Echilibrul pe piata muncii
Caracterul specific al pietei muncii se intrepatrunde cu cel derivat. Astfel functia majora a acesteia este de a asigura activitatile economico-sociale cu resursele de munca in cantitatea, structurile si calitatea necesare.
Caracteristicile marfii ce circula pe aceasta piata, precum si raporturile persoanelor ce participa la schimb vor fi caracterizate prin urmatoarele[1]:
- piata muncii este o piata cu un grad ridicat de rigiditate si sensibilitate, ea intercondi 919f53j 55;ionandu-se atat cu echilibrul economic general, cat si cu cel social-politic;
- ea este o piata organizata si mai puternic reglementata;
- mecanismele acestei piete au un grad mai ridicat de imperfectiune; de pilda, salariul nu reprezinta unica si adesea, principala parghie de reglare a ocuparii si utilizarii resurselor de munca.
La sfarsitul anilor 60, majoritatea analistilor economici au concluzionat ca nu poate exista o singura piata a muncii la scara oricarei economii nationale. Aceasta presupune:
- existenta mai multor segmente ale pietei muncii;
- bariere in calea trecerii de la un segment la altul;
- manifestarea mobilitatii fortei de munca mai ales in limitele fiecarei piete si mult mai putin intre diferitele segmente;
- salariile se formeaza si sub influenta unor factori sociali, politici, institutionali.
“Segmentarea pietei reprezinta totalitatea tehnicilor de fractionare a unei populatii date si care urmaresc constituirea unor grupuri de componenti ce satisface o anumita conditie de clasificare, in functie de criteriile considerate”.[2]
Initial, segmentarea pietei muncii a fost expresia unei scheme dualiste a sistemului economic real, acesta transformandu-se ulterior in mai multe segmente.
Punctul de pornire in teoria segmentarii pietei de munca este admiterea ipotezei existentei unui sistem economic dualist, structurat in doua sectoare:
- sectorul primar (central) al marilor intreprinderi
- sectorul secundar (periferic) al intreprinderilor supuse concurentei intre care apare o relatie de interdependenta.
Deci, segmentele reale ale pietei muncii sunt analizate prin folosirea mai multor criterii de grupare, in functie de fiecare criteriu existand diferite genuri de piete ale muncii. Astfel, se constata cel putin urmatoarele criterii:
dupa forma de proprietate – piata muncii a sectorului privat si piata intreprinzatorilor publici, in general piata sectorului public;
dupa dimensiunile utilizatorilor de munca – piata muncii din partea marilor firme si piata muncii pentru micile intreprinderi;
dupa gradul de organizare a ofertei de munca – piata nestructurala a salariatilor liberi si piata salariatilor sindicalizati.
Astfel apare:
piata primara a muncii - compusa din angajamentele oferite de intreprinderi mari si / sau sindicate, iar caracteristicile sale pot fi sintetizate astfel: salarii inalte, posibilitati de promovare si siguranta locului de munca.
piata secundara a muncii - definita prin locuri de munca slab platite si instabile, cat si de existenta discriminarilor.
In general, segmentul primar al pietei muncii este asociat cu componenta stabila a cererii de bunuri si servicii, in timp ce segmentul secundar este legat mai ales de componenta variabila a cererii. Concluzionam ca unul dintre principalii factori ai segmentarii pietei muncii ar fi variatia in timp a cererii de bunuri sub aspect, atat cantitativ cat si structural.
In Statele Unite ale Americii s-au conturat in practica si sunt reflectate teoretic trei sectoare ale economiei cu manifestari specifice: economia de centru, intreprinderile periferice, economia alternativa.
Unitatile economice de centru se caracterizeaza printr-un grad inalt de sindicalizare, prin niveluri de salarii peste media nationala, corelate cu productivitatea muncii superioara, de asemenea, peste productivitatea nationala.
Intreprinderile periferice sub raport economic sunt de talie mica si mijlocie, fiind angajate intr-o concurenta foarte dura. Produsele lor incorporeaza multa munca, a carui productivitate este redusa. Sindicalizarea este aici ca si inexistenta, iar salariile sunt mai mici decat media.
