In legislatia muncii nu exista o definitie a raspunderii disciplinare. Raspunderea disciplinara intervine īnsa, numai atunci cānd o persoana īncadrata īn munca dintr-o unitate sau institutie savārseste cu vinovatie o abatere de la obligatiile de serviciu, inclusiv de la normele de comportare.
Elementele definitorii ale raspunderii disciplinare, fara a caror existenta cumulata n-ar exista aceasta forma de raspundere juridica, sunt:
a)calitatea de persoana īncadrata īn unitate pe baza unui contract de munca;
b)existenta unei fapte ilicite;
c)savārsirea faptei cu vinovatie;
d)producerea unui rezultat daunator;
e)legatura de cauzalitate īntre fapta si rezultat.
a). Persoana care comite o abatere trebuie sa fie parte īntr-un contract de munca. Īn lipsa unui contract de munca - a unor raporturi juridice preexistente -nu poate exista raspundere disciplinara.
De exemplu, contractele de antrepriza, de mandat, de colaborare externa, desi au ca obiect, ca si contractul de munca, prestarea unei activitati, neavānd īnsa, ca element esential, subordonarea persoanei īncadrate fata de disciplina muncii īn unitatea īn care activeaza, ele nu prezinta caracterele contractului de munca si deci titularii unor astfel de contracte nu sunt subiecti ai raspunderii disciplinare.
Ucenicii care se pregatesc la locul de munca, militarii, persoanele condamnate potrivit dispozitiilor Codului penal de a presta o munca de reeducare īn unitati, nu pot raspunde disciplinar īn baza Codului Muncii, ci doar potrivit reglementarilor specifice sectorului de care apartin.
Elevii si studentii care fac practica īn unitati - pot īncalca normele de disciplina a muncii fara sa fie expusi la aplicarea de sanctiuni disciplinare, fiind pasibili īnsa de anumite sanctiuni specifice regulamentelor institutiilor de īnvatamānt respective.
Durata si natura contractului de munca nu au nici o īnrāurire asupra existentei abaterii disciplinare. Orice salariat cu contract de munca, fie pe durata determinata (inclusiv salariatul sezonier), fie pe durata nedeterminata, chiar daca se afla īn perioada de īncercare, este susceptibil de a raspunde disciplinar.
De asemenea, persoana care presteaza munca īn baza unui contract de munca ce se dovedeste a fi nul are obligatia sa respecte ordinea si disciplina muncii, neputāndu-se apara de raspunderea disciplinara invocānd viciul contractului de munca[1].
Persoanele care desfasoara munca la domiciliu, deci īn afara unitatilor cu care au īncheiat contractul de munca, nu sunt supuse ordinii interioare din unitate sau normelor care se refera la disciplina de la locul de munca, decāt pe timpul cāt se afla īn incinta lor. Ele au īnsa īndatorirea de a se supune celorlalte obligatii cu privire la respectarea normelor de munca, a prescriptiilor privind calitatea muncii sau protectia muncii. Numai īn cazul īncalcarii unor astfel de obligatii pot raspunde disciplinar.
b). O alta conditie necesara pentru existenta raspunderii disciplinare o reprezinta existenta unei fapte ilicite.
Īn īntelesul art.100, al.1 din Codul Muncii anterior si art.13 din Legea nr.1/1970, fapta ilicita consta īn īncalcarea īndatoririlor de munca, inclusiv a celor ce decurg din normele de comportare.
Īndatorire de munca = complexul de obligatii ce revin fiecarei persoane potrivit contractului de munca, prevederilor legii si deciziilor luate la nivelul unitatii, īn scopul realizarii ordinii necesare desfasurarii īn bune conditii a procesului de munca.
Aceasta īncalcare va fi sanctionata disciplinar, īn masura īn care exista obligatia de a respecta normele de comportare sub aspectul dreptului muncii, adica sa fie īn legatura cu raportul de munca stabilit īntre persoana īncadrata īn unitate si unitatea respectiva.
