Comunicarea tine inainte de orice, de limbaj, limbajul fiind considerat drept legatura determinanta si evidenta intre membri unei societati.
Comunicarea lingvistica, este in fond un proces complex in care enunturile sunt selectate contextual in functie de normele si cerintele recunoscute, admise dpdv social.
In ceea ce priveste discursul public romanesc, el a cunoscut mai multe etape: a fost perioada comunista in care a inflorit un mod de comunicare cu o forma exacerbata, p 545b15f letorica dar golit de continut real.
Dupa 1990, s-a trecut intr-un mod abrupt la un ”sistem democratic” care dupa cum remarca Andrei Plesu ” a ucis comunismul” la nivelul discursului dar nu si in realitate. Trecerea la acest nou sistem, impune instruirea unor noi tipuri de interactiune sociala si comunicationala radical diferite, care in mod inevitabil se grefeaza pe mentalitati comportamentale si cutume vechi, in planul discursului propriu-zis se remarca o distorsiune a codurilor de comunicare, datorate ignorantei, a pierderii obiceiului de a dialoga civilizat, lucru care in plan lingvistic duce la aparitia m.m disfunctii.
Perspectiva teoretica care sta la baza analizei discursului public din societatea romaneasca este comuna pragmaticii si socio-lingvisticii, metodele pot fi cele ale lingvisticii interactioniste si analizei de discurs.
Indiferent de perspectiva abordata, trebuie luate-n calcul doua premise fundamentale:
Dialogul social are loc intr-un cadru institutionalizat, la nivel inalt.
Fiecarui nivel ii sunt caracteristice un anumit registru lingvstic si stilistic si o anumita tonalitate.
Capacitatea vorbitorului de a-si adecva competenta lingvistica in functie de normele sociale si lingvistice ale societatii, careia-i apartine este cunoscut drept componenta comunicationala. Competenta comunicationala se realizeaza sub forma competentei dialogice si presupune respectarea principiilor fundamentale ale interactiunii lingvistice si anume principiul cooperarii lingvistice, principiul politetii, daca unul dintre aceste 2 nu este respectat se ajunge la disfunctionalitati.
A Disfunctia legata de utilizarea codului, descrierea profilului sociolingvistic al unei comunitati implica stabilirea unei ierarhii complexe al limbilor si variantelor lingvistice folosite in comunitatea respectiva. In Rom prototipul varietatilor lingvistice este standard. Varianta standard reprez o aproximare a uzului general al limbii care apartine tuturor vorbitorilor acestei limbi, in conditii obisnuite nemarcate de specializarea profesionala sau de afectivitate. Componentei normale a variantei standard ii sunt atribuite anumite functii simbolice precum :
a) Functia de unificare – reuneste toti vorbitorii diferitelor varietati intr-un singur grup care are drept model acest limbaj standard
b) Functia separatoare – ii distinge pe cei care folosesc varianta standard de colectivele vecine.
c) Functia de prestigiu – conditionata de valoarea si renumele socio-cultural al vorbitorilor variantei standard.
Descrierea comportamentului lingvistic al unei comunitati se face in raport cu un anumit tip de norma , cea prescriptiva.
Nerespectarea normei poarta numele ”greseala” ( cuvantul insusi are o conotatie prioritara si semnifica in mod implicit o condamndare a abaterilor de la norma)
In functie de tipurile de reguli si de abateri de la norma se pot distinge:
greseli de componenta lingvistica ( morfologie, sintaxa, dezacord)
greseli comunicationale ( inadecvarea situationala, stilistica)
greseli de pronuntie si punctuatie ( abateri ortoepice)
Discursul romanesc este caracterizat de deteriorarea functionalitatii codurilor de interactiune comunicativa.
B. Disfunctiile legate de inadecvarea la contextul de comunicare.
Sunt greu de remarcat si au urmari grave asupra bunei functionari a vietii intr-o anumita comunitate. Ptr discursul social la noi sunt caracteristice disfunctii legate de tiparul comportamental al limbii romane. Remarcam caracterul ofensiv al discursului bazat pe recursul la anumite procedee ale intensificarii.