Economia clandestina, lipsite de orice regula, cuprinde diversele forme de activitate neoficiala, fara forme stabile de realizare – si adesea ilegale cu o insecuritate totala a salariatilor.
Orice agent economic (intreprinzator) are ca scop reducerea costurilor, maximizarea profitului si sporirea flexibilitatii ofertei, astfel incat strategia intreprinzatorului se lanseaza pe segmentarea pietei muncii. Astfel salariatii cu cea mai buna calificare, indiferent de evolutia conjuncturii vor fi pastrati de catre firma. Ceilalti sunt angajati si concediati in functie de variatia volumului activitatii. Rezulta, anumite componente ale ofertei de munca sunt nevoie sa se adapteze, mai mult decat alti factori de productie, la cerintele pietei. Aceasta strategie se aplica de regula in structura interioara a firmei. De regula, mai intai se incearca modificarea organizarii interne a firmei si apoi ajustarea procesului de angajare-concediere de lucratori. In consecinta au loc schimbari si in profilul de calificare, in conditiile de munca si de polarizare a diferitelor categorii de lucratori.
Strategiile antreprenoriale de ocupare tind spre mentinerea segmentului secundar al pietei muncii, deoarece se asigura o sporire a adaptabilitatii intrepatrunderii la variatiile conjuncturii. Aceasta implica utilizarea unor mijloace diverse, ce include metode de polarizare specifice si forme noi de ocupare si care au ca obiective multiple:
- reducerea deficitului de munca;
- asigurarea de locuri de munca;
- omogenitatea personalului propriu.
Cu toate ca piata muncii se caracterizeaza, ca si piata bunurilor, printr-o concurenta imperfecta, ea poate fi privita si analizata ca o piata cu concurenta perfecta. Scopul acestei analize il constituie cunoasterea mecanismului ei concret de functionare. Datorita diferentelor foarte mari existente intre profesii, ocupatii, nivel de calificare, locuri de munca, etc., intre diferentele industriei si firme, unde este utilizata forta de munca, in viata economica exista mai multe tipuri de piata a muncii. Pentru intelegerea mecanismelor de determinare, pe aceste tipuri concrete de piata, a marimii salariului si cantitatii de piata ceruta si oferita, trebuie sa pornim de la premisa unei concurente perfecte.
Modelul concurentei perfecte presupune urmatoarele conditii:
- toti lucratorii au acelasi nivel de calificare;
- exista o concurenta absolut libera atat intre ofertanti, cat si intre intreprinzatori;
- exista un sistem informational perfect privind cererea si oferta de munca;
- nu exista nici o restrictie in schimbarea locurilor de munca de catre lucratori si, in modificarea numarului locurilor de munca, de catre intreprinzatori;
- nu exista nici o deosebire intre conditiile ofertei diferitelor locuri de munca.
In acest cadru, concurenta dintre ofertanti determina scaderea salariului, iar concurenta dintre intreprinzatori cresterea salariului. Ca rezultat, marimea acestuia este determinata de raportul dintre cele doua forte ale pietei si anume la nivelul la care cantitatea ceruta este egala cu cea oferita. Acest model de piata se caracterizeaza prin:
- numarul mare al firmelor care concura intre ele in vederea obtinerii unui anumit tip de factor de munca;
- numarul mare de muncitori calificati, cu calitati si abilitati identice, care-si ofera serviciile in mod independent si individual;
- imposibilitatea influentarii ratei salariului pe piata de catre firme sau de catre lucratori.
Figura 2.7. Cererea si oferta de munca pe o piata cu concurenta perfecta
In figura 2.7. se prezinta cererea si oferta de munca de pe o piata cu concurenta perfecta, unde Qme, reprezinta numarul de lucratori angajati, iar Se constituie salariul de echilibru. Avand in vedere acest model, daca salariul ar fi la nivelul S1, ar exista un surplus de oferta, iar la nivelul S2 un numar insuficient de lucratori. In ambele cazuri salariul tinde spre echilibru. In acest model nici un intreprinzator nu poate modifica marimea salariului, deci toate firmele trebuie sa plateasca acelasi salariu.
