Politica sociala comunitara si piata muncii
Printre momentele-cheie care au condus la cristalizarea actualei conceptii a UE privind ocuparea fortei de munca se numara Carta Alba a Ocuparii: Crestere, Competitivitate, Ocupare (Luxemburg 1994), Tratatul de la Amsterdam 1997, Consiliul European extraordinar asupra ocuparii, de la Luxemburg (noiembrie 1997), Consiliul European de la Lisabona (martie 2000) etc. Pornind de la premisa ca “nici un progres nu se realizeaza automat: el necesita organizare, un angajament si o actiune concertata”, Uniunea Europeana si-a fixat ca obiectiv central, inca din anul 2001, “crearea conditiilor propice ocuparii depline, intr-o societate fondata pe cunostinte”. Strategia globala vizeaza un set de mai multe obiective orizontale, care se fundamenteaza pe patru piloni:
I. Imbunatatirea capacitatii de insertie profesionala, prin: a) Concentrarea eforturilor asupra somajului ia tineri si asupra celui de lunga durata; statele membre se angajeaza sa ofere o noua sansa fiecarui somer - prin formare, reconversie, consiliere individuala - de a se integra efectiv pe piata muncii, inaintea trecerii a 6 luni de somaj in cazul tinerilor, respectiv 12 luni in cazul adultilor; b) Un mediu mai favorabil ocuparii: prestatii sociale, impozite si sisteme de formare; reforma sistemelor de indemnizare si impozitare, pentru eliminarea saraciei si stimularea somerilor si a celor inactivi pentru cautarea unui loc de munca; creş 434i88e ;terea ponderii masurilor active (minimum 20%) si a nivelului acestora la un somer; c) Punerea in aplicare a unei politici vizand prelungirea vietii active; orare flexibile, educatie si formare complementara destinata adultilor; d) Dezvoltarea competentelor pentru noua piata a muncii, avand la baza educatia si formarea pe toata durata vietii; asigurarea unor cunostinte de baza pentru tineri, mai ales in domeniul tehnologiei informatiilor si al limbilor straine; eradicarea analfabetismului; pana in 2010, reducerea la jumatate a numarului tinerilor care nu-si continua pregatirea dupa absolvirea primului ciclu al invatamantului secundar; accesul adultilor la o forma de pregatire continua, urmand ca, pana in 2010, ponderea acestora sa atinga minimum 10%; accesul la internet al tuturor asezamintelor de invatamant si formare, pana la finele anului 2001; e) Politici active destinate unei mai bune medieri pe piata muncii si prevenirii si eliminarii penuriei de calificari, a situatiilor in care patronii nu au solicitanti pentru locurile de munca oferite, care se multiplica in contextul conjuncturii economice favorabile; f) Lupta impotriva discriminarii si promovarea integrarii sociale prin accesul la un loc de munca;
II. Dezvoltarea spiritului intreprinzator si crearea de locuri de munca, prin: a) Sprijinirea noilor firme in initierea si gestionarea activitatilor; reducerea cheltuielilor generale si a celor administrative legate, mai ales, de infiintarea unei noi activitati si de noi angajari; formarea sefilor de intreprindere si a lucratorilor independenti; descurajarea muncii la negru, inclusiv prin reforme fiscale care sa incite transformarea acesteia intr-o ocupare normala; b) Noi posibilitati de ocupare, intr-o societate a cunostintelor si a serviciilor, cu accent special pe informatii si mediu; c) Actiuni locale pentru ocupare; d) Reforme fiscale in favoarea ocuparii si formarii; modificare de sens in domeniul fiscal, prin relaxarea fiscalitatii si a prelevarilor obligatorii legate de utilizarea fortei de munca, in vederea stimularii investitiei in capitalul uman; investigarea oportunitatii introducerii unui nou tip de fiscalitate, care sa reorienteze impozitarea catre energie si emisiile poluante;
III. incurajarea intreprinderilor si a salariatilor pentru sporirea capacitatii de adaptare, prin: a) Modernizarea organizarii muncii; orare suple; echilibru intre flexibilitate si securitate (calitate) a ocuparii; b) Sustinerea capacitatii de adaptare a salariatilor in cadrul intreprinderii, pe fondul educatiei si formarii pe toata durata vietii; fiecarui angajat i se va acorda posibilitatea sa dobandeasca cunostintele de baza necesare in societatea informatiilor;
IV. Consolidarea politicilor de egalitate a sanselor intre femei si barbati, prin: a) Preocuparea pentru integrarea femeilor si pentru egalitatea sanselor intre femei si barbati; b) Combaterea discriminarii intre barbati si femei; c) Consiliere pentru viata profesionala si cea familiala; d) Angajamentul luat de statele membre, de asigurare a ocuparii depline, va determina atingerea unei rate de ocupare a populatiei in varsta de munca de 70% (60% in cazul femeilor) pana in 2010, comparativ cu 61,5% in 1998, sau cu 62,2% in 1999.
