numeroase si variate si se amplifica in functie de nivelul de dezvoltare al unei societati si de gradul de cultura al fiecareia[1]. De aceea, dezvoltarea serviciilor publice si diversificarea acestora au fost favorizate de progresul general al societatii care a determinat noi trebuinte pentru populatie, trebuinte pe care puterea publica a fost tentata sa le satisfaca din motive de interes general. In numele interesului general statul intervine pentru a asigura satisfacerea unor nevoi prin prestarea directa a unor servicii publice foarte importante sau deficitare sau intervine pentru a stimula si sustine sectorul privat. Din aceste motive, interesul general, interesul public sau binele comun pot avea inteles diferit de la un stat la altul sau chiar in cadrul aceluiasi stat, de la o etapa la alta de dezvoltare[2]. Serviciile publice s-au diversificat si extins in toate domeniile vietii sociale, cu toate ca au fost supuse unor constrangeri majore, indeosebi prin aplicarea principiului libertatii comertului si industriei[3].

Extinderea sferei serviciilor publice a fost impusa de incapacitatea de functionare a mecanismelor de reglare economica si sociala, creandu-se astfel un mit al statului capabil sa raspunda la toate intrebarile. Acest fapt a condus la solicitari de crestere a interventionismului si la crearea de noi servicii publice. In acest context, statul nu mai este doar un arbitru, ci si un gestionar al anumitor activitati sociale. Elaborarea unor norme este completata cu prestatii din cele mai diverse care urmaresc sa raspunda anumitor nevoi ale societatii, nevoi considerate de puterea politica a fi de interes general.

Interventia statului prin servicii publice a fost justificata fie pentru a garanta accesul la acestea (electricitate, educatie), fie pentru a inlatura un monopol privat (telegraf), fie pentru a realiza infrastructuri colective (cai ferate, distributie de apa si electricitate) sau pentru a gestiona activitati nerentabile precum transportul public si colectarea deseurilor.

Ideea de serviciu public raspunde  faptului ca anumite activitati sociale trebuie, in functie de natura obiectivelor si intereselor urmarite, sa iasa de sub regulile pietei si ale cautarii profitului pentru a fi gestionate dupa criterii specifice. Astfel, se faciliteaza accesul tuturor la anumite bunuri si servicii si se aduce o contributie importanta la echilibrul si coeziunea economica, sociala si culturala a societatii.

Serviciul public – in acceptiunea moderna a termenului – a aparut la inceputul secolului XX, sub influenta juristilor, ca baza a fondarii dreptului public. Treptat, notiunea s-a imbogatit cu alte semnificatii, intrand in sfera de analiza a economistilor, sociologilor, ecologistilor etc.

Serviciul public, asa cum a fost definit de catre juristi in urma cu mai bine de un secol, cuprinde trei elemente specifice:

1) satisfacerea nevoilor cu caracter public;

2) o activitate concreta careia i se aplica un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun: regimul serviciului public inspirat din trei principii (egalitate, continuitate, mutabilitate), activitate adesea protejata prin monopol;

3) existenta unui organism care il pune in aplicare[4].

Conturarea notiunii clasice a serviciului public a avut numeroase consecinte: a marcat distinctia dintre public si privat, a transformat imaginea statului care se legitimeaza mai ales prin prestatiile pe care le asigura definirea sistemului de legitimare a agentilor publici si a sectorului public.

Dupa anii ’70, criza serviciului public a dus la redefinirea acestuia si a principiilor de organizare. Noul context a fost marcat de o critica ideologica (ineficacitatea gestiunii publice) si de noi constrangeri (precum concurenta accentuata), presiuni exterioare care puneau in discutie regimul serviciului public si generau insatisfactii in randul utilizatorilor. In aceste conditii a avut loc un proces de adaptare care urmarea deopotriva imbunatatirea sistemului de relatii (furnizori, parteneri, clienti sau utilizatori[5]) si cresterea performantelor serviciilor publice.

In ultimii treizeci de ani reforma serviciilor publice a constituit o preocupare importanta pentru guvernanti, parteneri sociali si organisme internationale. Aceasta reforma este legata de redefinirea rolului statului in contextul mondializarii si liberalizarii si constituie un raspuns la criticile privind eficacitatea si eficienta serviciilor publice. In toate procesele de reforma a serviciilor publice regasim intr-o forma sau alta descentralizarea si privatizarea.

Astfel, a determina administratia sa fie mai orientata spre cetatean a devenit aspectul central al schimbarilor produse si, totodata, calea ce trebuia urmata pentru ca aceasta sa fie pregnant orientata spre performanta. Desigur, o astfel de orientare s-a axat in egala masura prin cresterea gradului de receptivitate in sectorul public si stabilirea unor standarde ale serviciilor publice, cu scopul transfor­marii serviciilor din „bunuri recomandate“ in „bunuri experimentate“ si apoi in „bunuri cautate“[6].

Serviciile publice trebuie sa ofere o varietate larga de servicii catre comunitate. Sunt necesare imbunatatiri radicale pentru prestarea acestor servicii. Calitatea si viteza de prestare a serviciilor sunt cruciale; politetea si eficienta trebuie sa fie simultane[7]

Existenta fiecarui individ este influentata zilnic de serviciile publice, dezvoltarea acestora afectand direct nivelul de trai prin gradul de satisfacere al unor nevoi recunoscute de colectivitate ca fiind de interes general si a caror realizare nu este la indemana initiativei private, nevoi care pot viza garantarea drepturilor si libertatilor fundamentale.

Din aceasta perspectiva, statul este responsabil de conturarea cadrului care sa asigure dezvoltarea serviciilor publice, implicit cele ale colectivitatilor locale, cele mai apropiate de fiecare individ. In constructia administrativa statala, colectivitatile locale sunt cele care pot asigura cu adevarat libertatea indivizilor pentru ca, asa cum aprecia Alexis de Toqueville, „In comuna rezida forta popoarelor libere. Institutiile comunale sunt pentru libertate ceea ce scolile primare sunt pentru stiinta; ele o pun la indemana poporului; ele o fac sa deprinda gustul vietii pasnice si o obisnuiesc sa se deserveasca de ea”.