Conditiile raspunderii materiale

Interpretarea art. 2 din Codul Muncii ne duce la formularea unor conditii esentiale, conditii de a caror îndeplinire cumulativa depinde raspunderea materiala. În masura în care, într-o anumita situatie de fapt nu apar întrunite urmatoarele conditii, raspunderea materiala este exclusa:

A.   Calitatea de salariat a celui ce a produs paguba la unitatea pagubita.

B.   Fapta ilicita si personala a celui încadrat savârsita în legatura cu munca sa.

C.   Prejudiciul cauzat patrimoniului unitatii.

D.   Raportul de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu.

E.   Vinovatia (culpa) persoanei încadrata în munca.

Este subliniat de catre unii autori caracterul exclusiv al acestor conditii deoarece, din moment ce s-au întrunit aceste cinci conditii, raspunderea materiala opereaza fara a mai fi necesara îndeplinirea si a altor conditii.

2.1. Calitatea de salariat

Existenta raportului de munca constituie una din conditiile esentiale si prealabile pentru nasterea raspunderii materiale. Subiectul pasiv al raspunderii materiale este întotdeauna o persoana fizica încadrata în munca. Pentru ca raspunderea materiala sa fie declansata este, deci, necesar ca persoana vinovata sa se afle într-un raport juridic de munca chiar în unitatea prejudiciata.

Unitatea pagubita de persoana încadrata la alta unitate, cu ocazia îndeplinirii atributiilor de serviciu, nu poate cere despagubire decât daca faptuitorul lucra la unitatea pagubita ca detasat.

Regula este ca raportul de munca trebuie sa se prezinte în forma sa completa si tipica, reunind toate elementele caracteristice. În aceste cazuri raspunderea materiala opereaza în mod firesc. Problema se pune, ce se întâmpla în cazul în care raspunderea apartine unor persoane vinovate fata de unitatea pagubita care-si desfasoara activitatea în cadrul unor raporturi incomplete, atipice? Din aceasta categorie fac parte:

cei care lucreaza pentru o unitate cu o jumatate de norma sau chiar mai putin.

persoanele încadrate în munca la alte unitati, platite cu ora din fondul de salarii în sectoarele de munca unde aceasta forma de activitate este admisa si reglementata.

medicii care lucreaza în policlinicile cu plata pentru acordarea de consultatii.

ucenicii, pe timpul cât primesc bursa de indemnizatie, elevii si studentii în timpul practicii în productie etc.

În toate aceste cazuri, solutia comuna ce se recomanda si la care s-a recurs în aproape toate cazurile se refera la faptul ca recuperarea pagubelor cauzate unitatilor în desfasurarea activitatii ar trebui sa se faca tinând seama de regulile raspunderii materiale a persoanelor încadrate în munca din Codul Muncii, chiar si atunci când legislatia speciala nu contine aceasta trimitere.

si, pentru ca exceptia întareste regula, voi enumera câteva exceptii, adica anumite categorii de persoane, care, desi nu au calitatea de salariat, raspund totusi material :

- în cazul în care paguba a fost descoperita dupa desfacerea contractului individual de munca, mai exact dupa încetarea calitatii de salariat în unitatea pagubita. Astfel, aceasta categorie de persoane raspund material, chiar daca, aparent, nu este îndeplinita o conditie esentiala, si anume calitatea de salariat.

- în cazul militarilor (si a salariatilor civili din unitatile militare) raspund material chiar daca, dupa producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar (salariat civil) în acea unitate[3].

- în cazul persoanelor condamnate care executa pedeapsa prin munca fara privare de libertate, opereaza o raspundere materiala, si nu una civila delictuala.

Nu acelasi lucru se poate spune despre raspunderea administratorilor, cenzorilor executivi ai societatilor comerciale, care, asa cum rezulta din prevederile art. 42 din Legea 31/1990, este o raspundere civila.

În legatura cu aceasta conditie a raspunderii materiale - calitatea de salariat - se retine decizia nr. 723/R/2000 a tribunalului Bucuresti. Astfel, prin sentinta civila nr. 3919/10.03.1999 pronuntata în dosar nr. 18384/1998 Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a respins ca neîntemeiata contestatia formulata de petentul R.D. împotriva deciziei de imputare nr. 24 din 09.09.1998 emisa de S.C. "B.P." S.R.L.

În motivarea sentintei se retine ca, în speta au fost respectate dispozitiile art. 106-109 din Codul Muncii, decizia de imputare fiind legala si temeinica, cu îndeplinirea conditiilor prevazute de art. 102 Codul Muncii.

Împotriva acestei sentinte a declarat apel contestatorul R.D., criticând sentinta civila pentru nelegalitate si netemeinicie.

Prin decizia civila nr. 2158/A/20.09.1999, Tribunalul Bucuresti, sectia a IV-a civila a admis apelul declarat de contestatorul R.D., a schimbat în tot sentinta civila atacata în sensul admiterii contestatiei si constatarii nulitatii absolute a deciziei de imputare.

În motivarea deciziei se retine ca, potrivit art. 102 din Codul Muncii, persoanele încadrate în munca, raspund pentru pagubele aduse unitatii din vina si în legatura cu munca lor, pentru angajarea raspunderii materiale fiind necesara calitatea de salariat a persoanei respective la unitatea pagubita. Se mai retine ca, intimata nu a depus la dosar contractul de munca al apelantului contestator, în lipsa acestuia neputând fi angajata raspunderea materiala a salariatului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs intimata S.C. "A.P." S.R.L. (fosta "B.P." S.R.L.), criticând decizia civila pentru nelegalitate si netemeinicie, în sensul ca:

1. Instanta de apel a acordat cele ce nu s-a cerut în sensul ca a constatat nulitatea absoluta a deciziei de imputare, desi, apelantul solicitase trimiterea cauzei spre rejudecare pe motiv ca instanta de fond nu s-a pronuntat asupra exceptiei de tardivitate.

2. Instanta de apel a constatat nulitatea absoluta de imputare fara a o pune în discutia partilor, retinând în mod gresit ca, intimatul contestator nu are calitatea de salariat al recurentei.

Motivele de recurs se încadreaza în prevederile art. 304 p. 6 si 11 Cod procedura civila.

Conform art. 305 Cod procedura civila, tribunalul a încuviintat proba cu înscrisuri, fiind depus contractul de munca al intimatului contestator.

Recursul este fondat.

Din probele administrate în recurs, tribunalul constata ca intimatul contestator are calitatea de salariat al recurentei, asa cum rezulta din contractul de munca nr. 141.352/29.10.1996, înregistrat la Camera de Munca.

În atare situatie, în mod gresit s-a retinut de catre instanta de apel ca intimatul contestator nu are calitatea de salariat si ca, nu i se poate angaja raspunderea materiala, în conditiile art. 102 din Codul Muncii.

2.2. Fapta ilicita

2.2.1. Notiune, clasificare

A doua conditie necesara pentru ca raspunderea materiala sa fie declansata, este fapta ilicita, adica o manifestare de vointa exprimata printr-o actiune sau un comportament care încalca o sarcina de serviciu, atragând dupa sine consecintele pagubitoare pentru unitatea în care persoana îsi desfasoara munca[4].

Ca trasaturi ale faptei pot fi enumerate urmatoarele: fapta sa fie ilicita[5] si personala, sa fie savârsita de catre salariat si numai în legatura cu munca sa.

Caracterul ilicit al faptei se va determina în raport cu obligatiile de serviciu cuprinse expres în contractul de munca la care se vor adauga toate dispozitiile cuprinse în reglementarile cu caracter general si obligatoriu în materie de munca.

S-a precizat ca unitatea trebuie sa dovedeasca în instanta ce sarcini de serviciu avea salariatul, sarcini a caror neândeplinire sau îndeplinire a lor necorespunzatoare ar fi adus prejudiciul respectiv. (Tribunalul Bucuresti, Sectia a III-a civila, decizia nr. 2481/1995). Asadar, în lipsa caracterului ilicit, fapta - chiar cauzatoare de daune - nu atrage nici o raspundere.

Dimpotriva, în ipoteza în care sunt încalcate atributiile înscrise în fisa postului, este vorba despre o fapta ilicita, care, desigur, constituie o conditie a raspunderii materiale. Astfel s-a decis ca salariatul (contabil) nu si-a îndeplinit corespunzator atributiile ce-i reveneau conform fisei postului, si anume sa verifice îndeplinirea conditiilor legale de înregistrare în contabilitate, sa verifice concordanta între actele furnizorului si actele de receptie, daca sunt documente legale care sa justifice diferentele, sa sesizeze în scris despre orice nereguli intervenite conducerii societatii în vederea prevenirii oricaror prejudicii (Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, sentina civila nr. 2564/1995).

În legatura cu lipsa faptei ilicite si a prejudiciului, se retine si decizia Tribunalului Bucuresti, sectia a IV-a, nr. 611/R/2000 si anume: "Prin cererea înregistrata la 19.08.1999 sub nr. 8.386/1996 pe rolul Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti, contestatorul A.C. a formulat contestatiei împotriva deciziei de imputare nr. 10 emisa la 08.07.1999 de intimata S.C. "S.T.S.C." S.R.L., solicitând instantei pronuntarea unei sentinte prin care sa se dispuna anularea acestei decizii pentru nelegalitate si netemeinicie.

Motivându-si cererea contestatorul a invederat ca prin aceasta decizie i s-a imputat de intimata suma de 2.250 USD cu motivarea ca reprezinta despagubiri conform Regulamentului de Ordine Interioara".

Decizia este nelegala întrucât în speta nu exista o fapta ilicita a contestatorului, savârsita în legatura cu munca sa care sa fi creat intimatei un prejudiciu.

Prin sentinta civila nr. 1.350/10.02.2000, Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti a admis contestatia, a anulat decizia de imputare si a obligat pe intimata la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 1.500.000 lei.

Pentru a hotarî astfel, instanta a retinut ca intimata a imputat contestatorului suma respectiva în baza unui regulament de ordine interioara care facea parte din contractul de munca din motive imputabile angajatului, acesta se obliga sa plateasca echivalentul sumei de 1.500 dolari pe an, proportional cu timpul în care a fost angajat.

