Formele raspunderii materiale.
Raspunderea personala
O data cu studierea trasaturilor caracteristice ale raspunderii materiale, s-a aratat ca forma ei cea mai obisnuita, caracteristica si definitorie sub care se prezinta este raspunderea personala sau individuala.
Raspunderea personala este regula în dreptul muncii, ea reprezentând obligatia celui încadrat de a repara singur, în întregime, prejudiciul pe care l-a cauzat unitatii printr-o fapta personala si din culpa proprie.
De cele mai multe ori, raspunderea se stabileste în sarcina unei singure persoane, care este vinovata de producerea pagubei prin fapta sa proprie. Aceasta constituie forma tipica a raspunderii materiale. De aceea a mai fost numita si raspundere unipersonala .
Considerata ca unul din principiile de baza ale dreptului muncii, raspunderea personala reprezinta, în acelasi timp, si unul din factorii reali de cointeresare a persoanelor încadrate în munca fata de rezultatele activitatii lor.
În legislatia noastra actuala se întâlnesc însa si urmatoarele forme, reprezentând derogari de la principiul raspunderii personale:
raspunderea conjuncta
raspunderea subsidiara
raspunderea solidara
raspunderea comuna (colectiva).
3.2Raspunderea conjuncta
Este o forma derivata a raspunderii personale. Raspunderea conjuncta se întâlneste în toate cazurile când exista un singur prejudiciu si mai multi autori. Ea reprezinta 14414v218o de fapt o multitudine de raspunderi personale a unor salariati cu culpe concurente în producerea prejudiciului.
Codul muncii prevede în art. 105 "Când paguba a fost cauzata de mai multe persoane, raspunderea fiecareia se stabileste tinându-se seama de masura în care a contribuit la provocarea ei.
Daca masura în care fiecare a contribuit la provocarea pagubei nu poate fi determinata, raspunderea fiecareia dintre persoane se stabileste proportional cu salariul de baza de la data constatarii pagubei, si daca este cazul, si în functie de timpul lucrat de la ultima inventariere a bunurilor."
O asemenea dispozitie se regaseste si în art. 15 din Ordonanta Guvernului nr. 121/1998 care mai contine un alineat (3) conform caruia "gestiunile în care manipularea bunurilor se face colectiv sau în schimburi succesive, fara predarea gestiunii între schimburi, raspunderea materiala se stabileste proportional cu timpul lucrat de fiecare gestionar de la ultima inventariere a bunurilor″
In legatura cu acest aspect al raspunderii materiale conjuncte se poate retine decizia nr. 772/1998 a Curtii de Apel, sectia civila[2], si anume:
"Prin sentinta civila nr. 294 din 21 ianuarie 1997 a Judecatoriei Baia Mare, a fost admisa contestatia înaintata de C.A. si în consecinta s-a anulat decizia de imputare nr. 1/1994 emisa de S.C. "L" S.R.L. Baia Mare, prin care s-a imputat suma de 780.961 lei. S-a luat act de revocare a cererii privind anularea deciziei de desfacere a contractului de munca si reintegrarea în functia avuta anterior.
S-a retinut de instanta de fond ca C.A. a îndeplinit functia de gestionar, calitate ce i-a fost conferita fara respectarea procedurii prevazute de Legea nr. 22/1969.
Alaturi de el au mai lucrat 7 angajati cu contract de munca si 8 persoane cu contract de prestari servicii.
La 9 martie 1994 s-a dispus efectuarea unui inventar si a fost stabilita o lipsa de 8.000.000 lei. La 9 mai 1994 a fost predata gestiunea, ocazie cu care s-a stabilit lipsa de 7.802.961 lei reala si necontestata.
Prima instanta a stabilit ca decizia de imputare a fost emisa în termen, dar instanta urma sa retina si contributia celorlalti angajati care au venit în contact direct cu marfa, întrucât nu se poate retine doar vinovatia contestatorului.
Tribunalul Maramures, prin decizia civila nr. 1.176 din 22 octombrie 1997 a respins ca nefondat apelul unitatii si a obligat-o la plata unor cheltuieli de judecata contestatorului.