Fapta ilicita poate fi savārsita:
-īn orele de program;
-dupa iesirea din program;
-īn unitate (īn incinta sau īn anexele ei, cum ar fi: depozite, rampe de īncarcare etc.);
-īn afara unitatii (cum ar fi īn situatia conducatorilor de mijloace de transport);
-la locul de munca īn care o persoana se afla īn delegare sau este detasata;
Fapta ilicita, savārsita īn una din situatiile de mai sus, pentru a putea constitui element definitoriu al raspunderii disciplinare, trebuie sa īncalce o obligatie care rezulta din contractul de munca.
c). Fara vinovatie nu poate exista abatere disciplinara si, deci, nici raspundere disciplinara. Vinovatia salariatului consta īn atitudinea sa cu privire la fapta savārsita si la efectele acesteia.
Savārsirea faptei cu vinovatie presupune ca fapta respectiva sa fi fost savārsita cu intentie sau din culpa.
Gradele culpei (grava, usoara sau foarte usoara) nu prezinta nici o importanta pentru existenta abaterii disciplinare. Orice īncalcare, generata chiar de o culpa foarte usoara, constituie abatere disciplinara. Salariatul este aparat de raspundere numai daca orice vina din partea sa este exclusa. Īnsa, gradul de vinovatie al salariatului are importanta īn aplicarea sanctiunii disciplinare, īn individualizarea pedepsei[2].
d). si e). Presupune ca savārsirea faptei sa conduca la producerea unui rezultat de natura a pune īn pericol desfasurarea īn bune conditii a activitatii īn unitatea respectiva. De asemenea, rezultatul daunator trebuie sa fie consecinta faptei ilicite savārsite ce urmeaza a fi sanctionata disciplinar si nu al altei fapte. Deci, fapta ilicita se impune sa se afle īntr-o legatura cauzala cu rezultatul daunator.
Īn raport de gravitatea consecintelor sale si de aria efectelor daunatoare, fapta ilicita a salariatului poate avea si caracter penal sau poate ramāne numai īn cāmpul disciplinarului. Gravitatea consecintelor pentru ordinea sociala constituie criteriul de distinctie īntre abaterea disciplinara si infractiune. Aceasta īmprejurare a determinat, de altfel, ca "disciplinarul" sa fie numit "micul penal".
Īn cazul īn care conduita salariatului nu prezinta nivelul de periculozitate sociala cerut pentru existenta abaterii disciplinare, cel īn cauza va fi sustras oricarei raspunderi juridice.
Īn concluzie, am putea formula, pe baza celor aratate, o definitie a raspunderii disciplinare. Raspunderea disciplinara este acea forma a raspunderii juridice, specifica dreptului muncii, ce consta īn sanctionarea faptelor de īncalcare cu vinovatie de catre orice salariat, indiferent de functia sau de postul pe care īl ocupa, a obligatiilor asumate prin contractul individual de munca, inclusiv a normelor de comportare[3].
Raspunderea disciplinara īndeplineste un rol subsidiar īn asigurarea ordinii de drept, deoarece ponderea principala o detine constiinta raspunderii pentru o munca bine dusa la īndeplinire.
Raspunderea disciplinara se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:
. daca abaterea disciplinara a fost savārsita, constatāndu-se existenta ei, raspunderea disciplinara este chemata sa exercite o functie sanctionatorie, dar si preventiva si educativa, deoarece apara si restabileste ordinea interioara.
Persoanei vinovate i se aplica o pedeapsa cu caracter precumpanitor moral sau material īn functie de gravitatea abaterii savārsite. Aceasta pedeapsa se reflecta īn planul constiintei si al atitudinii celui sanctionat ca o constrāngere morala sau ca o privatiune materiala, de natura sa-l retina pe viitor de la comiterea altor abateri. Prin aceasta, raspunderea disciplinara se aseamana cu raspunderea penala sau contraventionala si se deosebeste de raspunderea materiala, care īndeplineste o functie reparatorie, īn principal.
. este de natura contractuala pentru ca numai īncheierea contractului individual de munca are ca urmare si asigurarea īndeplinirii de catre salariat a obligatiei de a respecta toate regulile care configureaza disciplina muncii.
Legatura directa dintre contractul individual de munca si raspunderea disciplinara determina si limitele aplicarii ei. Ea apara ordinea interioara a unitatii respective; de aceea, conducerea unitatii nu mai poate stabili raspunderea disciplinara dupa desfacerea contractului de munca al persoanei vinovate, spre deosebire de raspunderea materiala.
. are un caracter exclusiv personal; caracterul intuitu personae al contractului individual de munca face imposibila raspunderea disciplinara pentru fapta altuia sau o transmitere a acesteia asupra mostenitorilor salariatului (ca īn raspunderea de natura civila).