Dominatia pathosului insemnand ca e preferata para-argumentatia ( o arg falsa) .
Conservarea imaginii locutorului prin distrugerea sau compromiterea imaginii adversarului
C.Disfunctiile legate de alegerea registrului de comunicare
Oralitatea stilului.
Analizele facute asupra mass-media romanesti, au pus in evidenta ca in textele mass-media ca si-n discursul politic predomina elemente de oralitate, si un limbaj familiar excesiv care deseori trec in vulgaritate.
Pe de alta parte se remarca tendinta de a nu adapta stilul la tema si la situatie folosindu-se limbaj argotic chiar si-n paginile serioase de analiza politica.
Oralitatea se manifesta atat in plan ortoepic cat si la nicel lexical, sintaxtic sau pragmatic.
Rodica Zafiu ”Diversitatea stilistica in romana actuala” subliniaza faptul ca lb mediatic romanesc in momentul actual ”este caracterizat de extinderea limbajului popular actual argotic in zone rezervate in trecut registrului cultivat sau starndard”.
Exprimarea standard se modeleaza tot mai mult dupa variantele colocviale ale limbii.
1. Oralitatea e folosita fie cu scop documentar sau demosntrativ de fixare a mediului sau de caracterizare a personajului fie cu scop comunicativ dorindu-se crearea unei complicitati cu cititorul si instituirea comunicarii mediatice ca relatie informala.
2. Mediul este evocat de anumite variante specifice ale lb rom contemporane, precum limbajul tinerilor, lb popular, argotic, regional.
3. Predomina in general orientarea argumentativa negativa, limbajul necultivat apar ca semn de vulgaritate, incultura si agresivitate, intergectii de adresate, insulte, termeni emblematici ptr limbajul juvenil uneori marcat regional.
4.Folosirea unui ton colocvial e frecventa in rubricile de sport sau in cele de muzica dedicate tinerilor ( scopul este crearea unei complicitati cu publicul tinta)
5.O trasatura mai putin intalnita si mai putin previzibila este folosirea tonului colocvial in editoriale, intextele de analiza si de comentariu politic sau social.
6.Un contrast stilistic maxim e dat de aparitia locutiunilor din registrul oral in contexte date oficiale, dominate de un limbaj savant sau in legatura cu un ”subiect serios”. Formele colocviale atrag atentia mai ales in stirile externe unde conotatiile populare contrasteaza puternic cu tonul standard presupus de informatia respectiva
7.Lexicul argotic cuprinde aproape exclusiv termeni din lumea interlopa. Transformarea termenilor argotici si familiari in termeni aproape tehnici tinde sa devina un fenomen curent, a.i notiunile respective isi pierd incarcatura stilistica si dein termeni neutri.
Prin folosirea lexicului vulgar, obiect al unor tabuuri sociale se realizeaza un act de adresare verbala directa sau indirecta fenomenul nu este ft frecvent dar apare o anumita stabilitate in pamflete si in tabloide.
Limbajul insultei si al imprecatiei e folosit de asemenea cu intentie agresiva.
Termeni depreciativi si injuriosi sunt folositi chiar si in discursul auctorial, de obieci in secvente dramatizate ptr identificarea cu cititorul in ipostaza de reprezentant al omului mediu.
Termenii imprecatiei au mai ales valoare de intensificatori si de marci ale implicarii afective .
De multe ori sunt reproduse in forme banalizate, elictice sau eufemistice chiar formule imprecative vulgare.
In ceea ce priveste analiza titlurilor din presa scris si acestea contin expresii inadcdecvate contextului formal de comunicare pe care-l impune limbajul scris.
D. Disfunctii legate de dominatia tiparului para argumentativ in comunicare
Folosirea diferitelor procedee ale intensificarii specifice registrului familiar realizeaza o argumentatie forte. S-a re,arcat caracterul excesiv ofensiv al discursului public actual bazat pe ”autoafirmarea emotionala neinhibata” caracteristica vorbitorilor romani mai ales celor din zona sudica a tarii.