In afara acestor obiective, Consiliul European de la Stokholm, din 2001, a fixat ca obiective intermediare pentru anul 2005 o rata de ocupare de 67% pe ansamblul populatiei in varsta de munca, respectiv de 57% pentru femei. Tot atunci, statele membre UE si-au propus ca tinta pentru anul 2010 atingerea unei rate de ocupare a populatiei din grupa de varsta 55-64 ani de 50%.
In conformitate cu Strategia de la Lisabona (Martie 2000), liniile directoare ale Strategiei Europene a Ocuparii adoptate in anul 2003 au in vedere trei obiective majore: 1. Ocupare deplina, 2. Calitatea si productivitatea muncii, 3. Intarirea coeziunii si incluziunii sociale. Fara a renunta la vreunul dintre obiectivele anterioare, tintele revizuite in 2003 ale Strategiei Europene a Ocuparii pun accentul pe: a) oferirea unui noi sanse pentru fiecare somer in termen de cel mult sase luni in cazul tinerilor, 12 luni in cazul adultilor, sub forma unor cursuri de calificare, recalificare, stagii de practica, un loc de munca sau un alt tip de masura activa, in paralel cu asistarea acestor persoane pentru gasirea unui loc de munca; b) participarea a cel putin 25% din somerii de lunga durata la cel putin o masura activa, sub forma de cursuri de calificare, recalificare, stagii de practica, un loc de munca sau un alt tip de masura pentru cresterea sanselor de ocupare, avand ca obiectiv atingerea unui nivel egal cu media celor mai bine pozitionate trei tari membre; c) posibilitatea efectiva ca toti cei aflati in cautarea unui loc de munca sa fie informati cu privire la toate posturile vacante intermediate prin serviciile publice de ocupare ale statelor membre; d) cresterea cu cinci ani a varstei de iesire de pe piata muncii, pana in 2010 (pornind de la 59,9 ani in 2001); e) cel putin 90% din copiii cu varste cuprinse intre 3 ani si varsta legala de intrare in invatamant vor benefica de ingrijire si asistenta, acelasi lucru fiind valabil pentru cel putin 33% din copiii sub 3 ani; f) o rata medie de abandon scolar mai mica de 10% la nivelul intregii UE; g) pana in 2010, minimum 85% din tinerii cu varste pana la 22 de ani vor absolvi cel putin invatamantul secundar; h) rata de participare la invatarea continua va atinge minimum 12,5% din populatia adulta in varsta de munca (25-64 de ani).
Ocuparea deplina a fortei de munca reprezinta doar unul dintre obiectivele majore ale Uniunii Europene in domeniul pietei muncii, la care a subscris si Romania, prin Planul National de Actiune pentru Ocuparea Fortei de Munca (PNAO). In vederea atingerii obiectivelor asumate prin PNAO, Romania, care se confrunta in multe privinte cu dezechilibre ale pietei muncii mult mai mari comparativ cu Uniunea Europeana (rate de activitate si ocupare totala net inferioare, supradimensionare a ocuparii in agricultura, incetinire si subdimensionare a mecanismului de formare continua a fortei de munca, productivitate valorica slaba, salarii sub limita de subzistenta etc.), are nevoie de o politica economica cu adevarat revolutionara pentru ca racordarea sa la piata unica sa conduca la maximizarea efectelor benefice si minimizarea celor nefavorabile.