Astfel, s-a stabilit ca este discutabila emiterea deciziei în termen. Listele de inventar din 9 martie 1994 nu au fost gasite si incertitudinea cu privire la cuantumul pagubei a impus o noua inventariere.
Lipsa unor spatii de depozitare corespunzatoare, manipularea bunurilor din gestiune de 15 angajati, au facilitat crearea lipsei si au generat confuzii privind gradul de culpa pe care a avut-o contestatorul, considerente pentru care apelul a fost respins.
Impotriva acestei decizii s-a declarat recurs de unitate aratând ca la data emiterii deciziei de imputare contestatorul era gestionar de drept si de fapt, si a doua inventariere s-a efectuat la solicitarea contestatorului.
Termenul de 60 de zile se stabileste de la 12 iulie 1994, decizia fiind emisa în termen. Faptul ca suma nu a fost impuata si altor persoane nu îl exonereaza pe contestator de raspundere.
Recursul este fondat pentru urmatoarele considerente:
Potrivit art. 102 din Codul muncii, raspunderea materiala este personala, dar art. 105 reglementeaza raspunderea materiala conjuncta. Când paguba a fost cauzata de mai multe persoane, raspunderea fiecareia se stabileste tinându-se seama de masura în care a contribuit la provocarea ei.
Daca masura în care fiecare a contribuit la provocarea pagubei nu a fost determinata, raspunderea fiecareia dintre persoane se stabileste proportional cu salariul tarifar de încadrare net de la data constatarii pagubei si daca este cazul si în functie de timpul lucrat de la ultima inventariere a bunurilor.
In consecinta, trebuie sa se examineze daca paguba a fost cauzata din culpa contestatorului, sau si din culpa altor persoane.
Câta vreme nu s-a dovedit ca nu are nici o culpa, exonerarea contestatorului de raspundere nu poate fi mentinuta.
Neimputarea lipsei în gestiune si a altor persoane nu poate atrage admiterea contestatiei.
Toate concluziile legate de gradul de culpa trebuie eliminate prin administrarea de probe, iar daca în masura în care fiecare a contribuit la provocarea pagubei nu va putea fi determinata, se vor aplica dispozitiile art. 105 din Codul muncii.
Decizia de imputare s-a emis în termenul legal socotit de la data înregistrarii referatului ce a stat la baza ei si întrucât primele doua instante nu s-au pronuntat cu privire la raspunderea materiala pe care o poate avea contestatorul, se impune admiterea recursului cu desfiintarea celor doua hotarâri si trimiterea cauzei judecatoriei spre rejudecare".
Masura în care fiecare a contribuit la producerea pagubei este determinata atât de fapta ilicita în sine (având în vedere legatura de cauzalitate cu prejudiciul) - cât si de gradul vinovatiei. In practica apare deseori evident ca la producerea prejudiciului contributia faptuitorilor nu ar putea fi egala. De exemplu, daca o echipa produce un prejudiciu prin efectuarea defectuoasa a unor operatii, maistrul care a produs lucrarea are o contributie mai mare la producerea pagubei decât muncitorii din subordinea sa. Totusi, determinarea proportiei în care fiecare fapta a contribuit la producerea pagubei, exprimarea ei într-o suma precisa, întâmpina dificultati, astfel încât se recurge la procedeul subsidiar prevazut în art. 105 alin. 2 din Codul muncii, si anume stabilirea raspunderii proportional cu salariul.
Cazuri de raspundere conjuncta.
Legea nr. 22/1969, în art. 27 stabileste ca, în cazul în care paguba în gestiune a fost cauzata de gestionar împreuna cu alt angajat al unitatii, fiecare raspunde în masura în care a contribuit la cauzarea pagubei, unitatea urmând a fi despagubita integral.
Acest criteriu concorda întrutotul cu acela prevazut în art. 105 alin. 1 din Cod, constituind singurul mod executabil de împartire a despagubirii datorate de coautori.