Īn sfārsit, raspunderea disciplinara este o forma de raspundere independenta de toate celelalte forme ale raspunderii juridice.
Unicul temei al raspunderii disciplinare, conditie necesara si suficienta a declansarii ei este abaterea disciplinara.
Art. 100 al. 1 din vechiul Cod al Muncii da o definitie generala a abaterii disciplinare. Potrivit acestui articol, abaterea disciplinara consta īn "īncalcarea cu vinovatie de catre cel īncadrat īn munca, indiferent de functia sau postul pe care-l ocupa, a obligatiilor sale, inclusiv a normelor de comportare".
Īn ansamblu, raspunderea disciplinara reglementata de noul Cod este similara cu reglementarea anterioara. Se desprind totusi o serie de aspecte noi care se impun a fi evidentiate:
A) a) Art.263 defineste abaterea disciplinara astfel: "o fapta īn legatura cu munca si care consta īntr-o actiune sau inactiune savārsita cu vinovatie de catre salariat prin care acesta a īncalcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de munca sau contractul colectiv de munca aplicabil, ordinele si dispozitiile legale ale conducatorilor ierarhici". Asadar:
- S-a renuntat la formarea generica a conditiei īncalcarii de catre salariat a "obligatiilor sale", īn favoarea enumerarii exhaustive a izvoarelor de drept care nasc obligatii pentru salariat, dar si a ordinelor si dispozitiilor legale ale conducatorilor ierarhici;
- Nu se mai face nici o referire expresa la "normele de comportare", asa cum preciza textul legal anterior. Cu toate acestea suntem de parere ca prin regulamentul intern se poate insera obligatia salariatului de a respecta īn afara normelor propriu-zise de disciplina a muncii si normele de comportare īn colectiv, īn unitatea sa. O astfel de prevedere intra īn ordinea fireasca a raporturilor de munca, indiferent de tipul de orānduire sociala.
Īn favoarea acestei opinii se pot invoca si urmatoarele argumente:
- Art. 39 alin. 2 din Cod enumera, īn principal, obligatiile salariatului, deci nu limitativ, nefiind exclusa posibilitatea stabilirii si a altor obligatii prin regulamentul intern (care se refera la problemele de disciplina a muncii);
- Asa cum am aratat, art. 258, care reglementeaza continutul regulamentului intern, stabileste la litera b ca se cuprind - imperativ - reguli privind īnlaturarea "oricarei forme de īncalcare a demnitatii", ceea ce implica si respectarea unor norme adecvate de comportare.
Ca o exceptie, anumite acte normative enumera exemplificativ faptele ce constituie abateri disciplinare (exemplu: Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, Legea nr.188/1999 privind Statutul functionarilor publici).
Ori, o astfel de tendinta nu este recomandabila pentru reglementarile viitoare, deoarece nu corespunde, masura necesara, specificului raspunderii disciplinare a salariatilor.
Potrivit art.70, al.1 din Legea nr.188/1999, sunt abateri disciplinare:
a) īntārzierea sistematica īn efectuarea lucrarilor;
b) absentele nemotivate de la serviciu;
c) interventiile sau staruintele pentru solutionarea unor cereri īn afara cadrului legal;
d) atitudinile ireverentioase īn timpul exercitarii atributiilor de serviciu;
e) nerespectarea secretului profesional sau a confidentialitatii lucrarilor care au acest caracter;
f) refuzul nejustificat de a īndeplini sarcinile si atributiile de serviciu;
g) neglijenta repetata īn rezolvarea problemelor;
h) manifestari care aduc atingere prestigiului autoritatii sau institutiei publice din care face parte;
i) exprimarea sau desfasurarea, īn calitate de functionar public sau īn timpul programului de lucru, a unor opinii sau activitati publice cu caracter politic;
j) īncalcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilitati si interdictii privind functionarii publici.
Pentru a stabili daca o fapta poate fi calificata abatere disciplinara, astfel īncāt sa atraga raspunderea disciplinara, este necesar sa analizam elementele constitutive, care, cumulate, conduc la existenta abaterii.