Perpetuarea subutilizarii resurselor umane ale tarii, mentinerea decalajelor in materie de productivitate si salarii etc. reprezinta inca pericole pentru Romania - numerosi analisti economici si cercetatori continua sa traga semnale de alarma in acest sens - ale caror consecinte majore se vor repercuta nu doar asupra functionarii pietei muncii ca atare, ci si asupra celorlalte obiective economice generale.
Din punctul de vedere al masurabilitatii lor, obiectivele Strategiei Europene a Ocuparii sunt mult mai clare in ceea ce priveste latura cantitativa a ocuparii: atingerea unei rate totale de ocupare a populatiei de varsta apta de munca de 70% in 2010 (67% in 2005), o rata de ocupare a femeilor de varsta apta de munca de 60% in 2010 (57% in 2005), respectiv o rata de ocupare a populatiei in varsta de 55-64 de ani de 50% in 2010. In ceea ce priveste insa latura calitativa a ocuparii (mai precis, obiectivele II si III), aceasta este mult mai dificil de comensurat si de urmarit indeaproape. Obiectivele II si III nu pot fi comensurate apeland la un simplu indicator; mai mult decat atat, chiar un set complet de indicatori care sa masoare gradul de indeplinire a acestor doua obiective este greu de imaginat si nu ar putea fi niciodata considerat ca exhaustiv. O astfel de situatie se justifica si prin faptul ca, in realitate, obiectivele II si III presupun o multitudine de elemente, fiecare cu un grad ridicat de complexitate, care nu numai ca se interconecteaza reciproc, dar depind de si influenteaza la .randul lor nenumarate alte fenomene si corelatii economice si sociale, care, cel mai adesea, depasesc limitele pietei muncii.
Pentru monitorizarea aplicarii Strategiei Europene a Ocuparii, UE a pus la punct un set complex de indicatori: 40 de indicatori-cheie (asupra a trei dintre acestia insa nu s-a cazut de acord privind o metodologie de comensurare adecvata) si inca 26 de indicatori de context (intr-unui din cazuri urmeaza, de asemenea, sa fie elaborata o metodologie de calcul pentru urmarirea sa de catre statisticile nationale). Mai mult, pentru unele dintre liniile directoare ale SEO nu au fost identificati - nici macar provizoriu - cei mai adecvati indicatori de monitorizare.
Dificultatile de ordin metodologic reprezinta insa doar o mica parte din ceea ce inseamna transpunerea in practica a acestor obiective. Provocarea majora ramane in acest context asigurarea concomitenta a doua caracteristici fundamentale: flexibilitatea si securitatea ocuparii fortei de munca. Conceptul de flexibilitate a ocuparii fortei de munca a cunoscut o larga raspandire in ultimele doua decenii, fiind in permanenta invocat din dorinta de a se obtine compromisurile necesare pentru cresterea eficientei in utilizarea resurselor umane. Aria semantica a termenului s-a largit treptat, pentru a acoperi in prezent mai multe dimensiuni: flexibilitate numerica externa - posibilitatea angajatorului de a angaja si concedia forta de munca, relativ usor si fara costuri suplimentare, flexibilitatea numerica interna sau flexibilitatea proceselor de munca si a organizarii muncii, flexibilitatea functionala, flexibilitatea salariilor, flexibilitatea calitativa externa etc.