Daca o firma acorda un salariu mai mare decat Se, ea inregistreaza pierdere de profit, iar daca acorda un salariu mai mic decat Se, exista pericolul sa ramana fara angajati. In ambele cazuri rezultatul nu poate fi decat falimentul ori parasirea sectorului in care opereaza respectiva firma.
Pentru a evita aceste efecte, firma trebuie sa indeplineasca cerintele prezentate de urmatoarea figura 2.8.
Figura 2.8 Realizarea salariului de echilibru
- adica sa plateasca salariul de echilibru (Se), iar numarul lucratorilor angajati sa fie Qme. Se constata ca pentru firma oferta de munca este perfect elastica, constituind, totodata, si costul marginal al acestui factor de productie (CMF), iar cererea este reprezentata de venitul marginal produs de munca (VMP).
Modelul de piata monopolist presupune ca toata forta de munca sa fie reprezentata de un sindicat care apara interesele lucratorilor dintr-o anumita categorie profesionala sau interesele tuturor lucratorilor, dintr-o anumita industrie. Principalul rol al sindicatului este cresterea in anumite limite, a salariului, in scopul cresterii sau cel putin mentinerii la un anumit nivel a bunastarii economice a membrilor uniunii sindicale. Desigur ca o crestere a pretului muncii poate avea loc numai in conditiile in care, se produc modificari in cererea si oferta de munca. Pe piata muncii sindicatele nu pot influenta decat in mica masura cererea de munca, deoarece aceasta depinde de situatia de pe piata bunurilor, de raportul dintre cererea si oferta de pe aceasta piata, de evolutia pretului de pe piata diferitelor resurse economice, precum si de conditiile productiei. Alaturi de aceste conditii o importanta deosebita o reprezinta nivelul si rata de crestere a productivitatii muncii. Pe acest tip de piata, cererea poate fi considerata o variabila independenta de puterea monopolista, exercitata de sindicat ca si in cazul monopolului producerii unui anumit bun. Cu toate ca nu dispun de parghii directe de influentare a cererii de munca, sindicatele pot apela la metode indirecte de exercitare a puterii monopoliste, cum ar fi sprijinul acordat politicii protectioniste a guvernului, de exemplu cresterea tarifelor vamale pentru bunurile similare importate. Totusi, este o influenta scazuta, deseori nesemnificativa, rezultatul fiind mai degraba stoparea declinului decat cresterea cererii pe piata muncii. Rezulta ca, la o oferta data de munca, majorarea salariului – prin cresterea cererii depinde de politica patronatului si nu de cea a sindicatului, chiar daca acesta dispune de o putere monopolista. In schimb, sindicatele pot reduce oferta de munca si realiza, pe aceasta baza, o majorare a salariului, recurgand de regula, la doua metode.
Prima, este o metoda prin care sindicatele pot obtine o crestere a salariului, o constituie restrangerea directa a ofertei de munca. In acest sens, ele pot initia o serie de masuri cum ar fi:
- reducerea numarului maxim de ore de munca pe saptamana;
- limitarea numarului maxim al membrilor sindicatului;
- refuzul de a acorda aviz favorabil de munca lucratorilor nesindicalisti, etc.
Aceste efecte pot fi evidentiate cu ajutorul urmatoarei reprezentari grafice (figura 2.9.).
Figura 2.9.
Rezulta ca urmare a reducerii ofertei de la O0 la O1, cantitatea de munca angajata scade de la Qm0 la Qm1, iar salariul creste de la S0 la S1.
O alta metoda de crestere a salariului o constituie restrangerea indirecta a ofertei de munca. (Figura 2.10.).
Figura 2.10.
Presupunem ca, in urma acordului dintre sindicat si patronat, se stabileste un salariu minim la nivelul S1, care este mai mare decat salariul de echilibru (Se), format pe baza raportului dintre cerere si oferta pe piata muncii. Ca rezultat al faptului ca acest salariu minim nu poate fi micsorat, cantitatea de munca angajata se reduce de la Qme la Qm1. Deci, creste numarul lucratorilor care cauta un loc de munca, crestere reprezentata de diferenta Qm2 si Qm1. Sansa acestor lucratori de a gasi un loc de munca scade si mai mult in conditiile aplicarii primei metode, de restrangere directa a ofertei de pe piata muncii.
