Despre jurisdictia muncii. Decizii de imputare.

Despre jurisdictia muncii. Decizii de imputare.

4.1. Jurisdictia muncii.

Evidenta jurisdicitiei muncii în tara noastra însumeaza aproape un secol. Reflectând asupra conditiilor economice, sociale si politice ale etapelor parcurse, legislatia din acest domeniu a suferit numeroase schimbari, mentinându-si totusi, unele elemente comune, care au determinat configuratia specifica a jurisdictiei muncii. Astfel, Legea pentru organizarea meseriilor, creditului si asigurarile sociale muncitoresti, aparuta în 1902 reglementa modul de stingere a conflictului nascut între lucrator si patron prin sesizarea "Comisiei de arbitrii", urmând ca în anul 1920 sa apara Legea pentru reglementarea conflictului de munca care se ocupa, de asemenea, de reglementarea unei "proceduri de împaciuire" pentru cazurile în care s-ar fi dorit o încetare colectiva a lucrului.

Mai apoi, în 1931, Legea referitoare la muncitorii din porturi a adus reglementari partiale despre modul în care trebuie solutionat un conflict individual de munca.

În 1933, Legea privind înfiintarea si organizarea jurisdictiei muncii aduce pentru prima oara o modesta concretizare de idei de jurisdictie a muncii. Aceasta lege avea, însa, aplicabilitate numai la litigiile de munca nascute între lucratori si functionarii particulari angajati la persoane fizice sau juridice, inclusiv la proprietarii sau armatorii de vase comerciale nefiind aplicabile functionarilor publici si muncitorilor agricoli, cu exceptia celor ce activau în industrii agricole sau exploatari din paduri.

În perioada dictaturii regale, au avut loc modificari în domeniul jurisdictiei muncii, între care, desfiintarea institutiei asezarilor, pentru ca în concordanta cu politica starii de asediu, la care s-a adaugat si starea de razboi, jurisdictia muncii sa fie chiar lichidata. Atributiile de jurisdictie reveneau organelor militare.

Legea nr. 711 din 1946 a reprezentat o importanta masura legislativa, ce prevedea reorganizarea jurisdictiei muncii. În spiritul reglementarilor acestei legi, aveau competenta sa judece litigiile individuale de munca, comisiile sindicale de cercetare si arbitraj, tribunalele si curtile de apel, iar pentru solutionarea conflictelor colective de munca, erau competente comisiile de arbitraj colectiv.

Legea nr. 30 din 1948 aduce modificari în domeniul jurisdictiei muncii, introducând criteriul valorii litigiului în stabilirea competentei organului de judecata.

Legea nr. 3 din 1950 (Codul muncii din 1950) a aprogat Legea nr. 711 din 1946, instituind un sistem de jurisdictie a muncii care sa nu mai distinga între categoriile de salariati. Competenta generala de solutionare a unui litigiu de munca revenea de acum unui organ nou: Comisiei pentru solutionarea litigiilo 313x2314d r de munca.

Decretul nr. 266 din 1960 atribuia competenta în materie de solutionare a litigiilor de munca urmatoarelor organe:

a)     Comisiilor pentru solutionarea litigiilor de munca.

b)    Comitetului sindicatului din unitate.

c)     Instantelor judecatoresti.

d)    Organelor administrative ierarhic superioare.

Legea nr. 59 din 1968 a adus reglementari privind competenta, compunerea si modul de desfasurare a activitatilor comisiilor de judecata. Aceasta lege a fost abrogata prin Legea nr. 104 din 1992 care prin art. 4 a modificat art. 173 alin. 3 din Codul muncii, astfel:"Litigiile dintre persoanele încadrate în munca si unitati, în legatura cu încheierea, executarea si încetarea contractului de munca sunt litigii de munca si se solutioneaza de catre instantele judecatoresti sau alte organe prevazute de lege."

Prin adaptarea Legii nr. 168 din 1999, privind solutionarea conflictelor de munca, au fost stabilite si reguli procedurale în materia jurisdictiei muncii, care se completeaza fireste, cu prevederile Codului de procedura civila si cu cele cuprinse în Legea nr. 92 din 1992 pentru organizarea judecatoreasca.

Jurisdictia muncii are ca obiect solutionarea litigiilor de munca, adica a acelor litigii "care sunt legate de modul în care se desfasoara activitatea în unitate, inclusiv cele referitoare la raspunderea pentru fapte ilicite savârsite în procesul de productie sau cu ocazia lui"[1] cu exceptia acelor fapte care sunt calificate infractiuni.