Fenomenul acesta se regaseste in discursul public mai ales in discursul vorbit in al carui context este dificil de trasat o limita intre agresiunea verbala si politete .
In planul expresiei autoafirmarea emotionala se manifesta prin :
a) Apelul vorbitorilor la cuvinte care exprima o provocare adresata de catre locutor, partenerului de dialog ( expresii ale mobilizarii, sau demobilizarii partenerului)
b) Elemente care stimuleaza declansarea comunicarii ( ”tu, bre”)
c) Elemente care au rolul de a atrage atentia interlocutorului asupra informatiei transmise –marci discursive fatice si prezentative ( ”uite, esti, de acord, domnule”)
d) Elemente care redau manifestarea unei vointe sau a unei dorinte (”haide”)
e) Forme colocviale de demobilizare verbala ( ”lasa, stai, asteapta”)
Apelul la formele discursului adresat presupune un cumul de vocative si de modalitati de adresare specifice. Expresii ale impulsului dialogic al vorbitorilor romani, sunt datorate predispozitiei spre polemica care e caracteristica nu doar romanilor ci in general latinilor.
Numarul mare de astfel de elemente confera mesajului un grad crescut de subiectivitate manifestata in primul rand prin afectivitate, ”Autorii isi stapanesc cu greu propriile porniri
simpatii si antipatii, personalitatea fiecaruia e hipertrofiata vorbitorului e tentat sa dea verdicte, lectii, sa creada ca opiniile sale sunt de cel mai mare interes ptr interlocutorii potentiali ” (Rodica Zafiu)
Forme ale pathosului, discursul perioadei anterioare, cea totalitara se prelungeste in discursul de tranzitie si in discursul contemporan prin doua aspecte fundamentale (populismul si familiarismul verbal)
Noile forme persuasive nu s-au indepartat fundamental si complet de formele vechi.
Conceptele de ”om nou” sau ”comunist de omenie” s-au diluat treptat in concepte globalizante nediferentiale dpdv semantic precum ”popor” sau ”tara”.
Proiectarea imaginii pozitive a argumentatorului in spatiu public se realizeaza deseori prin recursul in redactarea textelor sau in conceperea discursului oamenilor prin apelarea la mijloace emotionale. Diverse metode de adaptare la partenerul de dialog sau la auditoriu (modalitati de captare a atentiei – adresarea la simbolur de indentificare-neamul, etnia etc – apel la cuvinte cu o mare incarcatura emotionala –hipocoriste-
Termenul popor este reinvestit cu o remarcabila forta persuasiva in discursul actual romanesc, acest termen circula cu sensuri si conotatii diferite si ambigue, el poate simboliza emfaza nationala, cliseul politic, eticheta sociologica care coexista cu echivalentele lor parodice.
Populismul este marcat si de recursul la familiarism. Diferentele de tip ierarhic care, de regula, exista intre interlocutori in contextele de comunicare, sunt sterse cu intentie prin eliminarea formelor protocolare de adresare, ele sunt inlocuite de forme verbale si pronominale care marcheaza egalitarismul si nivelarea.
Aceasta vorbire de la egal la egal devine o marca a impolitetii lingvistice.
Obiectivele ilocutionar sunt castigarea simpatiei publicului si zdrobirea prin dispret a oponentilor Castigarea simpatiei populare se realizeaza prin utilizarea unor forme si formule specifice limbajului familiar. Aceste forme de adresate sunt total nerecomandabile, ele conotand apartenenta vorbitorului la o categorie socio-culturala lipsita de prestigiu din perspectiva normei lingvistice, sunt considerate antionorifice. Ele marcheaza, de regula, un raport defavorabil a locutorului. In numele oamenilor politici de afaceri sau chiar ale oamenilor de cultura numai sunt insotite de formulele protocale de adresare . Acest lucru poate duce la diminuarea prestigiului personalitatilor respective sau la pierderea increderii publicului in instituriile pe care acesti oameni le reprezinta.