În cazul în care nu este posibila stabilirea gradului de participare a fiecarui autor la producerea pagubei din gestiunile de bunuri, ambele acte normative citate (Legea nr. 22/1969 în alin. 2 si Codul muncii în art. 105 alin. 2) recurg la acelasi criteriu subsidiar de stabilire a raspunderii materiale, salariul angajatului, însa au în vedere alt mod de calcul. Astfel, Legea nr. 22/1969 prevede ca despagubirea se repartizeaza proportional cu câstigul mediu al fiecaruia pe ultimele 3 luni, iar Codul muncii dispune ca se va lua în calcul salariul de baza de la data constatarii pagubei. Se considera ca prevederea citata din Codul muncii modifica implicit art. 27 alin. 2 din Legea 22/1969.
Raspunderea organelor de conducere colectiva.
În esenta, raspunderea colectiva reprezinta o modalitate de angajare a organului colectiv conceput si considerat ca o unitate distincta indiferent de natura raspunderii (civila, materiala, administrativa).
Se are în vedere responsabilitatea atât a organelor colective de conducere cât si a membrilor ce le compun. Cu privire la acest aspect s-au emis mai multe pareri.
Este admisa opinia ca organele colective din cadrul unitatilor economice pot avea raspundere materiala în cazul când, prin activitatea lor culpabila au produs prejudicii, urmând ca în sânul acestora, raspunderea sa apartina numai acelor membrii prin a caror vointa s-a luat hotarârea care a produs consecinte pagubitoare.
Raspunderea materiala a membrilor organului colectiv care au provocat unitatii un prejudiciu prin fapta lor (comisiva sau omisiva), se va stabili în raport cu gradul de participare a fiecaruia la masura deficitara sau la omisiunea cauzatoare de pagube, pe masura culpei ce se va stabili în sarcina persoanelor în cauza. Deoarece în cazul hotarârilor luate în comun este destul de dificil a se stabili cota de participare a fiecarui membru, în astfel de împrejurari se va putea utiliza, cu mai multa frecventa, criteriul subsidiar prevazut de art. 105 (2) din Codul muncii, paguba urmând a se suporta proportional cu salariul de baza de la data cauzarii acesteia.
Trasatura specifica a raspunderii colective este prezumtia de participare culpabila a tuturor membrilor colectivului de gestionari la producerea pagubei, prezumtie ce poate fi rasturnata de oricare dintre ei.
Un exemplu tipic pentru cazurile în care poate interveni aceasta forma de raspundere materiala îl constituie gestiunea unitatilor cu autoservire. S-a decis ca o astfel de raspundere nu este aplicabila persoanelor care nu au dreptul sa ia nici o masura privind gestiunea, ci executa numai operatii fizice (sortari, receptionari etc.). În schimb, prezumtia de culpa opereaza si cu privire la cei care lucreaza la preambalarea si cântarirea marfurilor[3].
În afara de cazul mentionat de Legea nr. 22/1969, în legislatia noastra nu exista prevederi exprese cu privire la raspunderea conjuncta. Deoarece aceasta este o forma derivata a raspunderii personale, care functioneaza în cazurile producerii unui prejudiciu de catre mai multi autori, instantele de judecata, aplicând principiile Codului civil, au considerat ca în urmatoarele situatii angajatii vor raspunde conjunct:
- seful contabil si juristconsultul unei unitati care nu au executat formele de executare ale unei creante, deoarece au îndatorirea sa urmareasca realizarea creantei[4];
- pentru depasirea consumului de benzina în interesul unor angajati cu functii de conducere, raspunderea apartine acestora, dar si angajatilor care, având atributiile de verificare si control, nu si-au îndeplinit aceste îndatoriri, întrucât nu au luat din timp cuvenitele masuri[5].
3.3 Raspunderea subsidiara.
În cadrul unitatilor, desfasurându-se activitati complexe, variate si de natura economica, tehnica, administrativa, se întâmpla uneori ca atributiile unor angajati sa se coreleze, sa se conditioneze reciproc sau sa fie interdependente, fapt care uneori ne pune în prezenta unor prejudicii provocate de mai multe persoane, fara însa ca gradul lor de participare sa fie identic sau similar, sau, chiar mai mult, unele din actiunile deficitare sa nu constituie o cauza nemijlocita a pagubei.
Raspunderea subsidiara a angajatilor este acea forma de raspundere materiala în care persoana culpabila a produs paguba în mod indirect, a înlesnit-o prin încalcarea unor obligatii de serviciu[6].