S-a precizat de instanta de fond ca aceasta mentiune contractuala putea atrage raspunderea civila contractuala si în nici un caz raspunderea materiala reglementata de Codul Muncii.

Împotriva acestei hotarâri a formulat recurs intimata, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

Se arata în motivele de recurs ca solutia instantei de fond se bazeaza pe o gresita interpretare a legii.

S-a depus la dosar contractul de munca si Regulamentul de Ordine Interioara pe care contestatorul le-a semnat, ceea ce înseamna ca a fost de acord cu cele cuprinse în aceste acte, inclusiv cu obligatia platii sumei de 1.500 dolari pe an, proportional cu perioada lucrata, în momentul încetarii contractului de munca.

Examinând actele si lucrarile dosarului, tribunalul a retinut ca recursul este nefondat pentru urmatoarele considerente:

Conform art. 102 din Codul Muncii, persoanele încadrate în munca raspund pentru pagubele aduse avutului obstesc din vina si în legatura cu munca lor.

Din cuprinsul acestui text de lege rezulta clar conditiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru angajarea raspunderii materiale a salariatului: calitatea de persoana încadrata în munca cu contract de munca; fapta ilicita si personala a celui încadrat savârsita în legatura cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului unitatii; raportul de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu; vinovatia persoanei încadrata în munca.

Din probele administrate a rezultat ca nu se poate retine în sarcina contestatorului o fapta ilicita si personala a acestuia savârsita în legatura cu munca sa si nici existenta unui prejudiciu cert si efectiv care sa fi fost suferit de intimata.

În lipsa acestor elemente, prevazute în mod obligatoriu de lege pentru angajarea raspunderii materiale a salariatului, decizia de imputare emisa de intimata este nelegala si netemeinica fiind în mod corect anulata de instanta de fond.

Pentru toate aceste considerente retinând ca solutia existentei de fond este temeinica si legala, tribunalul va dispune în baza art. 304 Codul de procedura civila, respingerea recursului ca fiind nefondat."

Pornind de la faptul ca ilicitul reprezinta ceea ce este interzis de lege, oprit sau care încalca fie anumite dispozitii legale, principii ori reguli, ajungem la fapta ilicita, adica acea fapta care declanseaza raspunderea materiala.

În caz contrar, adica atunci când fapta nu este declarata de lege ilicita, este de la sine înteles ca raspunderea materiala este exclusa.

Varietatea activitatilor ce pot declansa raspunderea materiala, face ca si faptele ce pot fi savârsite în procesul muncii sa fie infinite, ele manifestându-se în diferite modalitati:

Astfel exista[6]:

fapta simpla sau complexa (ea încalca una sau mai multe îndatoriri de serviciu)

fapta singulara sau plurala (se realizeaza printr-un singur sau mai multe acte de executare)

fapta instantanee sau continua (dupa durata în care se consuma)

fapta savârsita individual sau în comun

fapta poate consta într-o conduita

comisiva (o actiune ce nu trebuie savârsita)

omisiva (o inactiune)

- mixta (savârsirea uneia sau mai multor fapte în locul alteia sau altora ce trebuie înfaptuite corect)

2.2.2. Clauze care înlatura caracterul ilicit al faptei

Regula este ca ori de câte ori salariatii savârsesc o fapta ilicita în îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau în legatura cu munca lor, este declansata raspunderea materiala. Daca, însa, unitatea a fost pagubita printr-o actiune sau inactiune ce nu poate fi considerata drept ilicita datorita unor cauze care exclud acest caracter, raspunderea materiala este exclusa.

În acelasi sens, se mentioneaza , conform art. 6 din Ordonanta Guvernului nr. 121/1998, militarii (si salariatii civili din unitatile militare) nu raspund material:

a) pentru pierderile inerente produse în executarea misiunilor ori în procesul de pregatire pentru lupta, în activitatile de productie si gospodaresti, care se încadreaza în limitele prevazute de dispozitiile legale în vigoare;

b) pentru pagube produse din cauze care nu puteau fi prevazute si înlaturate;

c) pentru pagubele generate de riscul normal al serviciului sau de forta majora;

d) pentru pagubele produse în executarea ordinului comandantului sau sefului unitatii, caz în care raspunderea materiala revine acestuia.

Cu exceptia, la litera d), a militarilor care, având posibilitatea de a înlatura partial sau total urmarile pagubitoare ale ordinului primit, nu au raportat în scris, în termen de 24 de ore sau la înapoierea din misiune si nu au luat din neglijenta sau rea-credinta, masuri pentru evitarea pagubei, cazuri în care raspund comandantii sau sefii unitatilor".

Astfel, din prevederile Codului Muncii rezulta ca sunt cauze care exclud caracterul ilicit al faptei urmatoarele:

A.   Executarea unei obligatii legale sau contractuale;

B.   Starea de necesitate;

C.   Riscul normal al serviciului;

D.   Forta majora;

E.   Cazul fortuit.

Opiniile sunt împartite, însa, în ce priveste ordinul de serviciu. Unii autori îl enumera alaturi de celelalte , considerând ca acesta este o obligatie pentru angajat, potrivit Codului Muncii, iar aducerea la îndeplinire a unor asemenea ordine nu atrage raspunderea materiala a acestuia chiar daca rezultatele au fost pagubitoare pentru unitate. În cazul în care ordinul de serviciu este ilegal, raspunderea materiala este declansata iar angajatul nu se va putea apara daca l-a executat.

Tot asa se întâmpla si în cazul acordului unitatii cu aceeasi conditie, ca acesta sa nu fie ilegal.

Alti autori considera ca numai primele cinci cauze enumerate pot înlatura numai în mod individual, distinct, caracterul ilicit al faptei, celelalte doua fiind doar forme specifice, dar nu distincte.

În toate aceste cazuri caracterul ilicit al faptei este în înlaturat, deoarece persoana încadrata dupa caz, a savârsit fapta fie în executarea unei obligatii, fie în îndeplinirea legitima a unui drept, fie a fost în imposibilitatea sa-si execute obligatia de serviciu ori sa si-o îndeplineasca în mod corespunzator sau a fost silita sa-si încalce o îndatorire de serviciu, îndeplinind o fapta ce nu trebuia comisa, datorita fortei majore ori cazului fortuit.

Este de mentionat ca aceste situatii constituie cauze de înlaturare a caracterului ilicit al faptei, nu de vinovatie.

Cauzele care înlatura caracterul ilicit al faptei sunt, de regula, comune cu cele ale altor forme ale raspunderii juridice. Prin exceptie, propriu raspunderii materiale este riscul normal al serviciului.

Cât priveste alte cauze care înlatura caracterul penal al faptei, dupa caz, fie nu sunt aplicabile în materia raspunderii materiale, fie în realitate ele înlatura nu aspectul ilicit al faptei, ci nevinovatia. (ca de exemplu legitima aparare care presupune ca cel pagubit sa fie agresorul, deoarece numai acesta este subiectul pasiv al faptei).

A. Executarea unei obligatii legale sau contractuale

Executarea unei obligatii legale sau contractuale, chiar daca pagubeste unitatea nu constituie o fapta ilicita (de exemplu: pompierul aflat în serviciul unitatii distruge ori degradeaza anumite bunuri care pot înlesni extinderea incendiului s.a.).

Pentru ca, în împrejurarile mentionate, cel în cauza sa fie aparat de raspundere, este necesar ca obligatia (legala sau contractuala) sa existe efectiv, fapta sa sa fi corespuns unei necesitati reale si, în sfârsit, dauna sa nu fi fost consecinta executarii necorespunzatoare a obligatiei respective.

O forma specifica a executarii unei obligatii - ce înlatura caracterul ilicit al faptei - o constituie, în dreptul muncii, executarea ordinului de serviciu nu constituie o cauza distincta (cum am mai precizat) de înlaturare a caracterului ilicit al faptei, dat fiind ca persoanele încadrate în munca au obligatia de a îndeplini "dispozitiile primite din partea conducatorilor de unitati si a sefilor ierarhici" (art. 97/Codul Muncii). Deci, apare evident ca executarea ordinului de serviciu nu reprezinta altceva decât îndeplinirea unei obligatii legale ce revine, conform dispozitiilor Codului Muncii, persoanei încadrate ca urmare a încheierii contractului de munca.

Rezulta ca nu se pune problema raspunderii materiale în acest caz deoarece executarea ordinului de serviciu tine de disciplina muncii, respectarea lui având în principiu caracter ilicit.

Se pune acum problema executarii unui ordin de serviciu nelegal sau neoportun, care, desigur, atrage prejudicierea unitatii.

Concluzia la care s-a ajuns, cu privire la aceasta situatie, este ca raspunderea materiala a persoanei încadrate exista numai în ipoteza în care ea executa un ordin de serviciu vadit (evident) nelegal si dimpotriva, raspunderea nu este antrenata daca ordinul primit are o plauzibila aparenta de legalitate. (S-a decis astfel ca executarea, de catre un functionar, a unui ordin ilegal al conducerii unitatii nu apara de raspundere pe executant, daca acesta a avut posibilitatea aprecierii ilegalitatii ordinului respectiv). Persoana încadrata raspunde, deci, material numai daca aspectul neoportun (gresit) este vadit.

O data stabilit caracterul vadit nelegal sau neoportun al ordinului de serviciu, executantul raspunde material, de regula, în comun cu autorul ordinului, stabilirea vinovatiei fiecaruia facându-se potrivit art. 105 din Codul Muncii. Se pot ivi însa situatii (exceptionale) care sa atraga numai raspunderea executantului în cazul când, în mod normal, autorul ordinului nu era în masura sa cunoasca caracterul vadit nelegal sau neoportun al ordinului respectiv, acesta constituind o chestiune pura de specialitate a executantului, specialitate pe care autorul ordinului nu o avea.

B. Starea de necesitate

În domeniul raspunderii materiale, starea de necesitate se caracterizeaza prin aceea ca persoana încadrata savârseste o fapta pagubitoare pentru a salva de la un pericol iminent - si care nu putea fi înlaturat altfel - viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia, sau un interes obstesc .