Modelul de piata cu concurenta de monopson[3] se fundamenteaza pe urmatoarele premise:
- factorul munca angajat de firma monopsonica reprezinta o cota importanta din intreaga oferta de munca de pe piata;
- tipologia factorului munca ramane relativ nemodificata, chiar daca procesul tehnic duce la aparitia de noi meserii si chiar calificari;
- rata salariilor platite variaza direct cu numarul de lucratori angajati.
In cazul monopsonului, ambele oferte de factori de munca, la nivel individual si de piata, vor fi identice, curba ofertei avand panta crescatoare (Figura 2.11.).
Figura 2.11. Rata salariului si factorul munca pe o piata de tip monopson
In figura 3.11. curba CML se situeaza deasupra curbei OL. Egaland curba costului marginal cu cea a cererii de factor munca (in punctul A), monopsonul va angaja un numar L1 de lucratori (spre deosebire de L2, in situatia unei piete concurentiale libere) si va plati o rata a salariului S1 (mai mica decat cea de pe piata libera S2).
Analiza echilibrului pietei muncii poate fi privata atat prin prisma analizei clasice cat si prin analiza keynesiana a echilibrului pe piata fortei de munca
In analiza clasica se pleaca de la ipoteza ca cererea de munca este problema firmelor, iar pe termen scurt stocul de capital este considerat constant si productia nu poate fi modificata decat prin variatia cantitatii de munca. In acest caz firmele isi vand productia la pretul stabilit de catre piata si achita lucratorilor salariile W care se considera a fi singurele costuri. Ele angajeaza atata munca, cat este necesara obtinerii profitului maxim.
Figura 2.12. Relatia productie munca
In acest caz firmele isi vand productia la pretul stabilit de catre piata si achita lucratorilor salariile W care se considera a fi singurele costuri. Ele angajeaza atata munca, cat este necesara obtinerii profitului maxim.
Oferta de munca[4] priveste lucratorii care isi maximizeaza utilitatea , alegand intre venit si timpul liber. Pentru lucrator, apare mai intai efectul de substituire. Individul este determinat sa munceasca mai mult, sa consume mai putin timp liber, pe masura ce salariul, ca pret al renuntarii la ora de timp liber a crescut. Dar intrucat cresterea salariului il face pe individ mai bogat, apare efectul de venit, individul fiind determinat sa ceara mai mult timp liber.
Echilibrul pietei fortei de munca se obtine la salariul real (w / p) , nivel la care cererea de munca este egala cu oferta de munca, iar numarul de angajati este N*. La un salariu real mai ridicat decat (w / p) , exista un exces de oferta de munca (neocuparea), pe cand la un salariu real mai mic, se manifesta un exces de cerere de munca.(figura 2.13.).
Figura 2.13. Echilibrul si dezechilibrul pe piata muncii
Conceptia keynesiana originala sustine existenta unui salariu nominal de baza, care nu poate scadea sub un nivel specific, avand tendinta de a ramane neschimbat pana cand productia atinge nivelul de ocupare deplina. Analiza keynesiana contemporana exclude ipoteza unui salariu de baza, dar considera ca salariul nominal este constant pe un termen scurt, deoarece , potrivit contractelor de munca, lucratorii accepta sa lucreze, pentru o perioada cu un salariu nominal specific.
Spre deosebire de analiza clasica, pentru Keynes cauzele somajului se situeaza nu pe piata muncii , ci pe piata bunurilor si pe piata monetara. El admite existenta rigiditatilor pe piata muncii, care se opun reducerii salariilor. Insa aceste rigiditati nu sunt cauzele neocuparii. Scaderea salariului poate avea consecinte nefaste, iar pentru a gasi explicatii, privind dezechilibrele pe piata muncii si subutilizarea, se impune analiza celorlalte piete.