In paralel, literatura de specialitate si-a sporit si atentia acordata conceptului de securitate, care, la randul sau, acopera genuri problematice diferite: ■ securitatea locului de munca sau securitatea ocuparii, care implica siguranta pastrarii locului de munca la un anumit angajator; in acest sens, se au in vedere diferite mecanisme de protectie a salariatilor impotriva concedierilor sau a unor modificari majore ale conditiilor de munca; astfel de aspecte fac obiectul reglementarilor legale din fiecare tara; ■ securitatea privind sansele de ocupare (employability), care se refera la siguranta de a avea un loc de munca in general, nu neaparat acelasi loc de munca sau la acelasi angajator; aceasta presupune existenta unor locuri de munca vacante disponibile pentru cei concediati sau someri, care sa corespunda calificarilor pe care acestia le au si sa ofere conditii de munca similare cu cele avute la locul de munca anterior; acest tip de securitate poate fi imbunatatit prin formare continua, pe toata durata vietii active; programele de formare pot fi organizate si platite atat de angajator, cat si prin masuri active; tot in cadrul acestei laturi a securitatii sunt amintite si alte tipuri de masuri pentru facilitarea tranzitiei salariatilor de la un loc de munca la altul; securitatea veniturilor (securitate sociala), care are in vedere ca veniturile salariatului sa fie asigurate in cazul pierderii locului de munca, dar se refera, de asemenea, la o multitudine de alte mecanisme de protectie a veniturilor, prin instituirea unui salariu minim, indexare, securitate sociala in general, inclusiv sisteme de pensii adecvate (securitate postocupare); ■ securitatea combinarii diferitelor activitati umane (combination security), mai precis siguranta salariatului ca focul de munca ii permite sa-si achite, in paralel, si alte obligatii si responsabilitati sociale pe care le are; in aceeasi ordine de idei, se vorbeste despre echilibrul intre munca si viata de familie, intre munca si viata, programe flexibile de pensionare partiala sau temporara, orare flexibile de munca, facilitati privind suspendarea contractului de munca la solicitarea angajatului etc.
Practic, piata muncii are de satisfacut, concomitent, patru conditii: ocuparea totala, ocupare flexibila, securitatea muncii si, nu in ultimul rand, calitatea si performanta muncii. Luate separat, fiecare dintre aceste conditii are de intampinat numeroase piedici si restrictii majore, a caror rezolvare in practica pare extrem de dificil de realizat. Din pacate, dificultatile reale sunt mult mai mari, intrucat cele patru obiective nu sunt decat partial convergente, iar in multe privinte solicita masuri si solutii divergente. Tocmai de aceea, pentru ca aceste obiective sa nu ramana doar in faza de deziderat, ci sa poata fi transpuse efectiv in practica, misiunea politicilor de ocupare este mai dificila ca oricand.
Consiliul European de la Bruxelles, din martie 2004, a invitat Comisia sa conduca realizarea unei analize privind evolutiile inregistrate in intervalul 2000-2004. Comisia a incredintat aceasta sarcina lui Wim Kok, fost prim-ministru al Olandei, care a coordonat activitatea grupului la nivel inalt. Grupul s-a reunit de sase ori si si-a prezentat concluziile in noiembrie 2004. Raportul a fost menit sa devina un instrument in pregatirea Mid Term Review, realizata in cadrul Consiliului European din primavara anului 2005. Publicat in noiembrie 2004 si intitulat „Infruntarea provocarilor. Strategia Lisabona pentru crestere si ocuparea fortei de munca”, raportul a fost realizat de un grup de specialisti, coordonat de fostul prim-ministru olandez Wim Kok. Documentul amintit ajunge la concluzia ca rezultatele obtinute pana in acest moment de statele membre sunt relativ dezamagitoare si ca apare ca necesara adoptarea unei noi Agende Lisabona. Raportul trece in revista atat provocarile externe (competitia internationala, provocarea Asiei – in special, cea venita dinspre China si India, dar si a SUA), cat si pe cele interne (imbatranirea populatiei, pe fondul scaderii natalitatii si cresterii sperantei de viata), precum si provocarea reprezentata de extinderea spre est.