Aceasta cauza exoneratoare de raspundere îsi gaseste aplicarea mai larga în dreptul penal unde este, de altfel, si reglementata în art. 45.

Astfel, este definita ca împrejurarea în care autorul savârseste fapta pentru a salva de la un pericol iminent si care nu putea fi înlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori a altuia, sau un interes public. Din moment ce starea de necesitate exonereaza de raspundere în forma cea mai grava a acesteia, este incontestabil ca ea îsi are aplicare si în cadrul raspunderii materiale, tinând seama de caracterul de protectie al normelor de drept al muncii, precum si de continutul art. 102 alin. 2 din Codul Muncii: Persoanele încadrate în munca "nu raspund de pierderile inerente procesului de productie care se încadreaza în limitele prevazute de lege, de pagubele provocate datorita unor cauze neprevazute si care nu puteau fi înlaturate, ori în alte asemenea cazuri în care pagubele au fost provocate în riscul normal al serviciului sau forta majora".

În starea de necesitate doua interese legitime sunt în conflict si unul dintre ele trebuie cu necesitate sacrificat. Salariatul prejudiciaza unitatea dar, actionând sub imperiul unei constrângeri, el nu este în situatia de a-si alege liber o alta cale.

Starea de necesitate presupune ca persoana încadrata sa fi avut reprezentarea verosimila, în sensul ca prin fapta ei înlatura o paguba mai mare decât cea pe care o genereaza, chiar daca, în final, în realitate, dauna a fost mai mare decât aceea la a carei evitare s-a tins. Caracterul verosimil (plauzibil) al reprezentarii se aprecieaza în functie de circumstantele cauzei, de la caz la caz, tinându-se seama si de postul, de pregatirea profesionala, precum si de nivelul cunostintelor faptuitorului. Un grad mai mare de exigenta trebuie acordat persoanelor care, prin natura atributiilor de serviciu au îndatorirea înfruntarii pericolului fiind, uneori, specializate în aceasta directie (ca de exemplu personalul de paza si de pompieri, personalul cu atributii în planul protectiei muncii etc.)

Pentru ca starea de necesitate sa-si produca efectul exonerator de raspundere, trebuie sa întruneasca urmatoarele conditii:

a)     periclitarea unor valori sau interese;

b)    pericolul sa fie real, actual (iminent) sa nu fie datorat faptei angajatului însusi si sa nu poata fi evitat în alt mod decât prin fapta pagubitoare;

c)     prejudiciul produs sa fie în reprezentarea plauzibila a persoanei în cauza mai putin important decât cel a carui evitare s-a intentionat.

În acest sens, art. 45 din Codul Penal (alin. 2) prevede ca "Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a savâsit fapta si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era înlaturat."

În concluzie, se aprecieaza ca ori de câte ori persoana încadrata,a putut, în mod verosimil, sa creada ca prin fapta sa evita o vatamare mai grava, ea beneficieaza de exonerarea datorita starii de necesitate, chiar daca, în final s-ar stabili ca, de fapt, prejudiciul cauzat prin interventia sa este mai mare decât cel a carui evitare a urmarit-o.

C. Starea de necesitate

Riscul normal al serviciului este o cauza care înlatura caracterul ilicit al faptei, este generat de cauze inerente, previzibile si normale, excluzând si vinovatia persoanei încadrate sau a unui tert.

Notiunea de risc, nefiind proprie dreptului muncii, ea îsi gaseste o vasta reglementare în dreptul civil si cel economic. Teoria riscului are ca obiect sa determine care anume din partile contractante suporta pierderea rezultata din neexecutarea obligatiei, în ipoteza în care neexecutarea nu provine din culpa debitorului, ci dintr-o împrejurare mai presus de vointa lui.

În dreptul muncii, notiunea de risc are un sens propriu. Este vorba de efectele pagubitoare ale unor factori inerenti procesului muncii, care, atunci când se înscrie în sfera normalului transfera riscul, de la persoana fizica ce a participat la producerea lor, asupra unitatii. Ceea ce este specific dreptului muncii, este norma cu valoare de principiu, înscrisa în Codul Muncii în temeiul careia, fara exceptie, consecintele riscului normal al serviciului nu se rasfrânge asupra persoanei încadrate.

Deci, pentru ca aceasta cauza sa-si poata produce efectul exonerator de raspundere, s-a apreciat ca trebuie sa întruneasca urmatoarele conditii:

a)     în primul rând sa fie vorba de un risc;

b)    un alt aspect se refera la faptul ca producerea prejudiciului în anumite limite trebuie sa se prezinte ca un fenomen "normal" în raport cu conditiile date.

S-a apreciat[13] ca riscul este normal când rezulta:

din natura anumitor materiale supuse procesului muncii (substante perisabile, fragile);

din natura conditiilor existente în anumite locuri de munca (inexistenta unor depozitari adecvate, utilaj necorespunzator);

din natura procedeelor de munca (manipulare, prelucrare etc.) folosite în mod obisnuit.

Riscul normal al serviciului se prezinta sub doua forme: riscul normat si riscul nenormat.

1. Riscul normat. Potrivit art. 102 alin. 2 Codul Muncii, riscul normat poate fi evaluat cu anticipatie, stabilindu-se anumite limite, care îmbraca diverse denumiri în functie de natura materialului, a procesului de productie etc.

Prin risc normat trebuie sa se înteleaga acele "pierderi inerente procesului de productie care se încadreaza în limitele prevazute de lege", mentionate în art. 102 alin. 2 din Codul Muncii si anume: "Ele (persoanele încadrate în munca) nu raspund de pierderile inerente procesului de productie care se încadreaza în limitele prevazute de lege, de pagubele provocate datorita unor cauze neprevazute si care nu puteau si înlaturate, ori alte asemenea cazuri în care pagubele au fost provocate de riscul normal al serviciului sau forta majora".

Reglementari privind riscul normat sunt cuprinse în:

a)     normele de perisabilitate care stabilesc forma unor procente, pierderi materiale admisibile în operatiunile de transport, manipulare, prelucrare, depozitare

b)    normele si normativele de consum, prin care se determina consumurile specifice de materii prime, combustibil, energie etc.

c)     normele de uzura la mijloacele fixe exprimate prin durata de serviciu normata a acestora

d)    limitele maxime de pierderi tehnologice, adica limitele maxime de rebuturi sau produse declasate care sunt inerente tehnologiei utilizate[16]

S-a sustinut, noteaza Sanda Ghimpu si colaboratorii sai, în legatura cu aceste limite maxime ca art. 70 din Legea 7/1977 - a calitatii produselor si serviciilor nu ar reglementa o situatie a riscului normat, pe considerentul ca acest risc exclude, prin ipoteza, nevinovatia celui în cauza. Ori, din moment ce, potrivit art. 72 alin. 1 al aceleiasi legi, muncitorii care, prin nerespectarea disciplinei de productie sau tehnologiei, au provocat, din vina lor, rebuturi sau produse declasate, nu vor fi retinuti pentru munca prestata la operatia care a determinat rebutul sau produsul declasat, chiar daca acestea se încadreaza în limitele maxime admisibile stabilite în conformitate cu art. 70 se conchide în cadrul acestei teze, ca notiunea de pierderi tehnologice, în întelesul acestui din urma text, "nu-si mentine semnificatia juridica de varietate a riscului de serviciu normal prestabilit".

În opinia autoarei si a colaboratorilor sai sus-amintiti, acest punct de vedere nu ar putea fi acceptat deoarece, din moment ce limitele maxime de pierderi tehnologice pentru produsele specifice ramurii, privesc produsele ale caror efecte de calitate sunt "inerente tehnologiei utilizate", este evident ca art. 70 al Legii nr. 7/1977 reglementeaza un caz tipic de risc normal al serviciului - sub forma sa normata - în întelesul art. 2 alin 2 din Codul muncii care prevede ca persoanele încadrate în munca "nu raspund de pierderile inerente procesului de productie care se încadreaza în limitele prevazute de lege".

Dispozitiile art. 72 alin. 1 din Legea 7/1977 au în vedere nu riscul normal al serviciului, ci acele rebuturi si produse declasate (prejudicii).

Ţinându-se seama de caracterul aleatoriu al oricarui fenomen care se subsemneaza notiunii de risc, si în cazul limitelor de pierderi admisibile, acestea nu se aplica în mod automat, întrucât producerea lor este numai posibila, nu necesara. Prin urmare, pierderile se iau în considerare numai daca sunt reale - daca s-au produs efectiv si nu sunt determinate de vinovatia salariatului. În ipoteza în care ele ar fi cauzate prin încalcarea cu vinovatie a disciplinei de productie sau tehnologie, ele vor fi imputabile.

2. Riscul nenormat. Unii autori enumera cu exactiate numarul situatiilor în care are loc aceasta utlima forma a riscului normal al serviciului, altii însa aprecieaza ca acesta ar cuprinde o serie de eventualitati ce nu pot fi date cu anticipatie.

Astfel, în primul caz sunt amintite 3 situatii:

a) Atunci când, datorita specificului lor, pierderile nu au putut face obiectul unei "normari" prestabilite legal, cel putin pâna în momentul savârsirii faptei pagubitoare.

În astfel de situatii, dupa caz, în functie de împrejurarile concrete, de conditiile proprii ale procesului de productie si ale altor factori, se aprecieaza de organul de drept a stabili raspunderile materiale si, în final, de organul de jurisdictie, în ce masura exista, pentru unitate un risc nenormat - si deci paguba nu este imputabila - ori, dimpotriva, exista o fapta ilicita si astfel se procedeaza la imputarea pagubei în sarcina celor considerati vinovati.

Sunt considerati a face parte din aceasta categorie, muncitorii care lucreaza cu materii prime sau materiale pentru care nu exista reglementate norme de perisabilitate, lucratorii operativi din comert, care desfac un volum foarte mare de marfuri de mica valoare cu sorturi si preturi foarte variate, care se vând clientilor în cantitati diferite, etc.

Deci, prin însasi natura serviciului lor, aceste persoane pot savârsi uneori în procesul muncii la un interval oarecare de timp si în mod inerent (normal) - tinându-se cont mai ales de conditiile în care-si desfasoara activitatea - unele greseli neînsemnate, care produc pagube relativ minore.