E.Disfunctiile cauzate de principiul cooperarii si al politetii lingvistice
Walton, considera ca anumite interactiuni lingvistice, conflictuale pot fi considerate ” o cearta”. ”Scopul acesteia este explozia verbala directionata spre interlocutor si daca este posibil umilirea lui”
Caracteristicile unui astfel de conflict constau in faptul ca participantii isi adreseaza lucruri ofensatoarii, dureroase, uneori in modul in care se incheie interactiunea verbala poate si revelator si important ptr relatia dintre interlocutori.
Aceste caracteristici includ expresia emotiei, a furiei, expunerea partii intunecate, a caracterului vorbitorilor si potentialul lor de dezbatere.
Impolitetea lingvistica este definita ca un atac deliberat la adresa eului interlocutorului si are efecte dezarmonice in plan social. Gradul de impolitete depinde de anumiti factori, precum : distanta sociala dintre interlocutori, gradul de interferenta si puterea de care dispun interlocutorii. Daca pornim de la ipostaza ca fiecarui nivel al dialogului social ii sunt in general caracterizate un anume registru lingvistic si stilistic si o anumita tonalitate constatam ca discursul public romanesc actual nu indeplineste conditiile necesare unei comunicari sociale reusite.
Discursul politic – izbucnirea conflictului –prin insulta, ofensa, injurie, deformarea intentionata a numelui interlocutorului, redefinirea adversarului,
In perspectiva tipurilor de disfunctii inregistram urmatoarele deficiente:
-discursul public – face recurs la un limbaj caracterizat de greseli existand pericolul ca greseala sa devina norma prin adoptarea ei de catre un nr mare de vorbitori
- selectioneaza mijloace si tehnici de exprimare specifice registrului oral
- orientarea argumentativa este in general negativa.
- ethosul este construit intr-o maniera neloiala – fata de partenerul de dialog, urmarindu-se anihilarea imaginii acestuia
- poate fi considerat un discurs de tranzitie care pe de o parte continua discursul perioadei totalitare prin : populism, iar pe de alta parte introduce adresarea familiara, familiarismul considerat ca o marca a democratiei.
Aceste trasaturi creaza dezarmonie in viata sociala si pot fi asociate inculturii noncomunicarii si chiar degradarii relatiilor interumane la nivelul macro si microsocial.
Se impune o stabilizare functionala coerenta a codurilor de comunicare, stabilizare care poate fi facuta atat pe cale institutionala.
Reguli de participare la dialogul social
Spre deosebire de alte categorii dialogice, dialogul social este puternic standardizat. In acest tip de dialog au o importanta deosebita din cauza posibilelor urmari la nivelul vietii social politice, a unor grupuri sociale sau chiar popoare, efectele enuntarii care pot fi conventionale sau sistematice.
Ele sunt efectele scontate, prezumate de catre vorbitor, efecte care coincid cu scopul ptr care se performeaza, are loc actul lingvistic.
Buna functionare a dialogului social, depinde de respectarea unor principii:
principiul adaptarii la partener
principiul creditului de coerenta ( trecuta luat in consideratie experienta comuna si relatiile extra-lingvistice dintre participantii la discurs)
principiul relativitatii pragmatice ( enuntarea unor replici, este justificata si motivata ptr un anumit interlocutor si in special intr-un anumit context al comunicarii)
Aceste principii se subsumeaza principiului general al cooperarii enuntat de Grace in 1975 si concretiza sub forma a 4 maxime conversationale : cantitate, calitate, relevanta, maniera.
De asemenea, ele se subsumeaza si principiului politetii guvernat de maxima tactului, a generozitatii, a aprobarii, a modestiei, si simpatiei enuntat de Brown si Lewinson.
Comunicarea politica vizeaza constructia simbolica a unei identitati politice colective. Aceasta constructie parcurge mai multe etape, si anume:
Recunoasterea de catre destinatar a mizelor si intereselor comune
Construirea unei apartenente sociale
Formarea unei constiinte sociale
Diferenta majora dintre com intersubictiva si com politica, sta tocmai in sentimentul de identitate comuna si al unui orizont de asteptare impartasit de ambi actanti.
Aceasta caracteristica a discursului politic poarta numele de specularitate ( latinestul ”speculum” =oglinda ).