In analiza echilibrului pe piata fortei de munca trebuie sa se tina cont de relatia intre salarii, preturi si asigurari. In acest sens un rol important il detine influenta variatiei masei monetare. daca consideram curba normala de cerere si oferta salariul nominal se formeaza ca in figura urmatoare.
Figura 2.14. Efectul modificarii preturilor asupra pietei muncii
Presupunem ca o sporire a cantitatii de bani va conduce la o crestere a cererii globale. La preturile existente si la nivelele de salarizare , stocul real de bani este mai mare, iar ratele dobanzilor sunt mai mici. Prin urmare curbele Nd si Ns se deplaseaza in sus in aceeasi proportie si se intersecteaza in Ed , ceea ce inseamna ca nu se modifica nivelul ocuparii N* dar salariul, din W devine W . Insa, daca are loc o scadere a preturilor miscarea celor doua curbe este inversa[5].
Orice nivel al modificarilor de preturi deplaseaza curbele de cerere si de oferta de munca cu aceeasi distanta verticala si ele se intersecteaza la acelasi nivel al angajarii, N*. Salariul nominal creste la W de la W , sau se reduce sub acesta, sub influenta modificarii pretului, dar salariul real ramane neschimbat. Cand nivelul pretului creste in aceeasi proportie cu masa monetara, economia este din nou in echilibru, existand aceleasi balante reale, acelasi salariu real si acelasi nivel al angajarii ca si in situatia initiala, cand masa monetara nu se modifica.
Un alt factor in analiza echilibrului il reprezinta interdependenta intre salarii, preturi si productie. In 1958, A.W.Phillips a elaborat ,,curba Phillips”, ce descrie relatia inversa intre rata somajului si rata cresterii salariilor. Cu cat este mai mare rata somajului , cu atat este mai scazuta rata inflatiei salariilor. Astfel apare o echilibrare intre cele doua tipuri de rate.
Desi ,curba Phillips exprima relatia intre cresterea salariilor si marimea somajului, s-a ajuns treptat ca termenul de ,,curba Phillips” sa fie folosit fie pentru a descrie curba originala a acestuia, fie o curba ce exprima o relatie intre rata cresterii preturilor (rata inflatiei) si rata somajului.
In analiza echilibrului pe piata muncii se tine cont si de relatia salarii-angajari-productie. Pentru aceasta pornim de la construirea curbei Phillips ca relatie intre salarii si angajari, curba redata de figura urmatoare.
Figura 2.15. Relatia salariu – angajari
Din aceasta figura se observa ca intr-o perioada anumita de timp, salariul creste odata cu nivelul angajarii, asa cum arata dreapta WN. daca angajarea este la nivelul sau de echilibru N*, nivelul salariului, in aceasta perioada este egal cu salariul din perioada precedenta. Curba WN se deplaseaza in timp , daca angajarea difera de nivelul angajarii totale N*. Daca, in aceasta perioada, N depaseste nivelul N*, curba WN se va deplasa in sus in perioada urmatoare. Astfel schimbarile in cererea agregata, care modifica rata somajului in perioada curenta, vor avea efecte asupra salariilor in perioada urmatoare, deci, ajustarea are loc in timp la o modificare a nivelului angajarilor.
Rigiditatea salariilor este determinata, in primul rand de faptul ca pe piata muncii salariile se negociaza la perioade mai mari de timp, pe baza unor contracte, ceea ce da stabilitate relatiilor dintre firme si salariati. Frecventa cu care salariile, ca si preturile, se ajusteaza , depinde de stabilitatea nivelului productiei. Firmele stabilesc pentru fiecare perioada, atat nivelul angajarilor, cat si salariul, inclusiv sporul de salariu pentru munca suplimentara.
Daca cererea de munca creste, atunci si oferta de munca sporeste, iar la urmatorul termen de negociere a salariilor, lucratorii solicita salarii marite. Procesul de ajustare a salariilor si a preturilor, continua pana cand economia ajunge in punctul de echilibru corespunzator angajarii depline. Datorita faptului ca salariile sunt stabilite pentru o perioada de timp si ca ajustarea lor este blocata atunci se genereaza tipul gradual de ajustare a salariilor si a productiei, lucru confirmat de economia reala.
|