Spre a raspunde disciplinar, se impun a fi īntrunite urmatoarele elemente constitutive ale abaterii disciplinare:
1) obiectul (relatiile sociale de munca, ordinea si disciplina la locul de munca);
2) latura obiectiva (fapta - actiunea sau inactiunea - care īnfrānge obligatiile izvorāte din contractul individual de munca);
3) subiectul (īntotdeauna o persoana fizica īn calitate de subiect calificat, respectiv salariat);
4) latura subiectiva (vinovatia - intentia directa sau indirecta si culpa din usurinta sau nesocotinta).
Existenta īntrunita a elementelor abaterii disciplinare (cauza) declanseaza raspunderea disciplinara, respectiv efectul. Īn situatia īn care elementele constitutive ale abaterii disciplinare sunt probate, rezultatul daunator si legatura cauzala se prezuma.
1. Obiectul abaterii disciplinare
Pentru existenta unei abateri disciplinare este necesar ca fapta - actiune sau inactiune - savārsita de catre un salariat, sa se rasfrānga negativ asupra relatiilor care se stabilesc īntre membrii colectivului unei unitati īn procesul muncii. Savārsind abaterea disciplinara, salariatul īncalca una sau mai multe obligatii de munca.
Asadar, obiectul abaterii disciplinare - valoarea sociala lezata prin savārsirea ei - īl constituie relatiile sociale de munca, ordinea interioara a unitatii si disciplina la locul de munca.
Pe planul raportului juridic de munca, aceste relatii se transpun īn obligatii de serviciu asumate prin contractul de munca, sintetizate, la rāndul lor, īn obligatia generica de a respecta cu strictete ordinea interioara a unitatii si disciplina la locul de munca[4].
2) Latura obiectiva
Latura obiectiva a abaterii disciplinare o constituie fapta ilicita ce produce, ca urmare a savārsirii ei un rezultat daunator ordinii interioare a unitatii.
Legislatia muncii, spre deosebire de cea penala si contraventionala, nu descrie, īn concret, abaterile disciplinare, acestea se deduc implicit din obligatiile asumate prin īncheierea contractului individual de munca de catre salariati. Aceste obligatii sunt prevazute īn legi si alte acte normative, contractul colectiv de munca, regulamentul de organizare si functionare, regulamentul de ordine interioara, precum si īn dispozitii ale conducatorilor de unitati si ale sefilor ierarhici.
Ca regula generala, ele sunt īnscrise īn fisa postului.
Caracterul ilicit al faptei rezulta din neconcordanta dintre aceasta si obligatiile mentionate.
Potrivit Codului Muncii anterior, fapta care intra īn continutul abaterii disciplinare poate fi nu numai o īncalcare a obligatiilor de serviciu propriu-zise, ci si a normelor de comportare. Unele acte normative, care definesc abaterea disciplinara, pune un accent deosebit pe normele de comportare. Astfel, Legea nr.92/1992, īn art.93 arata ca "magistratii raspund disciplinar pentru abaterile de la īndatoririle de serviciu, precum si pentru comportarile daunatoare interesului serviciului sau prestigiului justitiei.
Īn ceea ce priveste ordinele superiorilor ierarhici, acestea sunt expresia raportului de subordonare ierarhica, personala, ce sta la baza disciplinei muncii. Au putere obligatorie doar ordinele de serviciu emise legal cu respectarea normelor de drept privind competenta organului emitent, continutul si forma actului. Neexecutarea ordinului ilegal sau a celui care, desi legal īn continut, prezinta o vadita aparenta de ilegalitate, nu constituie o abatere. Dimpotriva, executarea unui ordin vadit ilegal atrage raspunderea disciplinara a subordonatului, deosebita de raspunderea superiorului care l-a emis[5].
Fapta ce constituie abatere disciplinara poate fi :
-comisiva - o actiune prin care se īncalca o obligatie de a nu face (o norma prohibitiva);
-omisiva - prin neīndeplinirea unei obligatii de afaceri.
Fapta poate fi mixta atunci cānd, īn loc de a īndeplini constiincios si īntocmai īndatoririle sale de serviciu, salariatul lucreaza neglijent, cu nesocotirea regulilor profesiunii sale, provocānd pagube si alte neajunsuri unitatii[6].
Fapta ilicita trebuie sa se afle īn legatura de cauzalitate cu rezultatul daunator. Īn cazul cānd celelalte elemente ale abaterii sunt dovedite (vinovatia, īncalcarea obligatiilor de serviciu sau a normelor de comportare) rezultatul daunator si legatura de cauzalitate dintre fapta si rezultat se prezuma.