În toate aceste cazuri ramâne a se aprecia daca suntem în prezenta unui risc normal de serviciu - exonerator de raspundere - sau daca cel în cauza raspunde totusi material, deoarece vinovatia, oricât de redus ar fi gradul ei, atrage raspunderea materiala fiind vorba de o fapta cu caracter ilicit.

b) În cazul obligatiilor de diligenta (nu de rezultat) cum ar fi de exemplu situatia în care se afla medicii, consilierii juridici, jurisconsultii care nu raspund decât daca solutiile adoptate sau avizele date de catre acestia, care au atras pagube unitatii, au fost vadit contrare legii.

În cazul în care aceste persoane, în urmarirea scopului profesional propus, opteaza pentru o solutie sau pentru un mod de procedare care în final se dovedeste mai putin avantajos pentru unitate decât celelalte posibile, raspunderea lor materiala va putea fi stabilita, de asemenea, numai daca se dovedeste ca optiunea lor a implicat o grava culpa de ordin profesional. În toate celelalte cazuri riscul rezultat din aceste situatii se considera a fi normal si trece asupra unitatii.

c) Ultima situatie se refera la lipsurile ce au depasit limita normelor legale de scazaminte, fara ca totusi sa existe o vinovatie în producerea prejudiciului respectiv.

Astfel, lipsurile peste limita normelor legale de scazaminte, în masura în care nu se datoresc vinei cuiva, se trec pe seama cheltuielilor de productie sau de circulatie, dupa caz, pe baza aprobarii organelor prevazute.

În al doilea caz, alti autori nu precizeaza cu exactitate numarul situatiilor în care exista un risc nenormat, însa sunt amintite urmatoarele:

pierderi naturale peste norme

pierderi din alterarea unor marfuri sau uzura unor bunuri

si alte situatii diverse, nespecificate, netipice, proprii diferitelor locuri de munca sau activitati.

D. Forta majora

Forta majora este mentionata expres în art. 102 alin. 2 Codul Muncii. Ea reprezinta în cadrul raspunderii materiale, imposibilitatea pentru angajat de a executa obligatiile sale, pagubind în acest mod unitatea din cauza survenirii unui fenomen extraordinar, de neînvins, imprevizibil.

Pentru ca aceasta cauza sa-si produca efectul exonerator de raspundere trebuie sa îndeplineasca anumite conditii:

evenimentul sa fie extraordinar

sa fie imposibil de învins

sa fie imprevizibil

angajatul însusi sa nu fi contribuit la producerea fenomenului (evenimentul trebuie sa survina independent de vointa omului).

Invincibilitatea evenimentului, adica imposibilitatea de a-i rezista, este de esenta fortei majore. Prin aceasta trasatura esentiala, forta majora se deosebeste de cazul fortuit si de starea de necesitate.

F.    Cazul fortuit

Cazul fortuit poate fi definit ca împrejurarea în care angajatul cauzeaza un prejudiciu unitatii pentru ca, necunoscând unele situatii sau anumite însusiri ale unor obiecte, nu a putut prevedea urmarile pagubitoare ale conduitei sale, fara ca imposibilitatea previziunii sa se datoreze propriei sale culpe.

Ca o trasatura definitorie a acestei cauze ar fi imprevizibilitatea evenimentului respectiv.

Codul actual (art. 102 alin. 2), spre deosebire de cel anterior (1967), mentioneaza expres si distinct ambele cauze - forta majora si cazul fortuit. De aceea, consider ca se impune a face deosebire între aceste doua cauze.

În literatura juridica s-a considerat ca distinctia dintre cazul fortuit si cel de forta majora rezida caracterul imprevizibil al primului si cel invincibil al celui de-al doilea .

Într-o alta opinie[20], ceea ce constituie elementul distinctiv al celor doua notiunii este caracterul exterior al fortei majore, deci o cauza exterioara, extrinseca domeniului de activitate sau persoanei care o invoca, adica actiunii sau inactiunii celui chemat a raspunde, în timp ce cazul fortuit presupune o cauza intrinseca, deopotriva invincibila si imprevizibila, ca si în cazul fortei majore.

Un alt aspect, ce determina deosebirea dintre cele doua cauze, este caracterul imprevizibil. Ceea ce apare necesar de subliniat este în functie de care factori se apreciaza caracterul invincibil si imprevizibil al fenomenului sau evenimentului considerat a constitui un caz fortuit ori de forta majora.

Este de precizat ca aceasta apreciere nu se poate face in abstracto, ci in concreto. Astfel fiind, caracterul invincibil si imprevizibil al fenomenului (evenimentului) cauzator al prejudiciului trebuie sa fie apreciat, pe de-o parte, în functie de posibilitatile si mijloacele pe care persoana încadrata le avea efectiv si pe care putea si trebuia sa le utilizeze ori pe care cel în cauza trebuie sa le aiba potrivit îndatoririlor sale contractuale, iar pe de alta parte, în raport cu nivelul cunostintelor pe care faptuitorul trebuie sa le detina pentru a-si desfasura activitatea în postul în care era încadrat.

În acest sens, se retine, cu titlu de exemplu sentinta civila nr. 1187/1996. Astfel, s-a decis ca producerea unui înghet neprevazut care a facut sa înghete apa într-un motor de autoturism (ARO), determinând spargerea acestuia, constituie caz fortuit exonerator de raspundere.

Tot astfel, într-o alta speta, s-a hotarât ca "nu se poate retine culpa gestionarului daca paguba s-a produs într-o zi de duminica, în timp ce contestatorii nu aveau acces în unitate. Defectarea agregatului, în aceste conditii, constituie un caz fortuit" (Curtea de Apel Iasi, decizia civila nr. 216/1997). O alta cauza exoneratoare de raspundere, mentionata de unii autori, pe lânga cele cinci mai sus-amintite, ar fi acordul unitatii. Acesta intervine atunci când unitatea, prin organele sale, autorizeaza o persoana încadrata în munca sa procedeze la actiuni care au ca efect eliminarea patrimoniului unitatii.

Pentru a exista exonerare de raspundere, este necesar ca acest acord sa fie dat de organul persoanei juridice, în cadrul unor atributii de serviciu, cu formele prescrise de lege si sa nu fi fost provocat prin comportarea culpabila a însasi persoanei încadrate care are calitate de organ.

De asemenea, este necesar, asa cum am mai mentionat, ca acordul sa nu fie vadit ilegal.

Consider ca e necesar a face o scurta analiza a asemanarii acestei cauze de exonerare a raspunderii cu ordinul de serviciu. Principala asemanare consta în posibilitatea stramutarii raspunderii de la persoana executanta la persoana care a dat ordinul sau consimtamântul.

Literatura juridica de specialitate a facut o analiza mai ampla a acestei probleme si astfel au fost subliniate principalele deosebiri care exista între aceste cauze:

- în cazul acordului unitatii, consimtamântul poate fi dat numai de persoana care are calitatea de organ al persoanei juridice, spre deosebire de ordinul de serviciu care poate sa emane de la oricare superior ierarhic al persoanei care executa.

- în vreme ce acordul unitatii reprezinta o încuviintare, ordinul de serviciu obliga la executarea lui. 

2.3.Fapta sa fie în legatura cu munca sa si sa fie fapta proprie

Raspunderea materiala se aplica salariatilor numai daca faptele sunt în legatura cu munca lor. Pentru a sti daca o fapta este sau nu în legatura cu munca angajatului, va trebui sa fie raportata la obligatiile de serviciu ce-i revin prin contractul sau de munca. Conduita comisiva sau omisiva a salariatului trebuie sa faca parte din sfera sa de atributii. Numai în acest caz pentru paguba produsa va raspunde conform codului muncii si nu potrivit normelor de drept civil.

Principiul raspunderii pentru fapta ilicita, deopotriva directa si proprie, fara a fi prevazut expres de cod, se degaja din norma generala a art. 102 alin. 1, potrivit caruia "persoanele încadrate în munca raspund pentru pagubele aduse avutului obstesc din vina si în legatura cu munca lor".

Potrivit art. 12 din Ordonanta Guvernului nr. 121/1998, raspunderea materiala a militarilor (si a salariatilor civili din unitatile militare) " este angajata în cadrul producerii unor pagube astfel:

A. În sarcina gestionarilor, pentru pagubele produse de acestia în propria gestiune sau:

a) când, potrivit dispozitiilor legale, atributiile au fost executate de un delegat al lor sau de o comisie si se constata o paguba, daca nu se face dovada ca aceasta s-a produs în absenta gestionarului;

b) când au primit bunurile în cantitati mai mici decât cele înscrise în documentele însotitoare sau cu mici aparente, fara sa fi întocmit proces verbal de constatare;

c) când nu au solicitat, în scris, asistenta tehnica de specialitate la primirea bunurilor, desi aceasta era necesara.

B. În sarcina militarilor, pentru pagubele produse atunci când primesc, transporta, pastreaza si elibereaza bunuri materiale si valori, fara a avea calitatea de gestionar în întelesul legii.

C. În sarcina comandantilor sau sefilor unitatilor, când:

a) nu au asigurat gestionarilor, la solicitarea în scris a acestora, în cazurile prevazute de lege, asistenta tehnica de specialitate la primirea, transportul, depozitarea, inventarierea si distribuirea bunurilor materiale si a altor valori;

b) nu au luat masurile necesare pentru remedierea deficientelor sesizate în scris de catre gestionari;

c)     s-au substituit gestionarilor în exercitarea atributiunilor acestora;

d)     au dat gestionarilor sau altor militari care raspund de bunuri materiale, ordine ilegale sau gresite care au condus la producerea de pagube.

e)      au rezultat pagube, ca urmare a nevalorificarii drepturilor la despagubiri pentru cauzarea de prejudicii;

f)       pagubele au rezultat din neurmarirea unor semne survenite din orice cauze si pentru care exista titlu executoriu;

g)     nu au luat masuri de siguranta necesare pentru pastrarea în bune conditii a bunurilor materiale si altor valori.″

Raspunderea pentru pagubele cauzate de catre salariat printr-o fapta penala în legatura cu munca sa

Prin derogare de la principiul examinat (savârsirea faptei ilicite de catre persoana încadrata, în legatura cu munca ei), daca fapta ilicita pagubitoare, în legatura cu munca persoanei încadrate, constituie o infractiune, în temeiul art. 103 alin. 2 Codul Muncii, "raspunderea se stabileste potrivit legii penale, care la rândul ei, statorniceste ca repararea pagubei se face potrivit dispozitiilor legii civile dupa distinctiile cuprinse în art. 14 alin. 3 Codul de procedura penala".