Chiar din definitie rezulta ca între raspunderea personala a autorului direct si raspunderea subsidiara a celuilalt angajat exista o unitate indisolubila, în sensul ca nu poate exista aceasta din urma fara a fi precedata si conditionata de forma sa principala: raspunderea personala. În toate cazurile, însa, raspunzatorul în subsidiar raspunde pentru o fapta proprie a sa, iar nu pentru fapta altuia.
Codul muncii în art. 109 alin. 5 prevede ca "urmarirea pentru acoperirea pagubelor se poate îndrepta si împotriva altor persoane decât cea care a provocat direct paguba", dar numai "în cazurile prevazute de lege". Deci, raspunderea persoanelor care au înlesnit producerea pagubei este o raspundere subsidiara deoarece intervine numai dupa epuizarea posibilitatii de recuperare de la autorul prejudiciului si totodata o raspundere de exceptie.
Desi, textul art. 109 alin. 5 Codul muncii se refera la producerea de pagube, regulile raspunderii subsidiare se aplica si în cazul platilor nelegale sau din eroare. Astfel, practica judiciara a considerat cu putere de principiu ca salariatii pot avea o raspundere subsidiara când, prin fapta lor culpabila, au creat persoanelor - salariati sau terti - avantaje materiale necuvenite, în dauna unitatii, acestia din urma având obligatia principala de restituire în baza art. 992 din Codul civil sau a art. 106 din Codul muncii:
"Persoana care a încasat o suma nedatorata este obligata sa restituie aceea suma; daca a primit bunuri ce nu-i datorau si care nu mai pot fi restituite în natura sau i-au fost prestate servicii la care nu era îndreptatit, ea este obligata sa plateasca contravaloarea lor, calculata în conditiile legii."
În aceste situatii, beneficiarul platii nedatorate se substituie în postura juridica a autorului pagubei, asumând raspunderea principala a acoperirii prejudiciului prin obligatia de restituire, întemeiata pe art. 106 din Codul muncii, iar persoanele care au aprobat sau efectuat plata raspund subsidiar.
Atunci când, dintr-o cauza legala, raspunderea principala se desfiinteaza, dispare si raspunderea subsidiara corelativa.
Majoritatea cazurilor de raspundere subsidiara a unor persoane încadrate se leaga de pagubele produse în gestiune de gestionari si sunt reglementate de Legea nr. 22/1969. Astfel, art. 30 din lege prevede ca orice persoana încadrata în munca - cu functie de conducere sau de executie - raspunde material în limita valorii neacoperite de autorul direct al pagubei din gestiune, din momentul constatarii insolvabilitatii acestuia, atunci când:
- încadreaza sau trece o persoana în functie de gestionar sau în subordinea gestionarului, fara a avea avizul scris al celorlalti gestionari;
- nu ia masurile necesare, sau le ia cu întârziere, pentru înlocuirea gestionarului sau a celor aflati în subordinea lui, desi a fost avertizata în scris si motivat ca acestia nu-si îndeplinesc atributiile în mod corespunzator;
- nu ia masuri pentru stabilirea si acoperirea pagubelor din gestiune;
- nu efectueaza inventarierile la termenele si în conditiile legii, în situatia când prin aceasta a contribuit la cauzarea pagubei;
- nu a respectat îndatoririle de serviciu, daca, fara încalcarea acestora paguba s-ar fi putut evita.
Se retine în acest sens Decizia Tribunalului Suprem, sectia civila, nr. 1207/1989 în "Dreptul" nr. 3/1990 :
"Potrivit art. 30 lit. 2 din Legea nr. 22/1969, raspunde în limita valorii pagubei ramase neacoperite de autorul direct al ei, din momentul constatarii insolvabilitatii acestuia, cel vinovat de nerespectarea oricarei îndatoriri de serviciu, daca fara încalcarea acesteia, paguba nu s-ar fi produs.
In art. 42 alin. 2 lit. c din Legea nr. 5/1978 se prevede de asemenea, ca personalul de conducere a unitatii raspunde material pentru pagubele aduse unitatii de personalul în subordine ca urmare a neasigurarii unui control eficient si la termen, si neurmaririi sistematice a modului de realizare a sarcinilor, însa numai în limita valorii nerecuperate de la persoana care a provocat direct paguba.