Cānd īnsa, potrivit prevederilor legii, contractului colectiv de munca, regulamentului de ordine interioara sau contractului individual de munca, aplicarea unei sanctiuni este conditionata de producerea unui efect daunator (ex: a unui prejudiciu material), adica a unei urmari calificate, unitatea este obligata sa dovedeasca existenta acestui rezultat. Aceasta obligatie a unitatii decurge atāt din principiul general al prezumtiei de nevinovatie, cāt si din prevederile exprese ale art.178 din Codul Muncii.
3) Subiectul abaterii disciplinare
Abaterea disciplinara are un subiect calificat, si anume un salariat īncadrat īn munca īn baza unui contract individual de munca īntr-o unitate. Faptul ca salariatul a avut capacitatea de a īncheia contractul de munca īnseamna ca el are si discernamānt. Daca s-ar constata iresponsabilitatea acestuia, contractul de munca ar fi nul, situatie īn care ar fi exclusa si raspunderea disciplinara.
Disciplina fiind unica, obligatia de a o respecta revine inclusiv personalului detasat sau delegat. Īn cazul detasarii, conducerea unitatii īn care lucreaza cel detasat este īn masura sa aplice acestuia sanctiuni disciplinare, cu exceptia desfacerii contractului de munca si cu mentiunea ca retragerea uneia sau mai multor gradatii de salarizare si retrogradarea personalului delegat se face de conducerea unitatii care l-a delegat.
Elevii si studentii care fac practica īn unitati sunt sanctionati potrivit regulamentelor scolare si universitare de catre institutia de īnvatamānt care i-a trimis la practica, sanctiunile putānd avea efect asupra situatiei lor scolare.
4) Latura subiectiva (vinovatia)
Consta īn atitudinea psihica negativa a subiectului fata de fapta sa, īn constiinta īncalcarii unor relatii sociale. Abaterile pot fi savārsite cu intentie sau din culpa.
Intentia este de doua feluri:
-directa, cānd subiectul prevede efectul daunator al faptei sale si doreste producerea lui;
-indirecta, cānd subiectul prevede efectul daunator fara a-l dori, acceptānd totusi producerea lui.
Culpa este si ea de doua feluri:
-usurinta, cānd subiectul prevede efectul daunator, dar spera fara temei sa-l poata evita;
-nesocotinta, cānd subiectul nu prevede efectul daunator, desi putea sau trebuia sa-l prevada.
Posibilitatea de a prevedea rezultatul daunator al faptei trebuie apreciata de la caz la caz, īn functie de pregatirea profesionala, capacitatea, experienta si aptitudinile personale ale autorului faptei.
Gradul de vinovatie constituie unul din criteriile de dozare a sanctiunii, pentru individualizarea ei.
Absenta oricaruia dintre elementele constitutive ale abaterii disciplinare face ca raspunderea disciplinara sa nu poata exista. Exista, īnsa, situatii īn care, desi fapta pare sa īntruneasca trasaturile abaterii disciplinare, anumite īmprejurari specifice existente īn momentul savārsirii ei duc la concluzia ca, īn realitate, conduita autorului nu are caracter ilicit, ca acesta nu este vinovat si ca se impune exonerarea de raspundere.
Aceste cauze de exonerare de raspundere disciplinara se aplica prin analogie cu cele din materia penala prevazute de Codul penal la art. 44-51. Cauzele de exonerare sunt: legitima aparare (intervine mai rar), starea de necesitate, constrāngerea fizica si constrāngerea morala, cazul fortuit si forta majora, eroarea de fapt si executarea ordinului de serviciu.
Legitima aparare (art. 44 Cod penal) = "este īn stare de legitima aparare acela care savārseste fapta pentru a īnlatura un atac material, direct, imediat si injust, īndreptat īmpotriva sa, a altuia sau īmpotriva unui interes obstesc si care pune īn pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc".
"Este īn stare de necesitate (art. 45 Cod penal) acela care savārseste fapta pentru a salva de la un pericol iminent si care nu poate fi īnlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes obstesc."
Nu constituie abatere fapta prevazuta de legea penala, "savārsita din cauza unei constrāngeri morale, exercitata prin amenintarea cu un pericol grav pentru persoana faptuitorului ori a altuia si care nu poate fi īnlaturat īn alt mod" (art.46 al.2).