Asadar, organele de jurisdictie a muncii au în competenta solutionarea, în conditiile legii, a unei categorii distincte de litigii, denumite litigii de munca.

Organele de jurisdictie a muncii

Daca jurisdictia muncii reprezinta ansamblul normelor legale care au ca obiect organizarea si functionarea organelor abilitate cu dreptul de a solutiona litigii de munca[2], trebuie sa cunoastem care sunt aceste organe.

Prin lege, a fost atribuita competenta de a solutiona litigii de munca, urmatoarelor organe:

a)     Instantelor judecatoresti.

b)    Comisiile (colegiilor) de disciplina.

c)     Altor organe ce au si atributii jurisdictionale, complementar cu activitatea lor principala.

d)    Curtea de Conturi.

Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 20 din 2002[3], privind modificarea si completarea legii nr. 92 din 1992 pentru organizarea judecatoreasca, a adus rezervari esentiale problemei jurisdictiei muncii. Astfel:

- art. 17 din Legea nr. 92 din 1992, va avea urmatorul cuprins:

"Clauzele privind conflictele de munca se judeca în prima instanta, cu celeritate, de catre complete formate din doi judecatori, asistati de doi magistrati consultanti [.]. În cazul în care judecatorii, care intra în compunerea completului, nu ajung la un acord asupra hotarârii, procesul se rejudeca în complet de divergenta, prevederile alin. 5 fiind aplicabile."

Este deci modificata Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 179 din 1999 privind modificarea si completarea legii nr. 92 din 1992 pentru organizarea judecatoreasca.

Organizarea si functionarea jurisdictiei muncii se întemeiaza, desigur, pe principiile general ale activitatii de judecata mentionându-si, însa, anumite particularitati:

apropierea judecatii de locul de munca (consiliile de disciplina).

celeritatea rezolvarii cauzelor (de exemplu atunci când conducatorul unitatii aprecieaza ca greva salariatilor a fost declansata fara respectarea legii, se adreseaza tribunalului, care va fixa termen pentru solutionare, ce nu va fi mai mare de 3 zile de la sesizare; hotarârea judecatoreasca pronuntata de tribunal este definitiva).

reducerea sau înlaturarea cheltuielilor pe care le implica de obiecei desfasurarea proceselor (spre exemplu, scutirea de taxa judiciara de timbru, potrivit Legii nr. 146 din 1997).

sesizarea unui organ de jurisdictie a muncii se face, de regula, de partea interesata.

executarea hotarârilor privind solutionarea litigiilo 313x2314d r de munca în modalitati cât mai apelative.

Notiunea de litigiu de munca

Potrivit prevederilor art. 172 alin. 3 din Codul Muncii[4], sunt considerate litigii de munca "Litigiile dintre salariati si unitati, în legatura cu încheierea, executarea si încetarea contractului de munca".

Pentru o corecta încadrare s-a apreciat ca sunt litigii de munca "toate litigiile legate de modul în care se desfasoara activitatea în unitate, inclusiv cele referitoare la raspunderea pentru fapte ilicite savârsite în procesul de productie sau cu ocazia lui, exceptând faptele care constituie infractiuni."

Legea nr. 168 din 1999 privind solutionarea conflictelor de munca (care a abrogat Legea nr. 15 din 1991) clarifica multe dintre problemele legate de conflictele sau litigiile de munca.

Potrivit Legii nr. 168 din 1999 prin art. 3 se precizeaza ca sunt conflicte de munca "conflictele dintre salariati si unitatile la care sunt încadrati, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic, ori la drepturile rezultate din desfasurarea raporturilor de munca."

Partile litigiului de munca

Raportul juridic de munca se naste între salariat si persoana juridica sau fizica ce îl angajeaza în munca.

Acest raport juridic este bilateral, deoarece poate exista numai între doua parti: salariatul si unitatea. Litigiul de munca generat de raportul juridic individual de munca, are ca parti principale, chiar partile între care s-a stabilit acest raport: salariatul si unitatea.

Salariatul poate fi parte în litigiul de munca, daca sunt îndeplinite conditiile prevazute de Dreptul comun: calitatea procesuala, capacitatea procesuala, interes si drept. Aceste cerinte se analizeaza de catre: organul jurisdictional, tinându-se seama de specificul raportului juridic de munca.