Deci, se pot ivi situatii în care, desi paguba este cauzata unitatii de catre salariatul sau si, desi fapta daunatoare este în legatura cu munca, nu sunt aplicabile regulile specifice

raspunderii materiale, ci normele raspunderii civile, de drept comun, pentru ca fapta întruneste elementele unei interactiuni.

Se noteaza, de asemenea, ca, spre deosebire de raspunderea civila, în cadrul careia în principiu, creditorul obligatiei contractuale, vatamat prin infractiune, are optiunea între raspunderea delictuala si cea contractuala, în materia raspunderii materiale, o asemenea optiune este exclusa, avându-se în vedere caracterului imperativ al art. 103 alin. 2 din Codul Muncii.

Deci, în cazul faptei penale savârsite de persoana încadrata în legatura cu munca ei, se are în vedere, la stabilirea întinderii pagubei, atât dauna efectiva cât si beneficiul nerealizat; de asemenea, raspund solidar fata de unitate (art. 1003 Codul civil) toti infractorii participanti la comiterea infractiunii în calitate de coautor, instigator sau complice.

Recuperarea pagubei se face, însa, în conformitate cu normele specifice raspunderii materiale în cazurile în care a intervenit, potrivit legii, clasarea, scoaterea de sub urmarire, încetarea urmaririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal, deoarece fapta nu mai poate fi considerata infractiune si nu poate fi sanctionata ca atare.

În legatura cu acest aspect (raspunderea pentru pagubele cauzate de catre salariat printr-o fapta penala în legatura cu munca sa) se retine decizia sectiei civile nr. 1868 din 17.09.1979, si anume:

"Prin actiunea introdusa la data de 15.12.1977, Baza de aprovizionare din cadrul Ministerului Transportului si Telecomunicatiilor, a chemat în judecata pe A.S. si pe S.N., solicitând obligarea lor în solidar la plata sumei de 23.357 lei, cu titlu de despagubiri. În motivarea actiunii, s-a aratat ca în ziua de 29.05.1976 s-a produs, din culpa pârâtilor, un accident de circulatie pe linia industriala de garaj a unitatii, în urma caruia s-a avariat grav un autolift din import ce se afla într-un vagon si pentru a carui reparare s-a cheltuit suma solicitata prin actiune. S-a mai aratat ca împotriva pârâtilor s-a facut plângere la organele de urmarire penala, însa procesul penal a încetat datorita amnistiei. În drept, actiunea este motivata pe dispozitiile cuprinse în art. 998-999 Codul civil.

Judecatoria Sectorului 8 Bucuresti, prin sentinta civila nr. 2300 din 16. 06.1978, a respins actiunea ca inadmisibila.

În motivarea solutiei s-a retinut ca, mai înainte de introducerea actiunii de fata, unitatea a emis o decizie, prin care a imputat celor doi pârâti din cauza suma ce reprezinta prejudiciul cauzat, situatie în care, alegând calea civila de recuperare a pagubei, nu putea recurge la recuperarea prejudiciului pe cale penala, conform prevederilor art. 19 alin. 4 Codul de procedura penala, decât daca ar fi renuntat la calea civila, respectiv la recuperarea prin decizia de imputare, ceea ce însa nu a facut; ca, într-o atare situatie - a conchis instanta - actiunea de fata este inadmisibila si urmeaza a fi respinsa.

Solutia judecatoriei a fost mentinuta de Tribunalul Municipiului Bucuresti, Sectia a III-a civila, care, prin decizia nr. 2175 din 09.08.1978, a respins ca nefondat recursul unitatii.

Prin recursul extraordinar declarat în cauza, procurorul general critica hotarârile mentionate, sustinând ca, în mod gresit, instantele au respins actiunea ca inadmisibila deoarece, în urma încetarii procesului penal, unitatea avea deschisa calea unei actiuni la instanta de drept comun pentru recuperarea prejudiciului chiar daca emisese anterior decizia de imputare.

Critica este întemeiata.

În conformitate cu dispozitiile cuprinse în art. 102 din Codul muncii, persoanele încadrate în munca raspund pentru pagubele aduse avutului obstesc din vina si în legatura cu munca lor.

Potrivit art. 103 alin. 1din acelasi cod, paguba ce trebuie recuperata, în cadrul raspunderii materiale, nu cuprinde foloasele nerealizate ca urmare a faptei savârsite de cel încadrat în munca.

În alineatul al doilea al art. 103 din codul mentionat, se arata ca atunci când paguba a fost cauzata unitatii printr-o fapta ce constituie infractiune, raspunderea se stabileste potrivit legii penale; în acest caz în cuantumul pagubei se cuprinde si folosul nerealizat.

Recuperarea pagubei în cadrul raspunderii materiale se face prin decizia de imputare emisa de conducatorul unitatii, astfel cum se arata în art. 107 din codul muncii, decizie ce se emite în termen de 60 de zile de la data când cel în drept sa o emita a luat cunostinta de producerea pagubei.

În cazul în care unitatea, constatând paguba ca urmare a savârsirii unei infractiuni, a sesizat organul de urmarire penala, termenul de 60 de zile pentru emiterea deciziei de imputare se suspenda pe toata durata urmaririi penale.

Daca organul de urmarire penala dispune încetarea procesului penal, termenul de 60 de zile îsi reia cursul începând din ziua când s-a înregistrat la unitate încunostintarea facuta conform art. 246 alin. 1 Cod procedura penala.

Ca atare, în situatia în care s-a încetat procesul penal în faza de urmarire penala si deci actiunea civila pentru recuperarea pagubei nu mai poate fi solutionata în cadrul procesului penal, conducatorul unitatii este în drept sa emita decizie de imputare.

Atunci când paguba este urmarea savârsirii unei infractiuni, unitatea, asa cum s-a aratat, are posibilitatea sa recupereze atât paguba cât si folosul nerealizat.

Într-o atare situatie, raspunderea se stabileste în temeiul art. 998-999 Codul civil, pe calea unei actiuni introduse la instanta de drept comun.

Instanta, sesizata cu solutionarea unei asemenea actiuni, este datoare sa stabileasca existenta infractiunii, deoarece numai în caz afirmativ poate obliga la plata de despagubiri; astfel, fiind vorba de o raspundere materiala, recuperarea se face pe calea deciziei de imputare.

Rezulta, deci, ca natura juridica a celor doua categorii de raspunderi (raspunderea materiala si raspunderea civila) este diferita, iar din caracterul diferit al lor decurge consecinta inaplicabilitatii dispozitiilor cuprinse în art. 19 alin. 4 Codul de procedura penala, astfel cum se va arata în continuare.

Într-adevar, potrivit acestei dispozitii legale, persoana vatamata, care a introdus în instanta civila actiunea pentru recuperarea pagubei pricinuite prin infractiune, poate sa paraseasca aceasta instanta si sa se adreseze organului de urmarire penala sau instantei de judecata cu cerere de constituire de parte civila în procesul penal, daca punerea în miscare a actiunii penale a avut loc ulterior introducerii actiunii civile.

Or, recuperarea pagubei în cadrul raspunderii materiale, pe calea deciziei de imputare, fiind diferita de calea actiunii civile la instanta de drept comun, unitatea are posibilitatea sa introduca o atare actiune fara a fi obligata sa renunte la recuperarea pe calea deciziei de imputare.

Desigur, pe parcursul judecarii actiunii la instanta de drept comun, judecarea contestatiei împotriva deciziei de imputare se suspenda.

În urma solutionarii actiunii civile prin hotarâre definitiva trebuie reluata judecata contestatiei facute împotriva deciziei de imputare, iar hotarârea ce urmeaza a fi data este în functie de solutia adoptata în actiunea civila.

Daca aceasta actiune a fost admisa, se procedeaza la anularea deciziei de imputare, în caz contrar, se examineaza contestatia în fond pentru a se verifica temeinicia si legalitatea deciziei de imputare.

Fata de cele aratate în speta, se constata ca, în mod gresit, instantele au ajuns la concluzia ca actiunea de fata este inadmisibila pe motiv ca unitatea nu a renuntat la recuperarea pe calea deciziei de imputare, hotarârile atacate fiind date cu încalcarea esentiala a legii.

Se impune asadar, desfiintarea acestor hotarâri si rejudecarea cauzei.

În consecinta, recursul extraordinar, fiind întemeiat, urmeaza a se admite a se casa hotarârile atacate si a se trimite dosarul aceleiasi judecatorii, pentru o noua judecata." 

2.3. Prejudiciul cauzat patrimoniului unitatii

2.3.1. Notiune, caracteristici.

Ca notiune, în cadrul raspunderii materiale prin prejudiciu se întelege o modificare negativa a patrimoniului unitatii. Aceasta modificare negativa poate fi analizata sub doua aspecte:

- În primul rând prin micsorarea activului ca urmare a unor fapte ilicite (sustrageri, degradari, pierderi a unor bunuri ce constituie activul sau patrimonial).

- În al doilea rând prin cresterea pasivului (totalitatea obligatiilor evaluabile în bani, de exemplu penalitati, amenzi generate de fapta ilicita a angajatului).

În literatura de specialitate se vorbeste mai pe larg despre principiul potrivit caruia raspunderea materiala priveste numai dauna cauzata unitatii cu care autorul faptei are încheiat contractul de munca la data savârsirii acesteia. Astfel, Sanda Ghimpu, I.T.stefanescu, s. Beligradeanu, Gh. Mohanu au adus în tratatul lor precizari suplimentare cu privire al aceasta problema.

Prin urmare, conducatorul unitatii sau celelalte cadre de conducere încadrate în munca de organul ierarhic superior, raspund material fata de unitate, desi încadrarea si emiterea deciziei de imputare sunt de competenta organului mentionat.