Ca atare, în cazul în care despagubirea pe care reclamanta o solicita deriva din fapta penala comisa de o persoana încadrata în munca, raspunderea persoanei din neglijenta careia s-a produs infractiunea este subsidiara, în sensul ca este tinuta sa despagubeasca unitatea numai în limita valorii pagubei ramase neacoperite de autorul direct al ei, din momentul constatarii insolvabilitatii acestuia."
Observatii si precizari.
Aceste cazuri de raspundere subsidiara a unor alte persoane încadrate decât gestionarii, pentru pagube produse de catre gestionari care raspund în principal, nu trebuie confundate cu cazurile de raspundere personala si principala ale acelora care au provocat pagube în gestiune, printr-o fapta culpabila care are ca efect exonerarea de raspundere a gestionarilor. Aceste cazuri sunt cele prevazute de art. 29 din Legea 22/1969 si se refera la raspunderea persoanelor încadrate - indiferent de natura functiei detinute - care, nesocotind îndatoririle lor fata de serviciu, au adus pagube unitatii prin aceea ca:
- nu au asigurat gestionarului, în cazurile prevazute de lege, asistenta tehnica de specialitate, pentru verificarea calitativa a bunurilor, ori a prestat o asistenta tehnica necorespunzatoare;
- nu au luat masurile necesare pentru pastrarea bunurilor în conditii corespunzatoare;
- au dat gestionarului dispozitii gresite sau contrare legii.
In primele trei cazuri, raportul de cauzalitate dintre fapta persoanei si paguba este prezumat de lege, în ultimele doua, el trebuie dovedit de unitate.
Se recomanda ca raspunderea materiala subsidiara sa fie stabilita pe cale de decizii de imputare, o data cu constatarea pagubei de autorul direct (astfel se evita pierderea termenului de stabilire a raspunderii materiale subsidiare). In sprijinul acestei solutii vin indicatiile date în Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 5 din 26 iunie 1974, si anume: "În cadrul raspunderii materiale pentru pagube aduse unitatilor de catre persoanele încadrate în munca, recuperarea urmeaza a se face în primul rând de la cei ce le-au provocat prin fapta lor directa.
In litigiul dintre unitate si autorul direct al pagubei pot fi introdusi, pentru a le face opozabile probele administrate si constatarile rezultate, persoanele care au înlesnit producerea ei.
In cazul în care s-a emis decizie de imputare si împotriva lor, aceste persoane vor avea dreptul sa o conteste si sa ceara, iar instanta va fi obligata sa încuviinteze chiar si din oficiu, suspendarea judecatii, precum si a executarii deciziei de imputare pâna la terminarea procedurii de recuperare împotriva autorului direct pagubei.
In acelasi mod se va proceda si în caz de restituire a sumelor încasate fara drept, a contravalorii unor bunuri ori a serviciilor nedatorate."
In toate cazurile raspunzatorul în subsidiar raspunde (asa cum am mai precizat), pentru o fapta proprie, si nu pentru fapta altuia.
S-a decis ca în cazul în care despagubirea deriva din fapta penala comisa de un salariat, raspunderea altei persoane din neglijenta careia s-a produs infractiunea, este subsidiara, în sensul ca este tinuta sa despagubeasca unitatea numai în limita valorii pagubei ramase neacoperite de autorul direct al ei, din momentul constatarii insolvabilitatii acestuia.
Tot o raspundere subsidiara este aceea care se stabileste în sarcina persoanei vinovate de a nu fi luat, în termenele legale, masuri de imputare pentru recuperarea pagubelor produse unitatii[7]. Si în acest caz raspunderea se stabileste pentru fapta proprie - constând în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzatoare a obligatiilor privind valorificarea dreptului unitatii la despagubiri. Ea are caracter subsidiar, pentru ca intervine numai daca urmarirea autorului direct al pagubei nu mai este posibila si numai daca raspunderea acestuia era fundamentata.