Potrivit art. 111 alin. 1 din Codul Muncii, unitatea are obligatia, în conditiile legii, sa despagubeasca unitatea încadrata în munca, daca a suferit din culpa unitatii, un prejudiciu, în timpul îndeplinirii obligatiilor de serviciu sau în legtaura cu serviciul. Daca la plecarea din unitate salariatul nu fusese despagubit, va putea ulterior (respectând formele legale) sa apeleze la asocierea organului jurisdictional al muncii (instantele de judecata). Asadar, un fost salariat este parte în litigiu de munca, numai daca acest litigiu se refera la drepturi si obligatii ce privesc activitatea desfasurata pe timpul cât avea contract de munca acea unitate.[5]

2. Unitatea (angajatorul) este calculata parte a litigiului de munca (ordinea putea fi inversata) cu o conditie: sa aiba personalitate juridica. Daca a fost subiect în contractul individual de munca (angajatorul), conditia este îndeplinita implicit. Daca unitatea nu are personalitate juridica, atunci:

- parte în litigiul de munca va fi organul sau ierarhic superior sau,

- va fi parte în litigiu chiar aceasta unitate, daca dispune de reprezentare pentru a încheia contracte individuale de munca.

Potrivit art. 107 alin. 1 din Codul Muncii, în cazul raspunderii materiale a conducatorului unitatii sau a altor persoane ncadrate în munca de organul ierarhic superior, decizia de reprezentare se emite de catre acest organ. În acest caz, parte în litigiu de munca nascut ca urmare a introducerii contestatiei, va fi acest organ ierarhic superior (si nu unitatea angajatoare), care va apara interesele unitatii subordonate. Prin deciziile nr. 107/1997 si 662/1997, Curtea Constitutionala a statuat ca art. 107 alin. 1, Teza a II-a este constitutionala.

3. Mostenitorii salariatului pot figura ca parte într-un litigiu de munca, atât ca reclamanti, cât si ca pârâti.

a) în calitate de reclamanti, atunci când cheama în judecata unitatea, pentru plata unor drepturi banesti rezultate din executarea contractului de munca încheiat cu salariatul decedat (art. 73 lit. d) din Legea nr. 168/1999).

b) au calitatea de pârâti într-un litigiu de munca, mostenitorii salariatului care a produs paguba.

4. Participarea unor terte persoane în litigiul de munca sub forma: interventiei accesorii.

O cale precedenta proprie litigiilor de munca o reprezinta interventia la cererea unitatii, a salariatului ce a determinat cu rea credinta, desfacerea contractului de munca, înlesnirea producerii pagubei sau efectuarea platii nelegale. În acest fel, hotarârea îi va fi opozabila, iar prejudiciul (despagubirile) va putea fi recuperat pe seama sa.

5. Procurorul este în drept sa participe, daca aprecieaza necesar, în orice litigiu de munca.

6. Sindicatele pot fi parte alaturata într-un litigiu de munca exercitând atributiile legale si statutare cu privire la apararea dreptului membrilor ce decurg din legislatia muncii.[6]

În ce priveste solutionarea litigiilor de munca, aceasta se face de catre judecatorii si celelalte instante de judecata (Tribunale, Curti de Apel, Curtea Suprema de Justitie), de catre comisiile sau colegiile de disciplina si Curtea de Conturi.

O situatie speciala privind raspunderea materiala este reglementata de Legea nr. 94 din 1992 (modificata inclusiv prin Legea nr. 77/2002) privind organizarea si functionarea Curtii de Conturi. Art. 18 din aceasta lege precizeaza ca persoanele juridice suspuse controlului Curtii de Conturi sunt:

- Statul si unitatile administrativ teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public;

- Banca Nationala a României;

- Regiile Autonome;

- Societatile comerciale la care Statul, unitatile administrativ-teritoriale, institutiile publice sau regiile autonome detin singure sau împreuna, integral sau mai mult de jumatate din capitalul social;

- Organismele autonome de asigurari sociale sau de alta natura care gestioneaza bunuri, valori sau fonduri, într-un regim legal obligatoriu, în conditiile în care prin lege sau prin statutele lor se prevede acest lucru.

Conform art. 41 în cazul în care administratorii, gestionarii, contabilii au produs o dauna unitatilor indicate în art. 18, singuri sau împreuna cu alti salariati, iar despagubirea prejudiciilor nu s-a facat de catre organele de control ale Curtii de Conturi, raspunderea celor în cauza - nefiind vorba prin ipoteza de o fapta penala - este materiala (de drept al muncii).

Particularitatea (exceptia) consta numai în faptul ca plângerea (contestatia) împotriva deciziei de imputare sau angajamentului de plata este de competenta colegiului jurisdictional, al Camerei de Conturi judetene (a Municipiului Bucuresti), iar nu a instantei de judecata.

Dimpotriva, potrivit art. 40 din lege, daca dauna se datoreaza acelorasi categorii de persoane, dar a fost descoperita de catre organele de control ale Curtii de Conturi, raspunderea celor vinovati este civila (nu materiala).