Cazul fortuit consta īn interventia unei īntāmplari ce nu putea sa fie prevazuta sau īnlaturata si care determina producerea rezultatului socialmente periculos.
Prin eroare de fapt se īntelege necunoasterea sau cunoasterea gresita de catre faptuitor īn momentul savārsirii faptei, a existentei unei īmprejurari de care depinde caracterul de abatere disciplinara al faptei sale. Daca el ar fi cunoscut īn mod concret acea īmprejurare, el nu ar mai fi savārsit fapta respectiva.
Īnsa, executarea unui ordin de serviciu vadit ilegal, emis cu īncalcarea normelor juridice privind competenta organului emitent, continutul sau forma actului, nu-l exonereaza pe cel care l-a executat de raspunderea disciplinara.
Art.43 al.2 din Legea nr.188/1999 privind Statutul functionarilor publici prevede ca "functionarul public este obligat sa se conformeze dispozitiilor date de functionarii cu functii publice de conducere carora le sunt subordonati direct, cu exceptia cazurilor īn care apreciaza ca aceste dispozitii sunt ilegale. Īn asemenea cazuri functionarul public are obligatia sa motiveze īn scris refuzul īmplinirii dispozitiei primite. Daca functionarul public care a dat dispozitia, staruie īn executarea acesteia, va trebui sa o formuleze īn scris. Īn aceasta situatie dispozitia va fi executata de cel care a primit-o."
Teoretic, este posibil ca dispozitia pe care a executat-o, īn aceste conditii functionarul public, sa aiba totusi caracter ilegal. Īnsa, cel care a executat-o nu va raspunde disciplinar, daca a urmat prealabil procedura prescrisa de lege. Raspunderea va reveni, deci, numai celui care a staruit īn a da un ordin ilegal[7].
Starea de betie exonereaza de raspundere numai daca e cauzata īn īmprejurari independente de vointa autorului faptei (sa fie involuntara si completa). O asemenea situatie ar putea interveni īn mod accidental īn cazul personalului care, prin natura muncii, lucreaza īn mediu cu aburi de alcool sau eter. Starea de betie poate īnsa constitui o circumstanta agravanta cānd persoana a consumat constient bauturi alcoolice.
Iresponsabilitatea si minoritatea sub 14 ani, prevazute de Codul penal, constituie īn dreptul muncii cauze de incapacitate generala facānd imposibila īncheierea contractului de munca. Pentru minorul de 16 ani (sau 15 ani, īn cazurile prevazute de lege) īncheierea si executarea contractului de munca fac sa se prezume discernamāntul pe plan disciplinar[8].
2.6.1. Cumulul raspunderii disciplinare cu raspunderea patrimoniala
Desi Codul Muncii actual nu cuprinde o reglementare expresa - care ar fi fost utila, de altfel-, este posibil, īn continuare, cumulul raspunderii disciplinare cu alte forme ale raspunderii juridice (patrimoniala, contraventionala, penala).
Atāt raspunderea disciplinara, cāt si raspunderea patrimoniala sunt specifice dreptului muncii, aplicāndu-se numai īn cadrul raportului juridic de munca. Totusi, fiecare din aceste doua forme ale raspunderii juridice prezinta propriile ei caracteristici.
Raspunderea disciplinara poate fi cumulata cu raspunderea patrimoniala, daca savārsirea abaterii a produs o tulburare a disciplinei si, totodata, un prejudiciu unitatii.
Īn aceasta situatie unele elemente ale acestor doua forme de raspundere apar a fi comune si se dedubleaza. Īn ceea ce priveste obiectul: concomitent, prin aceeasi fapta se aduc atingeri atāt patrimoniului unitatii cāt si ordinii disciplinare; rezultatul daunator se produce atāt sub forma diminuarii patrimoniului cāt si sub forma tulburarii disciplinei; raportul de cauzalitate se dedubleaza si el, legānd fapta unica, indivizibila, a salariatului de doua urmari daunatoare, pe doua planuri diferite[9].
S-ar putea ca lezarea ordinii disciplinare sa fie lipsita de importanta, caz īn care raspunderea disciplinara nu se mai declanseaza lasānd loc numai raspunderii patrimoniale care nu cunoaste prejudicii cauzabile. Īn acest caz, ea atrage obligarea celui vinovat la repararea prejudiciului, presupunānd bineīnteles, ca sunt īntrunite conditiile legii si stabilirea raspunderii patrimoniale.