Interpretarea discursului politic consta in punerea-n evidenta a articulatiei discursive dintre real si sombolic.
Odata cu dezvoltarea, media capata importanta, chiar si gesturile cele mai insignifiante ale oamenilor politici, ticurile verbale sau gesturile intrucat, ele vor articula si pe activitatea instituionala.
Discursul politic cunoaste mai multe interpretari:
- Interpretarea semiotica , semiotica aplicata com politice, prezinta o complexitate specifica datorata articularii discursului si imaginii pe ceea ce putem numi o semiotizare a actiunii (gesturile, refia, practicile discursive )
Aceasta semiotizare se poate aplica si relatiilor existente intre discurs si actiunea propriu-zisa, semiotizarea fiind de astfel o interpretare practica a discursului, una care se bazeaza pe alegere si pe o decizie libera, arbitrara, a actantilor politici.
Interpretarea formelor enuntiative ne ajuta sa intelegem ce fel de imagine despre sine doreste sa construiasca oratorul si ce imagine despre sine ar dori acesta sa-si construiasca publicul vizat.
Atunci cand oamenii politici evoca ”romanii” in discursul lor, ei evoca de fapt, o reprezentare ideala pe care o au privind destinatarul, dorind in acelasi timp sa transmita un angajament se insufle dorinta de implicare, etc.
Statutul semiotic al subiectului unui discurs politic va fi cel al unui actor. Relatia de specularitate, oglinda de identificare intre el si destinatar, se construieste pe baza unei actiuni si in acelasi timp a unei practici discursive.
- Interpretarea lingvistica
Exista un uzaj al limbii care este propriu comunicarii politice, el poate fi caracterizat prin anumite tematici, arii semantice si prin forme specifice de enuntare.
Interpretarea lingvistica a comunicarii politice demonstreaza ca limbajul este folosit drept factor de baza, de mediere politica, intrucat limbajul structureaza atat reprezentarile pe care ni le facem despre politic, raporturile de putere si raporturile institutionale.
Limbajul va fi luat in stapanire de catre actantul politic, dintr-o perspectiva care este considerata ca fiind cea mai adecvata ptr transmiterea idealului propus in discurs.
Spre deosebire de alte varietati discursive, discursul politic la nivelul limbajului opereaza concomitent cu cele doua tipuri de baza ale practicii discusive.
a) Discursul descriptiv, care consta in folosirea structurilor care opereaza cu modul indicativ.
b) Discursul de manipulare , structurile sunt construite pe modul imperativ, si conjuctivului.
O particuparitate a discursului de manipulare in politica este folosirea formelor de injonctiune cu destinatar, includ folosirea pers I plural.
Analiza lingvistica a discursului politic nu poate fi completa fara o analiza lexicometrica care sa ne arate ocurenta frecventa anumitor termeni in discursul unui anumit actor politic.
Analiza lexicala permite punerea-n evidenta a unei logici chiar si inconstiente a folosirii limbajului, intrucat exprimarea in termen de alegere lexicala nu e intotdeauna constienta.
Retorica discursului introduce o dimensiune reala a limbajului intrucat acest tip de discurs articuleaza cuvantul pe actiune.
In comunicarea politica importanta retoricii consta tocmai in insistenta pe dimensiunea simbolica a cuvantului si pe accentuarea dimensiunii reale a unui gest- actiuni in general argumentarea politica fondata pe retorica , este de tip incitativ.
- Interpretarea politica
Destinatarii acestei forme de comunicare trebuie sa poata afla reprezentari ale valorilor in care acestia cred si reprezentari ale proiectelor-n care s-ar dori implicati. In acet sens comunicarea devine caracterizata de specularitate.
”Scriitura” politica in acest caz poate fi citita si interpretata ca o reprezentare simbolica a puterii. Se doreste a fi recunoscuta drept legitima sau dimpotriva prin discursul sau doreste sa se distanteze de puterea anterioara.
Interpretarea comunicarii politice sub acest unghi pune de acord actiunea simbolica cu actiunea institutionala (de a explica sau de a intelege, in ce mod comunicare politica, poate accelera o dinamica institutionala ) .