În cazul în care paguba este provocata unitatii de catre personalul organului ierarhic superior care dispune luarea unor masuri ilegale si pagubitoare pentru unitatea subordonata ori de personalul altor unitati, toti acestia raspund civil fata de unitatea pagubita.

Angajatii delegati raspund material fata de unitatea deleganta si civil fata de unitatea în care îsi desfasoara activitatea.

Persoanele detasate raspund material fata de ambele unitati (cea care a dispus masura si cea la care s-a efectuat detasarea) pentru prejudiciile cauzate fiecareia dintre ele, deoarece în intervalul respectiv, faptuitorul se afla în raport de munca cu fiecare dintre cele doua unitati.

Se considera ca prejudiciul, pentru a declansa raspunderea materiala, trebuie sa îndeplineasca urmatoarele caracteristici:

a)     În primul rând trebuie sa fie material. Deci, aducând atingere unitatii, el trebuie sa aiba un continut economic (pentru a putea fi evaluat în bani).

b)    Totodata trebuie sa fie efectiv.

Spre deosebire de raspunderea civila, unde salariatul raspunde atât pentru paguba efectiva, cât si pentru foloasele nerealizate, în cadrul raspunderii materiale, salariatul raspunde material numai pentru diminuarea efectiva a patrimoniului unitatii. Astfel, acest caracter este specific raspunderii materiale.

c) Prejudiciul trebuie sa fie real si cert.

Caracterul real se refera la existenta sa neîndoielnica, evaluarea acestuia stabilindu-se pe baza unor date economice concrete, persoana încadrata neputând fi tinuta sa raspunda decât pentru înlocuirea valorilor efectiv pierdute din patrimoniul unitatii, nu si pentru valori stabilite nominal spre evidentiere.

Caracterul cert presupune ca întinderea prejudiciului sa fie bine determinata si evaluabila la o suma de bani determinata. Cât timp nu s-a stabilit în mod cert valoarea pagubei cauzate, nu poate fi emisa o decizie de imputare împotriva celui ce urmeaza sa raspunda material de producerea ei. Aceasta masura nu poate fi luata pentru a se conserva termenul legal de emitere, iar valoarea pagubei nu poate fi precizata ulterior, dupa cercetarile ce se vor face de organele competente pentru stabilirea cuantumului si a vinovatiei[21].

Dovada certitudinii trebuie facuta de unitate, asa cum se precizeaza în art. 178 din Codul muncii: "În orice litigii de munca, dovada temeiniciei si legalitatii dispozitiei sau masurii luate de unitate este în sarcina acesteia". Este necesar, deci, ca din actele de constatare a pagubei sau din alte probe sa rezulte neândoielnic întinderea si cuantumul pagubei[22].

Astfel, introducerea unei actiuni sau neexercitarea cailor legale de atac de catre jurisconsult nu atrage raspunderea sa materiala decât în acele cazuri în care se face dovada ca pretentiile unitatii erau întemeiate si, respectiv, hotarârea data era nelegala si netemeinica[23].

În cazul platilor nelegale, asa cum s-a aratat în literatura juridica[24], trebuie sa se faca distinctie între situatiile în care platile sunt permise, în principiu, dar sunt conditionate de detinerea aprobarii unor anumite organe, pe de o parte, si ipotezele în care partile sunt neconditionat interzis de lege, pe de alta parte. Daca în primul caz imputarea platilor nu ar fi justificata ori de câte ori suma platita ar corespunde unei prestatii efective în favoarea unitatii, în cel de-al doilea caz dauna are un caracter cert, neputându-se concepe ca o plata dispusa împotriva prevederilor legale imperative sa nu constituie un prejudiciu pentru unitate. Astfel, nu s-ar putea sustine ca este neimputabila salarizarea personalului încadrat în posturi neprevazute în statul de functii, sub cuvânt ca munca a fost prestata efectiv - deci s-a creat o anumita valoare - deoarece unitatile trebuie sa-si îndeplineasca sarcinile cu mijloacele ce le stau la dispozitie, neputând face cheltuieli decât cele pentru care li s-au afecta fondurile necesare .

Prejudiciul este cert si în cazurile în care plata, desi nu contravine unor dispozitii legale, este neeconomicoasca[26].

Deci, prejudiciul este real si cert, atunci când existenta si întinderea lui sunt neîndoielnice.

d) De asemenea, prejudiciul trebuie sa fie actual, adica deja produs, raspunderea materiala stabilindu-se în principiu numai pentru prejudiciile deja constatate, nu si pentru cele ce se vor produce în viitor. (art. 108 alin. 2 Codul muncii).

e) În sfârsit, o ultima caracteristica este aceea ca trebuie sa fie cauzat direct unitatii, adica printr-o fapta ilicita savârsita în legatura cu executarea contractului de munca si care aduce atingere unei valori patrimoniale apartinând unitatii.

Se face distinctia între prejudiciul cauzat direct si cel indirect . Astfel, prejudiciul poate fi produs în patrimoniul unitatii direct, printr-o fapta ilicita în legatura cu executarea contractului de munca si indirect, când în calitatea sa de comitent, unitatea este chemata sa despagubeasca un tert pentru daunele produse acestuia de catre salariat printr-o fapta savârsita cu prilejul executarii atributiunilor de serviciu.

Numai în primul caz, cel al prejudiciului direct în sensul aratat, poate fi stabilita raspunderea materiala. În cel de-al doilea caz, când unitatea raspunde fata de tert potrivit regulilor raspunderii civile delictuale, recuperarea sumelor platite cu titlu de despagubiri se efectueaza de la cel vinovat dupa aceleasi norme de drept comun.

Dimpotriva, când unitatea este chemata sa raspunda fata de un tert pentru neîndeplinirea unei obligatii contractuale, raspunderea salariatului fata de unitate se stabileste potrivit Codului muncii, cu exceptia cazului când fapta care a determinat neexecutarea contractului constituie infractiune.

În mod similar, daca unitatea este pagubita de persoana trimisa în delegare de catre o alta unitate, ea îsi poate recupera dauna numai printr-o actiune împotriva unitatii respective, exceptând cazul când fapta ar constitui infractiune. Unitatea care a platit despagubirile poate stabili raspunderea materiala în sarcina salariatului care a produs paguba în legatura cu munca prestata în delegare.

Pentru pagubele produse de catre cei aflati în detasare, unitatea la care aceasta se executa si care este pagubita este în drept sa stabileasca raspunderea materiala .

Evaluarea prejudiciului.

Nefiind expres prevazuta în lege, unii autori[29] sustin ca evaluarea prejudiciului se face la data constatarii sale, altii sunt de parere ca despagubirea trebuie calculata în raport cu valoarea bunului din momentul producerii prejudiciului, adaugându-se ca, în cazul în care paguba s-a produs într-o perioada de timp si nu printr-o singura fapta instantanee, este indicat sa se ia în considerare ultima zi a acelei perioade.

Solutia acceptata ar fi ca evaluarea se efectueaza în raport cu pretul în vigoare (existent) în momentul în care instanta judecatoreasca pronunta hotarârea de stabilire a despagubirilor, bazându-se pe principiul repararii integrale a prejudiciului.

Chiar daca Decretul nr. 208/1976 privind evaluarea pagubelor aduse unitatii prin lipsuri sau degradari, a fost abrogat, totusi în literatura de specialitate se vorbeste despre ipotezele la care s-a facut referire în aceasta reglementare.

Astfel, în cazul degradarilor de bunuri, exista situatii diferite:

- Bunul poate fi reparat sau reconditionat - deci se iau în calcul cheltuielile efectuate în acest scop.

- Daca bunul degradat poate fi valorificat cu pret redus, se iau în calcul diferenta dintre pretul bunului respectiv si pretul ce se obtine prin valorificarea lui.

- În cazul în care bunul obtinut prin reparare sau reconditionare este de calitate inferioara, la cheltuielile efectuate pentru aceste lucrari se adauga diferenta de pret dintre pretul bunului respectiv si pretul bunului reparat sau reconditionat.

- Daca bunul degradat se utilizeaza ca materie prima pentru producerea altui bun, se ia în calcul diferenta de pret dintre pretul bunului si pretul materiei prime pe care a înlocuit-o.

În toate aceste cazuri prevazute în aceasta reglementare, se tinea seama de gradul de uzura reala a bunului respectiv.

În ce priveste pagubele cauzate de gestionare prin lipsuri în gestiune, la calculul acestora se tine seama de posibilitatea compensarii lipsurilor cu plusurile cantitative, precum si de acordarea cotelor de perisabilitati, cu conditia ca aceasta sa se faca numai pentru aceeasi perioada de gestiune si la acelasi gestionar.

S-a decis ca atunci când plusurile apar în alta gestiune si se face dovada ca acestea sunt create prin manipulari gresite ale bunurilor, unitatea nu are paguba. Într-o astfel de situatie nu este cazul de a se discuta de compensare, ci de corectarea unor erori, daca bunurile în cauza exista în materialitatea lor în alt depozit al unitatii datorita unor omisiuni de înlocuire a documentelor . Tot cu privire la lipsurile în gestiune, se face aplicarea normelor legale privind acordarea coeficientilor de perisabilitate aminitite la riscul normat al serviciului. În acest caz, nu se acorda perisabilitati daca lipsurile la inventar constatate ar proveni din sustragerea, alterarea sau degradarea marfii datorita vinei celui în cauza .

2.4. Raportul de cauzalitate

Fiind o conditie necesara a raspunderii materiale, raportul de cauzalitate între fapta si prejudiciu este expres prevazut în Codul muncii astfel "persoanele încadrate în munca raspund pentru pagubele aduse unitatii din vina si în legatura cu munca lor". (art. 102 alin. 1 Codul muncii).

Raportul de cauzalitate nu este specific raspunderii materiale, ci este comun tuturor formelor raspunderii. Efectul poate fi generat de o singura cauza sau de mai multe cauze.

Deci, uneori, legatura cauzata între fapta ilicita (cauza) si prejudiciu (efectul) nu este numai consecinta unei singure cauze ci a unei pluralitati de cauze, având un grad de determinare deosebit la producerea prejudiciului.