Ca urmare, recuperarea prejudiciilor se realizeaza pe calea unei actiuni formate de procurorul financiar la Colegiul Jurisdictional al Camerei de Conturi judetene (a Municipiului Bucuresti). În acest caz este exclusa, deci, recuperarea prejudiciilor prin emiterea deciziei de imputare sau asumare în scris a unui angajament de plata.

Art. 40 si art. 41 din Legea nr. 94 din 1992 ar trebui sa se aplice potrivit doctrinei juridice si în cazul obligatiei de restituire (art. 106 din Codul Muncii) deoarece o astfel de obligatie (de restituire) rezulta tot ca urmare a existentei unei daune produse persoanelor juridice indicate de art. 18.

Cu toate ca aceasta concluzie decurge din interpretarea rationala a acestor texte legale, Sectia Jurisdictionala a Curtii de Conturi s-a pronuntat în sensul ca ele nu ar fi aplicabile si în ipoteza obligatiei de restituire.

Aceleasi texte din Legea nr. 94/1992, respectiv art. 40 si art. 41 - se aplica si în cazul functionarilor publici. si aceasta deoarece normele juridice din Legea nr. 94/1992 cu caracter special fata de cele generale (de drept comun) cuprinse în Legea nr. 188 din 1999 privind Statutul functionarilor publici.

Se retin cu titlul de exemplu urmatoarele decizii:

1. Contestarea deciziei de imputare. Organul jurisdictional competent. Caracterul de exceptie al art. 46 din Legea nr. 94/1992.

Legea nr. 94/1992 prevede în art. 46 ca sunt supuse jurisdictiei instantelor Curtii de Conturi contestatiile introduse împotriva actelor de imputatie de catre administratori, gestionari, contabili, precum si de catre ceilalti salariati care au participat, împreuna cu acestia, la producerea pagubelor cauzate persoanelor juridice prevazute de art. 18 din lege, în legatura cu formarea, administrarea si întrebuintarea resurselor financiare ale statului si ale sctorului public, precum si cu gestionarea patrimoniului public si privat al statului si al unitatilor administrativ-teritoriale.

Rezulta cu evidenta ca, în ipoteza în care actele de imputatie nu privesc persoanele vizate prin art. 46 din Legea nr. 94/1992 sau pagubele nu au fost cauzate persoanelor juridice susceptibile a fi supuse contractului Curtii de Conturi potrivit art. 18 din lege, competenta de solutionare a contestatiilor revine instantelor judecatoresti, în conformitate cu prevederile art. 174 din Codul Muncii, deoarece dispozitiile de exceptare de la normele dreptului comun îngradesc competenta instantelor Curtii de Conturi de judecare a contestatiilor, împotriva actelor de imputatie numai la situatiile aratate de art. 46 din mentionata lege.

2. Constetatie. Competenta generala. Colegiul Jurisdictional al Curtii de Conturi.

Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, prin sentinta civila nr. 9319/01.10.1996 a admis contestatia formulata de contestatorul P.D.A. împotriva deciziei de imputare nr. 124/21.04.1995, emisa de S.C. "C" - S.A. ;i a anulat aceasta decizie.

Împotriva sentintei a declarat apel pârâta, cerând schimbarea ei, în sensul admiterii contestatiei.

Tribunalul constata ca rezolvarea contestatiei intra în competenta Colegiului Jurisdictional al Curtii de Conturi si nu în competenta instantelor judecatoresti.

Potrivit dispozitiilor art. 46 din Legea nr. 94/1992, Colegiul Jurisdictional judeca în prima instanta contestatiile introduse împotriva actelor de imputatie de catre administratori, gestionari, contabili, precum si de ceilalti salariati care au participat împreunca cu acestia la producerea pagubelor cauzate persoanelor juridice prevazute de art. 18, în legatura cu formarea, administrarea si întrebuintarea resurselor financiare ale statului si al unitatilor administrativ teritoriale.

Contestatorului i s-a imputat suma de 8.052.262 lei, pentru faptul ca în calitate de director tehnic, nu a urmarit executarea unui contract, prejudiciind unitatea la care este încadrat si la care statul detine capitalul majoritar.

Întrucât reclamantul, prin functia sa, face parte din categoria persoanelor indicate de art. 46 din Legea nr. 94 / 1992, iar unitatea pagubita se afla în situatia prevederilor art. 18 lit. d) din aceeasi lege, prejudiciul cauzat în legatura cu functia contestatorului si administrarea patrimoniului unitatii, Tribunalul urmeaza sa constate ca solutionarea litigiului intra în competenta Colegiului Jurisdictional al Curtii de Conturi.

