Dreptul muncii este strans legat de notiunea de munca, notiune inseparabila de existenta omului. Fara nici o indoiala, munca reprezinta conditia naturala permanenta a vietii omenesti, nimic nu este posibil fara munca si toate bunurile folositoare omului sunt produsul muncii sale. Natura l-a inzestrat pe om, mai bine spus pe stramosii omului cu aptitudini elementare de actiune si gandire, pe baza carora, in cadrul vietii sociale, au aparut aptitudinile umane propriu-zise.
MUNCA L-A CREAT PE OM.
De asemenea, munca este factorul determinant al desprinderii omului de natura si cheia intelegerii trasaturilor sale caracteristice, fiind o necesitate obiectiva, permanenta si universala.
Este absolut evident ca daca omul ar inceta sa munceasca, adica sa produca obiectele necesare traiului sau, el ar reveni intr-un timp foarte scurt la starea de animalitate. Nu a existat si nu poate exista o stare naturala paradiziaca de existenta a omului. Omul poate exista ca om numai cu conditia sa munceasca, sa transforme obiectele naturale in obiecte ale trebuintelor sale. Existenta omului presupune o natura umanizata. In procesul muncii, sunt insa o serie de elemente care fac posibila intelegerea desprinderii omului de natura.
Astfel munca este indiscutabil factorul principal al perfectionarii mainii omului si, implicit, a creierului si a intregului sistem nervos. Pe masura ce operatiile efectuate cu mainile sale de stramosul omului se complicau tot mai mult, creierul fiind nevoit sa le coordoneze, se dezvolta odata cu mana.
In acelasi timp, trebuiau sa se perfectioneze si organele de simt a caror participare la procesul muncii, respectiv la activitatea mainilor, a creierului se impune. Perfectionarea solidara a mainilor, a creierului si a organelor de simt nu putea sa nu aiba o influenta inversa asupra complicarii si diversificarii procesului muncii. Datorita muncii s-a produs modificarea treptata a alimentatiei omului, a conditiilor de locuit si, in general a modului de satisfacere a trebuintelor sale naturale. Odata cu aceasta alaturi de trebuintele naturale ale omului ca individ, au aparut trebuinte sociale. Modificarea modului de satisfacere a trebuintelor naturale ale omului si aparitia continua a unor trebuinte noi, implicand multiplicarea relatiilor omului cu lumea inconjuratoare, complicarea si diversificarea activitatii sociale, au determinat, de asemenea, dezvoltarea intelectuala si spirituala a omului.
Prin urmare, munca este o activitate specific umana, fizica si/sau intelectuala prin care oamenii isi folosesc aptitudinile, cunostintele si experinta, ajutandu-se, in acest scop, de instrumente corespunzatoare, scopul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuintelor lor imediate si de perspectiva. In pofida denumirii sale, dreptul muncii nu priveste orice forma de munca. Sigur ca dreptul se aplica raporturilor dintre oameni, dar nu orice munca naste un asemenea raport. Celui care lucreaza pentru sine, fara a recurge la serviciile altuia asa-zisul lucrator independent nu i se aplica dreptul muncii.
Este cazul artistilor, sciitorilor, mestesugarilor, micilor comercianti, micilor agricultori etc., activitatea acestora fiind reglementata de alte ramuri de drept. Din contra, celui care munceste in schimbul unei remuneratii, in folosul altuia si sub autoritatea acestuia, i se aplica in principiu, in raporturile cu patronul sau, dreptul muncii. Trebuie precizat, ca simpla dependenta economica nu este suficienta pentru a determina aplicarea dreptului muncii, ci este necesara si dependenta juridica, adica exercitarea de catre patron a autoritatii sale asupra lucratorului.
Dreptul muncii guverneaza raporturile dintre patroni (angajatori) pentru care se lucreaza si salariati (angajati) care muncesc pentru patroni. In sensul dreptului muncii patron este orice persoana care incadreaza o alta persoana in calitate de salariat.
Prin urmare, in obiectul dreptului muncii, intra in primul rand, relatiile sociale de munca care, reglementate de normele juridice, devin raporturi juridice de munca. Notiunea de relatii de munca cuprinde totalitatea relatiilor care se formeaza intre oameni in procesul muncii, pe baza aplicarii directe a fortei de munca la mijloacele de productie. Dar nu toate relatiile sociale de munca, astfel definite, sunt reglementate prin normele dreptului muncii, ci numai acelea care se stabilesc ca urmare a incheierii contractelor de munca.
