Teorii ale comunicarii
Exista doua mari orientari, “scoli”, in studiul comunicarii. Prima vede comunicarea ca pe o transmitere de mesaje, preocupandu-se de modul in care emita 424c27e torii si receptorii codifica si decodeaza mesajele, de felul in care transmitatorii utilizeaza canalele si mijloacele de comunicare. Comunicarea este inteleasa ca fiind procesul prin care o persoana influenteaza comportamentul sau starea mentala a alteia. Cea de-a doua scoala intelege comunicarea ca productie si schimb de semnificatii. Aceasta orientare utilizeaza termeni precum “semnificatie” si nu considera ca neintelegerile ar fi neaparat dovezi ale esecului comunicarii – ele ar putea rezulta din diferentele culturale dintre emitator si receptor.
Teoria comunicarii se bazeaza pe principiul competentelor “motor” si le transfera in contextul social si al abilitatilor de comunicare. Aceasta perspectiva sustine activitatea “tehnica” implicata in comunicare. O tensiune care apare in aceasta teorie este aceea ca are tendinta de a privi comunicarea eficienta ca o caracteristica personala. Odata ce persoana a dobandit aceasta competenta, ea o poseda in toate situatiile. Totusi s-a demonstrat ca abilitatea de a comunica eficient depinde in mare masura de contextul social, la fel ca si celelate competente personale. Teoria invatarii si principiile behavioriste – evaluarea, feedback-ul si confirmarea – figureaza in literatura de specialitate ca instrumente teoretice utile care faciliteaza procesul de achizitionare a competentelor.
Conform psihiatrilor de la Palo Alto, exista patru axiome in procesul comunicarii: Prima dintre aceste axiome consta in imposibilitatea de a nu comunica. Cea de a doua axioma diferentiaza doua nivele de comunicare, cel al continutului si cel al relatiei. Cea a treia axioma constata ca fiecare actor, intr-un proces de interactiune, pucteaza secventa faptelor, structura evenimentelor, in felul sau. Cea de a patra axioma defineste doua tipuri principale, interactiunea simetrica si interactiunea complementara. Interactiunea simetrica are ca fundament egalitatea partenerilor, interactiunea complementara, diferentele acestora .
Axiome
Axioma 1: imposibilitatea de a nu comunica
Exista o proprietate fundamentala a comportamentului si anume: comportamentul nu are corespondent opus. Refuzul comunicarii este comunicare, tacerea este comunicare, parasirea, chiar daca creeaza anumite bariere in desfasurarea lor.
Activitatea sau inactivitatea, toate au valoare de mesaj cu semnificatie: ele ii influenteaza pe ceilalti, iar acestia, la randul lor, nu pot sa nu raspunda la aceste comunicari si, astfel, comunica si ei.
Asistentul social ofera sprijin unor beneficiari cu o atitudine care refuza partial sau total interactiunea, iar continutul aceastei axiome confirma alte informatii ale neopsihanalizei si sunt completate de lucrarea lui D. Breton, „Despre tacere”.
Axioma 2: continutul si relatia nivelelor de comunicare
O interactiune nu se limiteaza la a transmite o informatie, ci induce in acelasi timp un comportament (Watzlawick, 1967, p. 48). Orice comunicare implica un angajament si prin aceasta defineste relatia. Acesta este un alt mod de a spune ca, in comunicare, nu doar se transmite informatia, ci, in acelasi timp, se impune comportamentul.
Relatarea aspectului unui mesaj transmite informatia si este deci sinonim in comunicarea umana cu continutul mesajului.
Poate sa fie vorba despre orice ceea ce este transmisibil, indiferent daca informatia este adevarata sau falsa, valida, invalida sau nedecisa.
Axioma 3: comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi tratat in termeni de cauza - efect sau stimul – raspuns
Relatiile de comunicare fac parte dintr-un proces cu etape mai mult sau mai putin indepartate in timp. Astfel, unele comportamente nu pot fi predictibile, X avand un comportament ce are legatura cu evenimente din trecut legate de relatia cu Y. Efectul unei comunicari depinde de continutul interactiunilor anterioare.
Beneficiarii serviciilor de asistenta sociala pot reveni la comportamentele patologice anterioare datorita evenimentelor din trecut.
Axioma 4: comunicarea e fie analogica, fie digitala
In comunicare putem desemna obiectele prin doua forme diferite:
analogic - prin ceva asemanator;
digital - printr-o denumire convenita, scrisa sau pronuntata.