În consecinta, tribunalul, în baza art. 159 pct. 1 si art. 158 alin. 1 Codul de procedura civila, precum si a art. 150 din Legea nr. 94/1992, va declina competenta în favoarea colegiului jurisdictional al Camerei Municipiului Bucuresti a Curtii de Conturi.

4.2. Decizia de Imputare.

Decizia de imputare este un act unilateral prin care conducatorul unitatii stabileste pe baza documentatiei prezentate de compartimentul de resort, identitatea persoanei vinovate de producerea pagubei sau care a beneficiat de sume, bunuri sau servicii necuvenite, cuantumul pagubei si deci al despagubirilor ori sumelor ce trebuie sa fie restituite, obligând persoana în cauza la plata acestora.[9]

Art. 108 alin. 3 din Codul Muncii prevede ca "decizia de imputare va fi motivata si va mentiona termenul în care poate fi contestata si organul competent sa o solutioneze. Ea se comunica în termen de 15 zile de la emitere, celui obligat la plata sau restituire si constituie titlul ei executoriu din momentul comunicarii".

Parerile sunt împartite în ce priveste caracterul deciziei de imputare. Astfel, unii sustin ca ar fi un act administrativ[10], altii ca este un act de drept al muncii.

Ţinând cont de caracterul sau unilateral, precum si de faptul ca trebuie sa aiba totdeauna la baza o diminuare reala a patrimoniului unitatii, decizia de imputare este un act revocabil, facând exceptie cazurile când, trecând prin cenzura unui organ de jurisdictie la revocarea ei s-ar putea opune autoritatea lucrului judecat.

Decizia de imputare poate fi emisa de conducatorul unitatii în termen de cel mult 60 de zile - termen de prescriptie extinctiva - de la data când cel în drept a luat cunostinta de producerea pagubei (în cazul obligatiei de restituire, termenul este de cel mult 1 an).

Potrivit art. 107 alin. 1 Codul Muncii, decizia de imputare se emite de conducatorul unitatii (cu precizarea ca se are în vedere organul de conducere curenta - director, director general, presedinte), prin care unitatea investita cu personalitate juridica îsi exercita drepturile si îsi îndeplineste obligatiile conform art. 35 din Decretul nr. 31/1954 dar si conducatorul unitatii fara personalitate juridica în masura în care - pe baza împuternicirii de reprezentare - poate încheia contracte cu persoane fizice sau juridice.

Art. 107 alin. 1 Codul Muncii prevede ca " atunci când plata sau restituirea urmeaza a se face de catre conducatorul unitatii sau de alte persoane încadrate in munca de organul ierarhic superior, singure sau împreuna cu alte persoane, decizia de imputare se emite de catre acest organ".

În ceea ce priveste termenele, art. 108 alin. 1 din Codul Muncii prevede ca "raspunderea materiala epntru paguba cauzata unitatii poate fi stabilita numai în cazurile în care aceasta a fost constatata în cel mult 3 ani de la data producerii ei, iar în cazul restituirii sumelor sau a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, în cel mult un an de la data primirii sumelor sau bunurilor, ori, de când a beneficiat de serviciul nedatorat".

Alin. 2 al aceluiasi articol, prevede ca termenele de emitere a deciziei de imputare este de cel mult 60 de zile de la data când cel în drept sa emita decizia a luat cunostinta de producerea pagubei.

Se retine în acest sens urmatoarea decizie:

Termenul de 3 ani pentru emiterea deciziei de imputare[12]

Prin sentinta civila nr. 2.822/07.12.1994, Judecatoria Turnul Magurele a admis contestatia formulata de contestatorul F.R. împotriva deciziei nr. 7 din 25.02.1994, emisa de intima S.C. "C"-S.A. pentru imputarea sumei 95.183 lei, a anulat decizia sus mentionata si a exonerat de plata sumei pe contestator.

În cuprinsul deciziei nu s-a precizat data producerii pagubei, iar din probele administrate rezulta ca acesta s-a produs in anul 1989, data de la care au trecut mai mult de 3 ani, pentru a se mai putea angaja raspunderea materiala.

Prin decizia civila nr. 522/04.04.1995, a tribunalului Teleorman s-a respins apelul intimatei, ca nefundat.

Împotriva deciziei s-a formulat recurs de catre intimata, prin care a criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

Recursul este nefundat.

Din chiar motivarea recursului rezulta ca bunul a carei contravaloarea a fost miputata contestatorului a disparut din luna decembrie 1989.