Interpretarea unei proclamatii electorale inseamna de fapt, alegerea unei anumite practici politice pe care destinatarul o va aplica in calitate de alegator.
Interpretarea politica poate fi aplicata nu doar discursului politic.
Strategii discursive
Primul obstacol de care ne izbim cand dorim sa definim strategia discursiva deriva chiar din notiunea de strategie.
Etimologic, cuvantul deriva din greaca ” strategos” = conducator de osti.
Verbul ”strategtein” inseamna a comanda o armata, si prin derivare s-a obtinut cuvantul ”stratagema ” care inseamna, ”manevra de razboi”, si care a intrat in latina cu intelesul de ”viclenie”.
Strategia se def extrapoland drept metoda prin care o actiune umana este finalizata, pe scurt, ea fiind stiinta actiunii. Finalizarea oricarei actiuni presupune identificarea cu precizie obiectivelor urmarite.
In acelasi timp strategia implica elaborarea unui plan de actiune in functie de obiectivele respective.
Principalele aplicatii ale strategiei la analiza de discurs i se datoreaza lui John J. Gumperz in 1982 care examineaza raporturile dintre activitatea verbala, discursiva si context pe care o mai numeste ” situatie de discurs” si cu 10 ani mai tarziu de Pierre Bange, care aplica conceptul de ierarhizare de etapizare a actiunile si la modul in care e organizata interactiunea verbala.
Iar Jean Michel Adam abordeaza raporturile intre diferite structuri textuale. (narative, argumentative)
Modelul elaborat de Patrick Charaudeau in 1997 si dezvoltat mai apoi in 2001, analizeaza discursul din perspectiva strategiilor de informare din media.
Modelul lui Gumperz- ptr el problematica strategiilor discursive tine de raportul dintre activitatea verbala si contextul de comunicare, conceptia clasica privind aceste raporturi spune ca orice comportament verbal e influentat printre altele de situatia de comunicare. ( context, statutul interlocutorilor, ierarhie, de gradul de cultura, de educatie a interlocutorilor, de subiectul pus in discutie, de mijloacele pe care le pot utiliza, de cunoasterea registrelor, a codurilor.
Gumperz opune conceptiei clasice o perspectiva noua conform careia actantii construiesc ei insisi contextul de comunicare, a.i activitatea discursiva si contextul se influenteaza si se determina reciprox. Ambele notiuni sunt definite ca un fel de ”work in progress”. Conditionarea reciproca constituie pucntul de plecare ptr teoria elaborata de Gumperz teorie-n care se resimte de altfel o puternica influenta a unor sociologi americani si in special al lui Harold Garfinkel care afirma ca ”strategiile verbale coordoneaza raportul dintre locutor si interlocutor, mai ales in discursul face to face ”.
Dupa Gumperz, o strategie discursiva eficienta cuprinde trei elemente:
a) Compotenta comunicationala a actantilor (comunicative competence)
b) Principiul coerentei strategice
c) Procesul de interpetare in baza inferentelor conversationale.
Gumperz subliniaza ca activitatile verbale nu sunt unilaterale ci se inscriu in categoria schimburilor dintre participanti bazate pe semne verbale si nonverbale. Competenta lingvistica a actantilor este doar un element al competentei de comunicare.
Acesteia i se adauga experienta fiecarui participant si capacitatea acestora de contextualizare a discursului. Construirea contextului inseamna de fapt actualizarea unor modele, a unor scheme care tin de unievrsul comun a locutorilor, univers de cunoastere care le va permite acestora sa interpreteze datele situationale gratie indicilor de contextualizare.
Plecand de la aceste puncte analistii pot face predictii in ceea ce priveste anumite tipuri de comportamente verbale, pot identifica intentia de comunicare si sunt capabili sa integreze intr-un model interpretativ anumite enunturi specifice.
In ceea ce privste cunostintele extralingvistice cele se reflecta in structuri cognitive care exista si in afara com lingvistice propriu-zise ( schimbarea codului de exprimare, schimbarea prozodiei –tonul, ritmul – pot marca o schimbare in evolutia interactiunii verbale )
|