Potrivit art. 108 alin. 2 din Codul muncii, termenul de emitere a deciziei de imputare este de cel mult 60 de zile de la data când conducatorul unitatii a luat cunostinta de producerea pagubei. Dupa expirarea acestui termen, art. 108 alin. 4 Codul muncii prevede ca prejudiciul se imputa celui vinovat de neluarea masurii de imputare. Ne aflam în fata unei raspunderi subsidiare a salariatului, aceasta se naste în momentul expirarii termenului de imputare.
3.4.Raspunderea solidara.
In principiu raspunderea materiala nu este solidara.
Fiind de stricta interpretare, aplicarea solidaritatii cu privire la raspunderea materiala (se au în vedere cazurile în care paguba este urmarea unei infractiuni, când se aplica regulile raspunderii civile de drept comun) nu poate fi extinsa la alte cazuri decât cele prevazute expres si limitativ de lege.
Ne aflam în fata unei solidaritati pasive, în care fiecare debitor trebuie sa raspunda integral pentru toata paguba, unitatea având dreptul de a face recuperarea de la orice angajat responsabil solidar. Acesta, la rândul sau, are dreptul de a se îndestula de la ceilalti codebitori, pe calea unei actiuni în regres pentru cotele ce le revin. si în ipoteza de fata ne gasim în prezenta a mai multor angajati culpabili, existând doua sau mai multe raspunderi materiale fata de unitate.
In sistemul nostru legislativ actual se cunosc numai doua cazuri de raspundere solidara, dar fiecare având o forma deosebita. Astfel, art. 28 din Legea 22/1969 stabileste o raspundere solidara integrala în alin. 1, atunci când un angajat din conducere sau din compartimentele de executie angajeaza, trece sau mentine o persoana din functia de gestionar fara respectarea conditiilor de vârsta, studii sa stagiu prevazute în art. 3 si 38 din lege precum si a dispozitiilor art. 4 referitoare la antecedentele penale. Art. 28 alin. 2 stabileste o raspundere solidara limitata în sarcina angajatului vinovat de nerespectarea prevederilor referitoare la constituirea garantiilor. Acesta va raspunde solidar cu gestionarul "în limita garantiei neconstituite".
3.5. Raspunderea comuna (colectiva).
Aceasta raspundere deroga de la principiul raspunderii personale consfiintit prin Codul muncii si are aplicare numai în cazul expres prevazut de Legea nr. 22/1969, neputând fi stipulata în contractele individuale de munca sau cele colective, si nici prin conventii între persoanele încadrate, orice clauze de acest fel fiind nule de drept în virtutea principiului caracterului imperativ al normelor legale ce reglementeaza raspunderea materiala.
Este prevazut un singur caz de raspundere comuna în Legea nr. 22/1969 în art. 27 alin. 2 ; este cazul gestiunilor colective sau al celor cu schimburi succesive fara predare între schimburi, când, în mod obisnuit, nu se poate determina vina fiecarei persoane în producerea pagubei.
În ipoteza când o asemenea determinare este posibila, va functiona principiul de baza, atât al Legii 22/1969, cât si al Codului muncii privind raspunderea materiala, stabilindu-se raspunderea fiecaruia proportional cu partea sa de vina. Numai în lipsa acestui criteriu fundamental, legea admite o alta repartizare a prejudiciului, în functie de salariul de baza de la data constatarii pagubei si, daca este cazul, si în functie de timpul lucrat de la ultima inventariere a bunurilor. Astfel, art. 105 alin. 2 din Codul muncii, referindu-se în special la gestiuni, modifica, implicit prevederea corespunzatoare din Legea nr. 22/1969.
Propriu acestei forme de raspundere este ca ea creeaza o prezumtie de participare culpabila a tuturor membrilor colectivului de gestionari la producerea pagubei, prezumtie care, de altfel, poate fi înlaturata prin proba contrara, oricare dintre membrii colectivului fiind în masura sa dovedeasca lipsa oricarei culpe sau a raportului de cauzalitate.
Ca si în cazul raspunderii conjuncte si în raspunderea comuna fiecare dintre gestionari raspunde personal pentru o anumita parte a prejudiciului, ce este prezumat a fi cauzat; raspunderea sa este deci individuala si determinata la o cota parte din prejudiciu, concurând cu raspunderea celorlalti cogestionari la acoperirea integrala a prejudiciului.
|