Potrivit dispozitiilor art. 108 din Codul Muncii, raspunderea materiala pentru paguba cauzata unitatii poat fi stabilita numai in cazurile în care aceasta a fost constatata în cel mult 3 ani de la data producerii ei.

În speta, paguba s-a produs în luna decembrie 1989 si a fost constatata la 25.02.1994, cu mult peste termenul de 3 ani, prevazut de lege, situatie în care, fiind decazut din termen, unitatea nu mai putea sa angajeze raspunderea materiala a persoanei vinovate de disparitia bunului.

Fata de aceasta situatie, cercetarea fondului pretentie devine inutila.

Conform art. 316 raportat la art. 296 Codul de procedura civila, recursul va fi respins, ca nefundat.

Termenul subiectiv de 60 de zile este un termen de prescriptie extinctiva, ca atare este susceptibila de suspendare sau întrerupere, în calculul sau nu se cuprinde ziua în care a început, dar se include ziua când se îndeplineste.

În practica s-a pus problema modalitatii sau criteriilor de stabilire a momentului în care cel îndreptatit sa emita decizia de imputare a luat la cunostinta de poducerea pagubei. Constatarea prejudiciului nu se confunda cu notiunea e cunoastere a acestuia de catre organul emitent al deciziei de imputare.

În art. 108 alin. 4 din Codul Muncii, se prevede ca, dupa expirarea termenului de emitere a deciziei de imputare, prejudiciul de imputa celui vinovat de neluarea masurii de imputare. Instanta suprema a statuat ca acest text este aplicabil numai celor care au emis în termen decizia de imputare, ci si atunci când, din cauza unor cercetari incomplete, s-a dat o decizie gresita, fie stabilindu-se raspunderea într-un cuantum inferior prejudiciului real, fie în sarcina altor persoane decât cele vinovate.

Cu titlu de exemplu se mai retin urmatoarele:

Decizie de imputare. Emitere cu depasirea termenului de 60 de zile.

Prin sentinta civila nr. 3513 din 17.02.2000, Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti a admis contestatia formulata de contestatoarea P.L. împotriva intimatei S.C. "B.T."-S.A., dispunând anularea deciziei de imputare nr. 29 din 01.10.1999.

Pentru a pronunta aceasta sentinta instanta de fond a retinut ca decizia de imputare a fost emisa la 01.10.1999 peste termenul legal de 60 de zile prevazut de art. 108 alin. 2 din Codul Muncii, unitatea intimata luând cunostinta de producerea prejudiciului la data 01.06.1999.

Împotriva acestei sentinte a declarat recurs S.C. "B.T." - S.A., criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

În esenta, recurenta a sustinut ca instanta de fond în mod gresit a retinut ca aceasta a luat la cunostinta de producerea pagubei la data de 01.06.1999, în realitate conducatorul unitatii a luat cunostinta de producerea si cuantumul prejudiciului prin nota de control financiar nr. 8657 din 17.09.1999.

Recurenta nu si-a motivat în drept recursul.

Tribunalul, din oficiu, conform art. 306 alin. 3 Codul de procedura civila, constata ca dezvoltarea motivelor de recurs face posibila încadrarea acestuia în art. 304 pct. 11 Codul de procedura civila.

Analizând actele si lucrarile dosarului în raport de motivele de recurs invocate, tribunalul a apreciat nefundat recursul de fata pentru urmatoarele considerente:

Prin decizia de imputare nr. 29/01.10.1999, s-a imputat contestatoarei si numitului T.N., câte 4.161.545,5 lei fiecare, în baza art. 102, 105, 107 si 108 din Codul Muncii.

Din cuprinsul deciziei de imputare rezulta ca paguba produsa unitatii în cuantum de 8.323.089 lei a fost constatata prin procesul verbal nr. 1030 din 01.06.1999, întocmit de Garda Financiara.

Acest proces verbal a fost înregistrat la Registratura recurentei intimate S.C. "B.T." - S.A. la data de 01.06.1999.

Ziua în care s-a înregistrat la Registratura unitatii procesul verbal întocmit de organul competent, prin care se aduce la cunostinta conducatorului unitatii producerea prejudiciului, este considerat ca data de când începe sa curga termenul legal de 60 de zile de la emitere a deciziei de imputare.

În speta, procesul verbal de constatare a pagubei produse unitatii recurente întocmit de Garda Financiara a fost înregistrat la Registratura S.C. "B.T." - S.A. la data de 01.06.1999, data la care se calculeaza termenul legal de emitere a deciziei de imputare.