Cauzele rezultatelor dezamagitoare inregistrate in acesti ultimi ani sunt multiple, decisiva fiind insa lipsa unor actiuni politice determinante, existenta unei coordonari insuficiente si a unor prioritati conflictuale. Economia UE, care creste mult mai lent decat economia SUA, inregistreaza si o productivitate a muncii mult mai redusa, cauzele fiind considerate a fi atat investitiile insuficiente pentru cercetare-dezvoltare si educatie, cat si incapacitatea cercetarii europene de a transforma inovatiile in produse comercializabile, persistenta unor tehnologii industriale medii, dar si a unui numar de ore lucratoare pe persoana in continua scadere.
Conform Raportului W. Kok, depasirea acestui moment de criza se poate realiza numai prin actiuni convergente si interconectate, sustinute de toate statele membre si indreptate in ceea ce priveste piata muncii Catre aplicarea rapida a recomandarilor facute de European Employment Traskforce; dezvoltarea de strategii pentru invatarea continua si cresterea duratei de viata active; realizarea de parteneriate pentru crestere si ocupare a fortei de munca (Facing the challanges, 2004)[1]. Desi Romano Prodi nu a ezitat sa numeasca strategia Lisabona drept un „mare esec”, noul presedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, si-a fixat ca prioritate lansarea unei noi Strategii pentru crestere economica si ocupare a fortei de munca, document care a fost prezentat la 2 februarie 2005. Abordarea propusa are in vedere nevoia de a reinstaura dinamismul economiei europene si de a crea conditii pentru relansarea pietei muncii. Presedintele Comisiei a subliniat nevoia urgenta de schimbare in contextul concurentei globale si a imbatranirii populatiei. Cresterea economica, a subliniat Barroso, se ridica la 2%, in timp ce in aceeasi perioada SUA au inregistrat un ritm de 3.5% iar economiile emergente, precum China si India, continua sa progreseze extrem de rapid (Buletin Integrare Europeana, 9 februarie 2005).
Principalele zece puncte ale programului prezentat de presedintele Comisiei, Jose Manuel Barroso, pentru relansarea Strategiei Lisabona[2]: ■ renuntarea la obiectivul ca UE sa devina cea mai competitiva economie din lume, bazata pe cunoastere; ■ numirea in fiecare stat membru a unui „domn/doamne Lisabona”; ■ alocarea a 3% din PIB pentru cercetare-dezvoltare; ■ asigurarea unor piete competitive si deschise in interiorul UE; ■ imbunatatirea flexibilitatii pietei muncii prin inlaturarea obstacolelor in calea mobilitatii fortei de munca; ■ crearea unui adevarat „Institut European al Tehnologiei”, pentru atragerea celor mai importanti cercetatori din lume; ■ actiuni in directia desavarsirii pietei interne; ■ extinderea si imbunatatirea infrastructurii europene; ■ inregistrarea de progrese in instituirea unei taxe corporative; ■ modalitati mai simple de raportare – anual se va publica numai un raport Lisabona, la nivel UE si, respectiv, la nivel national.
Agenda Lisabona a reprezentat raspunsul pe care UE a incercat sa-l ofere sfidarilor competitive venite dinspre acele state ale economiei mondiale care ofera produse de calitate ridicata si la costuri reduse. O componenta importanta a acestei strategii a reprezentat-o desavarsirea pietei interne (in special cea a serviciilor), cu scopul declarat de a dinamiza economia europeana. In plus, Agenda Lisabona a fost completata prin reforme structurale realizate la nivel national, in special in domeniul fiscal sau al pietei muncii. Desi, in ultimii ani, guvernantii au actionat in sensul reducerii ponderii fiscale sau a restrictiilor de pe piata muncii, masurile luate nu au fost suficiente pentru a determina o crestere semnificativa a PIB. In aceste conditii apare riscul ca insuccesul inregistrat in implementarea Strategiei Lisabona sa duca la o resurectie a politicilor protectioniste in spatiul UE, care poate duce insa la reducerea eficientei economice.
|