Exista cauze principale si cauze secundare. Desi ambele declanseaza raspunderea materiala, în cazul celui a carui fapta ilicita constituie cauza principala, raspunderea materiala este mai mare, spre deosebire de cel a carui fapta ilicita constituie cauza secundara, unde raspunderea materiala este mai mica.

Tot astfel se întâmpla si în cazul cauzelor directe sau indirecte si a celor succesive sau concomitente.

Este evident ca în cazul celui care a provocat prejudiciul direct raspunderea materiala este mai mare decât cel care l-a provocat indirect.

În concluzie, este important sa se stabileasca atât cauzele care au provocat prejudiciul cât si gradul de determinare al fiecarei cauze asupra prejudiciului.

În literatura de specialitate s-a facut o analiza mai ampla privind criteriile si aplicatiile practice de stabilire a raportului de cauzalitate în cazul raspunderii materiale a persoanelor încadrate. Astfel, se pune problema stabilirii raspunderii în cazul în care circumstantele în care s-a produs prejudiciul sunt deosebit de complexe.

Altfel spus, se impune o analiza sistematica în cadrul fiecarui caz de raspundere materiala, pentru ca, din ansamblul fenomenelor, elementelor si relatiilor componente, aflate în interactiune, sa se determine raportul de cauzalitate. Dificultatea stabilirii legaturii cauzale este cu atât mai mare în cazurile în care, existând o pluralitate de cauze, trebuie sa se examineze si analizeze cu mare atentie care sunt cauzele principale si care sunt cele secundare, cauzele directe si cele indirecte, cele concomitente si cele succesive.

În primul rând, stabilirea faptelor ilicite care constituie cauzele directe ale prejudiciului de cele indirecte este necesara pentru ca, potrivit Codului muncii, de regula, persoana încadrata raspunde material numai pentru daunele provocate - deci cauzate - în mod direct, raspunderea materiala pentru dauna cauzata indirect fiind prevazuta numai cu titlu de exceptie.

În al doilea rând, stabilirea cauzelor principale si secundare este necesara deoarece, desi ambele antreneaza raspunderea materiala, conform art. 105 alin. 1 din Codul muncii, raspunderea materiala în caz de fapta comuna nu este egala pentru toti vinovatii, ci proportionala cu "masura în care fiecare a contribuit la provocarea ei". Deci, este clar ca raspunderea materiala este mai mare pentru cel a carui fapta ilicita constituie cauza principala a prejudiciului, decât a celui a carui fapta ilicita constituie cauza secundara a daunei aduse unitatii, dupa cum este normal ca cel care a provocat paguba indirect sa raspunda într-o proportie mai mica, daca legea prevede în sarcina sa o raspundere materiala.

Stabilirea exacta a cauzelor concomitente si succesive prezinta importanta pentru determinarea tuturor celor ce raspund material pentru prejudiciul provocat printr-o astfel de pluralitate de cauze.

Deci, organele care stabilesc raspunderea materiala si organele de jurisdictie au obligatia de a stabili concret, pentru fiecare caz în parte, cauzele care au provocat prejudiciul si gradul de determinare al fiecarei cauze asupra producerii prejudiciului, precum si obligatia de a face deosebirea între cauzele care au generat prejudiciul si conditiile care doar l-au influentat.

În legatura cu necesitatea existentei unui raport de cauzalitate între fapta imputata contestatorului si paguba, se retine cu titlu de exemplu decizia civila nr. 713/R/1994 a Curtii de Apel Brasov si anume:

"S-a imputat contestatorului, în calitate de impiegat de miscare în statia C.F.R. Brasov, o parte din valoarea pagubei cauzate prin scurgerea dintr-un vagon a unei cantitati de coloranti, culpa sa constând în neluarea de masuri pentru oprirea extinderii pagubei.

Imputatia a fost confirmata atât de prima instanta, cât si de instanta de apel, respingându-se contestatia.

În recurs, s-a constatat ca vagonul sosise în statia Brasov la 19 august 1992, si pâna când contestatorul a intrat a intrat în serviciu, la 25 august 1992, vagonul respectiv a fost tamponat de doua ori, cu ocazia manevrelor la care a fost supus, au fost depistate scurgerile din continut si nu s-au luat masurile corespunzatoare de catre persoanele obligate la aceasta.

Constatarea situatiei existente de catre contestator, în momentul intrarii sale în tura (pe care, de altfel, a raportat-o de îndata operatorului de specialitate) nu justifica retinerea raspunderii materiale în sarcina sa, în conditiile date, neexistând nici o legatura cauzala între omisiunea ce i s-a imputat si paguba suferita de unitate".

2.5.Vinovatia (culpa) salariatului

2.5.2. Notiunea, formele si gradele culpei

A. Daca pâna acum, am analizat conditiile cu caracter obiectiv, aceasta din urma conditie - culpa - are un pronuntat caracter subiectiv fiind expres prevazuta în Codul muncii astfel:

"Persoanele încadrate în munca raspund pentru pagubele aduse unitatii din vina si în legatura cu munca lor". În legatura cu aceasta prevedere se retine Decizia Tribunalului Municipiului Bucuresti, sectia a II-a civila nr. 167/1990

"Este de principiu ca persoanele încadrate în munca raspund pentru pagubele aduse avutului public, din vina si în legatura cu munca lor (art. 102 alin. 1 Codul muncii).

Aceasta înseamna ca, pentru a se stabili raspunderea lor materiala, este necesar a se face dovada vinovatiei lor la producerea pagubei.

Aplicând acest principiu la speta, judecatoria, ca prima instanta, admitând contestatia împotriva deciziei de imputare, a dispus anularea ei, solutie confirmata în recurs.

În acest sens s-a retinut pe baza materialului probator administrat, lipsa oricarei culpe în sarcina contestatorului. Sustinerea unitatii ca, în calitate de gestionar nu a luat masurile dispuse de conducere pentru evitarea pagubei, nefiind dovedita.

Dimpotriva, se constata ca, respectându-si îndatoririle de serviciu, contestatorul a luat asemenea masuri, dar paguba s-a produs din cauze obiective si anume datorita conditiilor deficitare de depozitare a materialelor, într-un spatiu exterior gestiunii, neîngradit si care servea ca loc de trecere, prea îngust si neacoperit. De asemenea, s-a retinut ca, în legatura cu aceste conditii de depozitare, contestatorul a sesizat de mai multe ori conducerea unitatii si a propus masurile ce se impuneau pentru protejarea materialelor gestionate, masuri care s-au luat numai în parte si s-au dovedit a fi insuficiente".

Vinovatia este atitudinea psihica a salariatului fata de fapta sa ilicita, precum si de prejudiciul produs.[37]

Culpa reprezinta o atitudine psihica negativa fata de regulile de comportament si presupune atât discernamântul autorului cât si vointa libera în desfasurarea conduitei sale.

Desi, de regula, vinovatia constituie un element comun al tuturor formelor raspunderii juridice, trebuie totusi precizat ca raspunderea materiala, spre deosebire de raspunderea civila, presupune vinovatia cu necesitate, drept o conditie "sine qua non" a declansarii ei, în absolut toate cazurile.

Culpa se întemeiaza pe discernamântul autorului, adica pe capacitatea sa de a decide asupra faptelor sale tinând cont de urmarile lor în planul relatiilor sociale. Cunoasterea implica posibilitatea lui de a-si reprezenta anticipat, de a prevedea aceste consecinte. Discernamântul fiind presupus, cel ce se apara prin lipsa de discernamânt este obligat sa faca dovada acestei aparari.

În cadrul raportului juridic de munca, persoanele minore raspund în aceleasi conditii cu cele majore, tinându-se seama de art. 7 din Codul muncii, care permite încadrarea în munca a minorilor astfel: "Începând de la vârsta de 16 ani fiecare persoana apta de munca poate sa desfasoare, pâna la vârsta de pensionare, o munca utila societatii care sa-i asigure mijloacele de existenta si de dezvoltare spirituala", dar si de art. 10 alin 3 al decretului nr. 31/1954 (privind persoanele fizice si persoanele juridice) care stabileste ca minorul exercita singur drepturile si executa tot astfel si obligatiile derivate din contractul de munca încheiat în conditiile legii.

Deci, minorul raspunde material pentru pagubele produse unitatii prin faptele sale ilicite, savârsite cu vinovatie si în legatura cu munca sa, fiind exclusa, astfel, raspunderea civila a parintilor, prevazuta de Codul civil pentru pagubele provocate unitatii de persoanele minore aflate în serviciul ei.

B. În ce priveste formele culpei, deoarece Codul muncii nu face nici o referire la aceastea, în literature de specialitate s-a recurs la reglementarea Codului civil (dreptul comun). Astfel, raspunderea materiala este angajata pentru toate formele nevinovatiei si anume:

- pentru faptele comise cu intentie - atunci când salariatul prevede si doreste sau numai accepta consecintele negative ale faptei sale.

- pentru faptele comise cu imprudenta - atunci când acesta prevede posibilitatea producerii acestor consecinte, dar fara teama, cu usurinta, considera ca ele nu se vor produce.

- pentru faptele savârsite cu neglijenta - atunci când acesta nu a prevazut urmarile faptei sale, desi putea si trebuia sa le prevada.

Capacitatea de prevedere a autorului faptei trebuie apreciata, nu în abstract, ci în concret, tinându-se cont de natura activitatii depuse de autor, de gradul de pregatire a acestuia, precum si de împrejurarile concrete în care s-a produs fapta.

În legatura cu acest aspect se retine articolul semnat de Martineanu Vâtca - "Dreptul" nr. 10-11/1994:

"Este de principiu ca, în material raspunderii materiale , raspunderea autorului faptei ilicite, savârsita în legatura cu munca, este atrasa, în cazul vinovatiei sale, indiferent de formele acestuia (intentie directa, indirecta, usurinta si neglijenta), ori gradele ei (culpa lata, culpa levis, culpa levisima).

Prin exceptie, în ipoteza prevazuta de art. 136 alin. 2, raspunderea celui vinovat exista numai în situatia în care autorul faptei este de rea-credinta, asadar, în cazul dolului direct.