În raport de aceasta data si având în vedere ca decizia de imputare constatata a fost emisa la 01.10.1999, în mod corect instanta de fond a admis contestatia si a dispus anularea deciziei de imputare ca fiind emisa peste termenul legal de 60 de zile prevazut de art. 108 alin. 2 din Codul Muncii.

Fata de cele de mai sus si în conformitate cu dispozitiile art. 104 pct. 11 Codul de procedura civila, tribunalul urmeaza a respinge recursul de fata ca nefundat.

Ca orice act juridic, decizia de imputare trebuie sa fie primita atât ca manifestare de vointa producatoare de efecte juridice, cât si ca înscris probator. Desi legea, nu prevede expres, deoarece decizia trebuie sa fie motivata si comunicata, si deoarece ea constituie titlul executoriu (art. 88 alin. 3 din Codul Muncii), rezulta ca ea poate fi data numai în forma scrisa.

Pentru a produce efecte juridice, decizia de imputare trebuie sa fie comunicata celui obligat la plata sau la restituire, în termen de 15 zile de la emitere.[14]

Se retine astfel:

Natura termenului de 15 zile prevazut pentru comunicarea deciziei.

Prin sentinta civila nr. 12825 din 16.12.1996, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a admis contestatia formulata de contestatorul A.D. si a anulat decizia de imputare emisa de catre R.A. "C.R.", pentru suma de 677.872 lei.

Apelul declarat de intimat a fost respins, ca nefundat. Prin decizia civila nr. 2015/26.09.1997 a Tribunalului Bucuresti - sectia IV-a civila. Pentru a pronunta aceste hotarâri, instantele au hotarât ca în cauza nu s-a facut dovada vinovatiei contestatorului în producerea prejudiciului, iar, pe de alta parte, decizia de imputare a fost comunicata acesteia abia dupa 2 ani de la emiterea ei. Potrivit art. 108 alin. 3 din Codul Muncii, decizia se comunica în termen de 15 zile de la amitere iar conform art. 108 alin. 4 din acelasi cod, dupa expirarea acestui termen prejudiciul se imputa celui vinovat de neluarea masurii de imputare.

Împotriva deciziei pronuntate în apel a declarat recurs unitatea, criticând-o atât netemeinicie, cât si pentru nelegalitate.

Curtea de apel constata întemeiate criticile vizând gresita retinere a situatiei de fapt, sub aspectul culpei contestatorului, si totodata, aplicarea gresita a dispozitiilor art. 108 din Codul Muncii.

Termenul de 15 zile prevazut pentru comunicarea deciziei de imputare nu este un termen imperativ de decadere ci un termen de recomandare, asa încât nerespectarea lui nu atrage ineficienta deciziei. Aceasta deoarece decizia a fost comunicata contestatorului în cadrul termenului de 3 ani (de prescriptie a dreptului de a cere executarea silita).

Pe de alta parte, alin. 4 al art. 108 din Codul Muncii se refera la termenul de 60 de zile în care luând cunostinta de producerea pagubei cel în drept trebuie sa emita decizia de imputare.

Pentru aceste considerente, curtea va admite recursul, va casa decizia tribunalului si emite apel schimbând în tot sentinta Judecatoriei în sensul respingerii contestatiei ca neîntemeiata.

Potrivit art. 110 si art. 176 alin. 1 Codul Muncii, de la data comunicarii începe sa curga termenul de 30 de zile pentru contestarea deciziei.

Pe lânga faptul ca este un act irevocabil, legea reglementeaza contestatia împotriva deciziei care poate fi introdusa de catre persoana care considera ca imputatia sau retinerea a fost facuta fara temei sau de încalcarea prevederilor legale.

Contestatia poate fi introdus în termen de 30 de zile de la comunicare. Contestatia împotriva deciziei de imputare nu este propriu-zis o cale de atac, ci are caracterul unei actiuni în anulare a unui titlu executoriu.

Dovada temeiniciei si legalitatii deciziei de imputare este în sarcina unitatii[16]

Astfel:

Contestatie. Sarcina proprie.[17]

Prin cererea înregistrata la data de 31.05.1996 sub nr. 2571/1996 pe rolul Judecatoriei Buftea, contestatorul E.M. a formulat contestatie împotriva deciziei de imputare nr. 129 din 30.04.1996 emisa de intimata S.C. "G."-S.A. solicitând pronuntarea unei hotarâri prin care sa se dispuna anularea deciziei pentru nelegalitate si netemeinicie.

Prin sentinta civila nr. 3534/17.09.1997, Judecatoria Buftea a dispus respingerea contestatiei ca fiind neîntemeiata si obligarea contestatorului la plata sumei de 100.000 lei reprezentând cheltuieli de judecata.