Apreciem ca pentru asistentii sociali aceasta axioma este utila si pentru a identifica neconcordantele dintre limbajele verbal si nonverbal. Componentele verbale pot transmite mesaje cu o incarcatura pozitva, dar nonverbalul transmite o stare opusa. Gesturile sunt preponderant analogice; e adevarat ca unele dintre ele transmit o informatie digitala, ca, de exemplu, confirmarea sau negarea prin miscari ale capului, dar si in asemenea cazuri conotatiile ce insotesc sensul de baza sunt redate prin variatii infinit gradate ale parametrilor miscarii.
Axioma 5: comunicarea este ireversibila
Axioma are o importanta legatura cu capacitatea noastra de a influenta colocutorul, consideram ca dupa fiecare situatie de comunicare interpersonala si nu numai, ceva s-a modificat intre actorii implicati. Revenirea la mesajele lansate nu ar putea sa le anihileze efectele (M. Dinu, 2000, p. 105). O atitudine nepotrivita in interactiunea asistentului social cu beneficiarul serviciilor poate bloca ireversibil calitatea actului profesional.
Axioma 6: comunicarea implica tranzactii simetrice sau complementare
Aici putem indentifica o legatura cu sintagma looking glass self, interactiunile simetrice fac trimitere la feedback care este de tipul comportamentului in oglinda sau de ce tin de legea talionului.
Interactiunile complemenatare sunt definite de Watzlawick astfel: unul dintre parteneri ocupa o pozitie care a fost desemnata ca superioara, iar celalalt pozitia corespondenta, deci inferioara; asadar, acesta din urma se va comporta conform rolului sau.
Aceasta axioma poate avea legatura cu relatiile de putere din asistenta sociala, unde anumite atitudini, comportamente ale profesionistului afecteaza direct relatia cu beneficiarul intr-o forma negativa sau pozitiva.
Axioma 7: comunicarea implica etape de ajustare a mesajului si de acomodare
Sensul cuvantului nu exista decat in mintea vorbitorului, iar semnificatul poate fi diferit pentru receptor. Experiente diferite de viata, limbaje diferite ne pun in situatia de a intelege diferit.
De pilda, aplicand axioma in interactiunea din asistenta sociala, intre specialist si beneficiar folosirea conceptului de ancheta sociala, poate semnifica pentru primul un instrument fundamental de lucru, iar pentru al doilea o ancheta de natura penala. De aici si blocaje ale comunicarii.
Eficienta comunicarii a fost studiata din mai multe puncte de vedere, astfel s-a ajuns la trei tipuri de abordari a acesteia:
1. Abordarea umanista (A. Maslow, G. Allport, C. Rogers ) care pune accent pe:
Deschidere spre interlocutor reactii oneste la stimulii din exterior, dublata de asumarea responsabilitatii pentru propriile sentimente si ganduri si intelegerea acestora;
Empatia – procesul simtirii a ceea ce simte o alta persoana. Empatia nu este subordonata caracteristicilor pozitive sau negative specifice relatiilor cu celalalt, ea le precede, le depaseste, le contine ;
Comportament suportiv care solicita o atitudine descriptiva, mai putin evaluativa, spontaneitate si mai putina strategie;
Comunicare pozitiva prin atitudine pozitiva in raport cu sine si cu ceilalti.
2. Abordare pragmatica ( P. Watzlawick, D. Jackson ) – atingerea scopurilor prin:
Incredere: comunicatorul eficient este flexibil comportamental, relaxat si controlat, ceea ce ii garanteaza increderea sociala in ceilalti;
Simt al concretului, al relatiei si al reciprocitatii – se realizeaza in momentul in care se ofera feedback imediat, relevant, demonstrand ca este atent, interesat;
Managementul interactiunii;
Expresivitate ca abilitate de a comunica sincer si implicat in situatia de comunicare;
Orientare spre ceilalti ca abilitate de adaptare si ajustare permanenta la ceilalti pe parcursul interactiunii.
3. Abordarea schimbului social/echitatii este axata pe modelul economic al costurilor si beneficilor.
Comunicarea presupune o flexibilitate a rolurilor, o interactiune, si nu o simpla transmitere.
Cultura si comunicarea formeaza un cuplu ciudat, nici una nu se explica fara cealalta, raportul de includere reciproca poate face ca un fenomen de cultura sa functioneze ca proces de comunicare sau un mod de comunicare sa apara ca o manifestare culturala.
Convergenta cultura-comunicare poate fi data de necesitatea de a arata rolul jucat de schimbarile modului de comunicare in dezvoltarea proceselor cognitive, in marirea volumului de cunostinte si a capacitatilor umane de a stoca, imbogati si difuza formele simbolice ce permit identificarea individului cu valorile colective.
Daca modurile si suporturile comunicarii definesc o societate, raporturile de comunicare se aplica indivizilor prin prisma relatiilor interpersonale sau prin prisma fenomenelor de receptare a mijloacelor de comunicare.
|