Reglementarea de exceptie, statornicita de art. 136 alin. 3 din Codul muncii, nu este însa incidenta în cazul în care fapta este constatata de catre organele de control ale Curtei de Conturi (chiar daca fapta respectiva nu are caracter infractional) deoarece, în atare împrejurari nu mai suntem în prezenta unei raspunderi materiale (reglementata de Codul muncii), ci a unei raspunderi civile, avându-se în vedere art. 45 si art. 77 din Legea 94/1992 privind organizarea si functionarea Curtii de Conturi.

Cum în domeniul raspunderii civile - fie delictuala, fie contractuala - raspunderea este atrasa în caz de culpa, indiferent de gradele acesteia, deci întocmai precum este si regula în materia raspunderii materiale, rezulta ca dispozitia de exceptie înscrisa în art. 136 alin. 1 din Codul muncii, nu se mai poate aplica, deoarece acest din urma text fiind situat în Codul muncii iar nu în Codul civil, reglementeaza un caz de exceptie în domeniul raspunderii materiale, si nu în cel al raspunderii civile.

Or, dupa cum am stabilit mai sus în situatia stabilirii raspunderii reparatorie potrivit art. 45 si art. 77 din Legea 94/1992, raspunderea autorului (autorilor) daunei este civila, iar nu materiala, chiar daca fapta generatoare de prejudicii nu are - prin ipoteza - caracter penal.

În consecinta, în cazul persoanei care a determinat desfacerea netemeinica sau nelegala a contractului de munca - ceea ce a atras despagubirea unitatii prin obligarea ei la despagubiri conform art. 136 alin. 1 si 2 din Codul muncii - raspunderea reparatorie a celui vinovat exista chiar daca el nu a fost de rea-credinta, în ipoteza în care dauna, fiind constatata de organele de control ale Curtii de Conturi, ea a fost stabilita de catre organele de jurisdictie ale acestei Curti la sesizarea procurorului financiar, potrivit art. 36 alin. 2, art. 42 alin. 1, art. 45 si art. 77 din Legea 94/1992."

C. În ce priveste gradul culpei - foarte usoara, usoara sau grava - aceasta îsi are aplicare în dreptul civil, când culpa este comuna, întinderea despagubirii reducându-se cu cota parte aferenta culpei victimei; astfel "când paguba a fost cauzata de mai multe persoane, raspunderea fiecareia se stabileste tinându-se seama de masura în care a contribuit la provocarea ei" (art. 105 alin. 1 Codul muncii).

În domeniul raspunderii materiale nu se pune problema stabilirii gradului vinovatiei deoarece angajatul raspunde pentru prejudiciul cauzat chiar si atunci când culpa sa a fost foarte usoara.

Cu toate acestea, totusi, în literatura de specialitate s-au stabilit unele criterii dupa care se poate aprecia gravitatea faptei ilicite, partea de vina si mai ales gradul de contribuire a fiecaruia la acoperirea pagubei daca fapta ilicita a fost savârsita în comun de mai multe persoane încadrate. Astfel, se tine cont de:

- postul detinut si gradul de subordonare al unuia dintre faptuitori fata de celalalt.

gradul de participare la cauzarea prejudiciului.

faptul daca s-au luat sau nu unele masuri pentru preîntîmpinarea si evitarea pagubei, deoarece, cei care au luat aceste masuri au o contributie mai mica decât cei care nu le-au luat deloc.

Regula este ca formele si gradele vinovatiei nu reprezinta nici o importanta, daca autor al pagubei este doar o singura persoana încadrata, deoarece, oricât de usoara ar fi vinovatia ei si chiar daca aceasta ar constitui doar o simpla neglijenta, cel în cauza raspunde material. În legatura cu acest aspect se retine decizia civila nr. 136/R/1996 a Curtii de Apel Brasov si anume:

"Contestatorul angajat al pârâtei, ca sofer profesionist, a avut în primire doua autoturisme si unuia din acestea i-a fost sustras un motor, a carui valoare i s-a imputat, retinându-se ca nu a luat masurile necesare de parcare, prin darea autoturismului în paza persoanei responsabila cu paza.

Decizia de imputare a fost anulata de prima instanta, solutie confirmata si în apel, retinându-se inexistenta unei legaturi de cauzalitate dintre disparitia motorului si îndatoririle de serviciu ale contestatorului, precum si lipsa de culpa, în raport cu faptul ca, pâna la sustragere, motorul a fost depozitat într-un garaj din incinta unitatii.

Solutia a fost infirmata în recurs.

S-a stabilit ca bunul a fost primit de contestator în gestiune, având obligatia de a-l pazi si ca nepredarea lui sefului de garaj sau de coloana, constituie o nerespectare a obligatiei sale, generatoare a prejudiciului si, deci, raportul de cauzalitate între îndatorirea de serviciu si prejudiciu este incontestabil.

Pe de alta parte, simpla depunere fizica a bunului într-un garaj, fara luarea masurilor asigurarii pazei reprezinta o fapta culpabila care declanseaza raspunderea materiala, Codul muncii nefacând nici o distinctie cu privire la formele culpei, simpla neglijenta fiind suficienta."

Exista si o exceptie prevazuta de Codul muncii în art. 136 "persoana care cu rea credinta a determinat aplicarea masurii desfacerii contractului de munca, raspunde material." în caz de anulare a desfacerii contractului. Este necesara, deci, existenta unei forme foarte grave a culpei - reaua-credinta - si bineînteles existenta prejudiciului. Se retine în acest sens Decizia Tribunalului Suprem, sectia civila nr. 2116/1989. Astfel, "În conformitate cu dispozitiile art. 134 din Codul muncii, desfacerea contractului de munca se stabileste prin dispozitie scrisa a conducerii unitatii, cu aratarea motivelor, a prevederilor legale pe care se întemeiaza, a termenelor, precum si a organelor la care masura luata se poate ataca, iar în cazul în care dispozitia de desfacere a contractului de munca a fost anulata, potrivit art. 136 din acelasi cod, unitatea este obligata sa reîncadreze în munca persoana careia i s-a desfacut contractul de munca si sa o despagubeasca pentru timpul cât a fost lipsita de retributie din aceasta cauza.

Daca, dupa anularea desfacerii ilegale a contractului, se constata ca o persoana, cu rea-credinta, a determinat luarea acestei dispozitii ulterior desfiintate, suma platita de unitate drept despagubiri va fi imputata acelei persoane (art. 136 alin 3 din Codul muncii), care va putea sa raspunda, dupa caz, disciplinar si penal.

Este de retinut ca spre deosebire de raspunderea materiala reglementata de art. 102 din Codul muncii, care opereaza în sarcina persoanelor încadrate în munca pentru pagube cauzate din vina lor, indiferent de gradul de vinovatiei, în cazul raspunderii instituite de art. 136 alin. 3 din cod, raspunderea materiala opereaza numai fata de persoana care cu rea-credinta a determinat aplicarea masurii de desfacere a contractului de munca, ulterior desfiintate, rea-credinta care nu se presupune, ci trebuie dovedita, în sensul ca a avut reprezentarea ca masura este vadit ilegala si, totusi, cu intentie, a procedat la luarea ei.

În cauza, anularea masurii desfacerii contractului de munca, s-a dispus pe considerentul ca a fost luata tardiv, peste termenul de 60 de zile de la data când cel în drept sa aplice masura a luat cunostinta de savârsirea abaterii (art. 13 alin ultim din Legea 1/1970) însa nu s-a dovedit ca cel ce a luat masura a cunoscut aceasta împrejurare si cu rea-credinta a procedat, totusi la aplicarea sanctiunii."

n toate celelalte cazuri în care se va constata o culpa usoara sau foarte usoara nu va putea fi atrasa raspunderea materiala a persoanei care a detrrminat desfacerea nelegala a contractului de munca a unui angajat (exceptia).

2.5.2. Dovada culpei

Sarcina dovedirii culpei revine unitatii potrivit dispozitiei cu caracer general din Codul muncii: "În orice litigiu de munca, dovada temeiniciei si legalitatii dispozitiei sau masurii luate de unitate este în sarcina acesteia."

Exceptii - prezumtia de culpa

O prima prezumtie în acest sens - cu caracter legal si subsidiar - este cuprinsa în art. 105 alin. 2 din Codul muncii potrivit caruia "daca masura în care fiecare a contribuit la provocarea pagubei nu poate fi determinata, raspunderea fiecareia dintre persoane se stabileste proportional cu salariul ei net, de la data constatarii pagubei si, daca este cazul, si în functie de timpul lucrat de la ultima inventariere a bunurilor".

Aceasta prezumtie este legala, fiind reglementata de Codul muncii si este subsidiara, devenind incidenta numai daca nu poate fi determinata "masura" în care fiecare dintre persoane a contribuit la cauzarea daunei.

Cea de-a doua prezumtie, specifica raspunderii materiale se refera la lipsurile din gestiune. Ea nu este prevazuta expres, fiind astfel o prezumtie simpla, creatie a practicii supremei instante.

În acest sens s-a statuat, cu caracter de îndrumare, ca "în cazurile în care se produc lipsuri în gestiune, actul de constatare a lipsei creeaza o prezumtie de culpa în sarcina gestionarului, caruia îi revine obligatia de a face dovada contrara"

Practic, persoana încadrata trebuie sa dovedeasca fie ca lipsa nu exista, fie ca, desi lipsa exista, ea provine din alte cauze decât fapta sa ilicita savârsita cu vinovatie, ca, de exemplu: paguba provine din faptul ca nu s-a asigurat gestionarului asistenta tehnica de specialitate, desi legal unitatea avea aceasta obligatie.

Pentru a rasturna prezumtia de vinovatie sau pentru a stabili un alt cuantum al prejudiciului, gestionarul trebuie, în principiu, sa administreze dovezi numai cu "acte legale", adica cu actele de intrare si iesire a bunurilor. Dovada cu alte acte oficiale, precum si cu alte mijloace de proba admise de lege - martori, prezumtii - nefiind admise decât în mod cu totul exceptional (forta majora, imposibilitatea de a tine evidenta, etc.)