Pentru a hotarâ asftel, instanta de fond a retinut ca în perioada 01.01.1991 - 30.06.1993 intimata a înregistrat o paguba 33.871.326 lei reprezentând creante prescrise.

O culpa în producerea pagubei s-a retinut ca a avut-o contestatorul care si-a îndeplinit defectuos sarcinile de serviciu ce-i reveneau în calitate de contabil sef al unitatii.

Împotriva acestei hotarâri a facut apel contestatorul criticând-o pentru urmatoarele motive:

- contestatorul - apelantul nu are nici o vinovatie în producerea prejudiciului neavând atributii de serviciu legate de urmarirea creantelor;

- nu exista prejudiciu la nivelul societatii intimate deoarece pagubele au fost recuperate de catre societate de la debitorii furnizori;

- intimata careia îi revenea sarcina probatiunii conform dispozitiilor art. 178 din Codul Muncii nu a administrat probe din care sa rezulte vinovatia contestatorului defalcarea pagubei pentru fiecare persoana în parte, precum si temeiurile de fapt si de drept care au raspunderea contestatorului.

Examinând actele si lucrarile dosarului în lumina criticilor formulate, tribunalul a apreciat ca apelul este fondat pentru urmatoarele considerente:

Raspunderea materiala a persoanelor încadrate în munca opereaza conform dispozitiilor Codului Muncii numai în cazul în care sunt întrunite cumulativ urmatoarele conditii: cel care provoaca paguba are calitatea de persoana încadrata în munca; existenta unei fapte ilicite, în legatura cu munca; existenta unui prejudiciu; un raport de cauzalitate între fapta si prejudiciul creat; vinovatia persoanei încadrate în munca.

În cadurl raspunderii materiale nu opereaza prezumtia de culpa, vinovatia persoanei încadrate în munca trebuie sa fie dovedita de unitatea pagubita.

În speta, desi contestatorul era salariat al intimatei, iar aceasta din urma a suferit un prejudiciu prin nevalorificarea creantelor restante, nu s-au administrat probe din care sa rezulte vinovatia contestatorului în producerea acestei pagube.

Nu s-a depus fisa postului contestatorului pentru a putea verifica daca printre atributiile de serviciu ale acestuia figurau urmarirea si recuperarea creantelor de la furnizori debitori.

Nu s-au depus nici acte privind modul de calcul al prejudiciului în cea anume consta prejudiciul efectiv cauzat unitatii de contestator pentru a putea verifica daca este sau nu vorba despre creante valorificate de intimata prin sentintele civile mentionate de contestator.

În lipsa administrarii acestor probe si fata de dispozitiile Codului Muncii potrivit carora în litigiile de munca sarcina probatiunii revine unitatii, Tribunalul a apreciat ca solutia instantei de fond, de respingere a contestatiei si de mentinere a deciziei de imputare este netemeinica si nelegala, motiv pentru care a dispus în baza art. 296 Codul de procedura civila, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentintei apelate, în sensul admiterii contestatiei si anularii deciziei de imputare.

Introducerea contestatiei face ca decizia de imputare sa nu fie definitiva, ea pastrându-si, însa caracterul executoriu atribuit de lege; la cererea persoanei în cauza si tinând seama de împrejurari, organul jurisdictional competent poate dispune suspendarea executarii pâna la solutionarea litigiului.

Salariat sau patron, fiecare persoana implicata în activitati lucrative intra zilnic în contact cu normele dreptului muncii. De asemenea, prin natura activitatilor, avocatii, consilierii juridici si magistratii sunt primii care trebuie sa cunoasca raspunsul la numeroasele probleme legate de jurisdictia muncii.

Raspunderea materiala, asa cum este reglementata în prezent constituie o institutie juridica aparte creata în anii socialismului.

În conditiile economiei de atunci, prejudiciile produse de catre anumiti salariati sub forma beneficiilor nerealizate, se redistribuiau (si se acopereau) prin bugetele de venituri si cheltuieli aprobate centralizat.

În contextul actual în doctrina juridica se disputa problema constitutionalitatii[18], institutiei raspunderii materiale.

Opiniile sunt diferite. Esential este ca, în perspectiva, prin noul Cod al Muncii, optându-se pentru integrarea actualei raspunderi materiale în cadrul raspunderii patrimoniale (civile) - solutie propriei economiei de piata - sa nu se renunte la anumite reglementari specifice, care si-au vadit pe deplin utilitatea practica cum ar fi: posibilitatea emiterii deciziei de imputare a asumarii în scris a angajamentului de plata, limitarea la un anumit plafon a retinerilor din salariu.