Intr-o formulare mai concisa, dreptul muncii este dreptul contractului de munca.In al doilea rand, sfera de reglementare proprie dreptului muncii cuprinde si unele raporturi juridice conexe (pregatirea profesionala, protectia si igiena muncii, organizarea, functionarea si atributiile sindicatelor etc.), denumite astfel pentru ca deriva din incheierea contractelor de munca ori sunt grefate pe acesta, servind la organizarea muncii si la asigurarea conditiilor pentru desfasurarea ei.
Principiile fundamentale ale dreptului muncii, idei generale si comune pentru intreaga legislatie a muncii, privesc toate institutiile dreptului muncii, chiar daca unele nu-si manifesta prezenta cu aceiasi intensitate in fiecare din institutiile respective.
1. Neingradirea dreptului la munca si libertatea muncii. Este fara indoiala, unul din drepturile esentiale ale fiintei umane art. 23 pct. 1 din ‘Declaratia universala a drepturilor omului’, adoptata de Adunarea Generala a ONU din anul 1948, proclama ca orice persona are dreptul la munca, la libera alegere a profesiei si a a felului muncii la conditii echitabile si satisfactoare de prestare a muncii. Libertatea muncii este garantata prin Constitutie. Dreptul la munca nu poate fi ingradit. Daca exista dreptul la munca, asta nu inseamna, pe cale de consecinta, ca exista obligatia de a munci. Din punct de vedere juridic, fiecare persoana este libera sa aleaga singura, daca munceste sau nu, munca fortata sau obligatorie fiind interzisa.
2. Negocierea conditiilor de munca. Acest principiu guverneaza intr-o maniera deosebita dreptul muncii actual: principiul negocierii. Datorita existentei si actiunii principiului negocierii, dreptul muncii trece prin transformari profunde. El devine, inainte de toate negociat de origine conventionala, fiind creat intr-o buna masura, de cei doi parteneri sociali in functie de conditiile economice si sociale la un moment dat.
3. Disciplina muncii. Disciplina muncii este un principiu fundamental al dreptului muncii pentru ca nici un proces de munca nu este posibil fara respectarea anumitor reguli, fara o ordine riguroasa. In acest sens Codul muncii, la art.10 prevede ca ‘relatiile de munca sunt asezate pe principiul insusirii liber consimtite si aplicarii cu consecventa a disciplinei muncii’. Respectarea cu strictete a ordinii si disciplinei la locul de munca, constitue o obligatie a fiecarui salariat.
4. Perfectionarea pregatirii profesionale Legea prevede ca necesitatea perfectionarii pregatirii profesionale si de cultura generala constitue un drept si o indatorire a salariatilor.
5. Dreptul la odihna Salariatii care au obligatia de a muncii, conform programului de lucru, au si dreptul la odihna in scopul refacerii fortei de munca, protejarii integritatii si sanatatii lor. Dreptul la odihna este garantat prin stabilirea duratei maxime a zilei de munca de 8 ore, a repaosului saptamanal si a concediilor anuale platite, durata redusa a timpului de lucru pentru salariatii care lucreaza in conditii deosebite, vatamatoare, grele sau periculoase.
6. Dreptul la protectia muncii Obligatia si raspunderea pentru realizarea deplina a masurilor de protectie a muncii o au potrivit atributiilor ce le revin cei ce organizeaza, controleaza si conduc procesul de munca. Respectarea masurilor de protectie a muncii este o indatorire generala a salariatilor.
7. Dreptul la asociere in sindicate Dreptul la asociere in sindicate se impune ca un principiu al relatiilor de munca pe considerentul ca organizatiile sindicale, constitue cadrul organizatoric prin care se asigura unitatea de actiune a salariatilor, reprezinta unul din cei doi parteneri sociali in procesul muncii.
8. Dreptul la greva Potrivit art. 40 alin.1 din Constitutie ‘salariatii au dreptul la greva pentru apararea intereselor profesionale, economice si sociale’. Acest drept are nu numai un caracter constitutional dar este, in acelasi timp, socotit si ca ‘un principiu general de drept’. Exercitarea dreptului la greva este posibil numai atunci cand celelalte mijloace de rezolvare a unui conflict de munca au esuat, si daca momentul declansarii grevei a fost adus la cunostinta conducerii unitatii de catre organizatori cu 48 ore inainte, fiind aleasa astfel solutia ultima extrema, pentru solutionarea revendicarilor salariatilor.
|