Deci, raspunderea materiala nu genereaza īn mod necesar si raspundere disciplinara, dupa cum raspunderea disciplinara nu presupune cu necesitate pe cea patrimoniala. Īn concluzie, cumulul celor doua forme ale raspunderii juridice este numai posibil, nu si necesar.
2.6.2. Cumulul raspunderii disciplinare cu raspunderea penala
Īntre raspunderea disciplinara si raspunderea penala exista o deosebire esentiala, determinata de izvorul lor diferit: raspunderea penala īsi gaseste izvorul īn lege, fiind, deci, de natura legala, pe cānd raspunderea disciplinara īsi are izvorul īn contractul īncheiat īntre parti, fiind, deci, de natura contractuala.
Īntre infractiune si abaterea disciplinara exista unele asemanari ca: sunt fapte nepermise, cu urmari antisociale, sunt savārsite cu vinovatie si lezeaza o anumita ordine stabilita īn societate. Dar exista si deosebiri.
Sub aspectul obiectului, abaterea disciplinara lezeaza direct nu numai interesele legitime ale unitatii, ci si interesele īntregului colectiv de salariati din care face parte autorul abaterii.
Raspunderea disciplinara apara o ordine sociala determinata, aceea a relatiilor de munca si de productie de la nivelul unitatilor, īn timp ce raspunderea penala apara relatiile si valorile, considerate ca primordiale la nivelul īntregii societati: suveranitatea, proprietatea publica, persoana si drepturile acesteia, independenta si unitatea statului, precum si īntreaga ordine de drept.
Deci, sub aspect al obiectului, exista o asemanare ce consta īn natura sa generica - apararea unei ordini sociale prestabilite, īntr-o anumita sfera de activitate - dar, exista si o deosebire colectiva ce consta īn specificitatea, felul si importanta relativa a relatiilor ocrotite, precum si īn ceea ce priveste īntinderea ariei de aplicabilitate a raspunderii.
Sub aspectul laturii obiective, atāt raspunderea disciplinara cāt si cea penala presupune savārsirea unei fapte ilicite, contrara normelor prestabilite, dar aceasta fapta difera īn ceea ce priveste raspunderea disciplinara si penala, sub aspectul gravitatii, al periculozitatii urmarilor sale, respectiv al gradului de perturbare a relatiilor pe care le atinge.
Fapte de aceeasi natura pot constitui, īn functie de o suma de elemente, fie abateri disciplinare, fie infractiuni. Aceste elemente sunt: importanta obiectului ocrotirii īntr-un anumit moment dat, īmprejurarile concrete īn care s-a savārsit fapta (ex. numarul persoanelor, timpul si locul savārsirii faptei), felul si intensitatea vinovatiei, natura mobilului urmarit, urmarile faptei, atāt cele efectiv produse cāt si cele ce s-ar fi putut produce, posibilitatea de prevenire etc. Aceste elemente concura la stabilirea gradului diferit de pericol social, determinānd īn final atāt forma de raspundere pe care o angajeaza cāt si dozarea sanctiunii īnlauntrul formei de raspundere respective[10]. Gravitatea si periculozitatea sociala a urmarii faptei constituie elementul care exprima cel mai bine diferentele de grad, de intensitate si situeaza o anumita fapta concreta deasupra sau dedesubtul pragului care separa cele doua raspunderi.
Sub aspectul modului de sanctionare, exista o asemanare ce consta īn caracterul coercitiv si privativ al sanctiunilor, īnsa si o deosebire, prin natura si gradul de constrāngere si privatiune, precum si prin scopul urmarit, modul si organele cere le aplica, modalitatile si organele de executare.
Cumulul raspunderii penale cu raspunderea disciplinara este posibil daca aceeasi fapta, savārsita de un salariat la locul de munca, aduce atingere atāt ordinii si disciplinei interioare a unitatii, cāt si valorilor de interes general pentru societate, aparate de legea penala.
Raspunderea penala, odata declansata, produce o sistare a disciplinarului, ceea ce face ca si cumulul īntre raspunderi sa nu se realizeze la paritate si simultan, ci īntr-un raport de subsecventa, conditionare si derivatie[11].
Directorul unitatii sau o alta persoana ce poate angaja unitatea, dupa ce a luat la cunostinta de savārsirea unei fapte ce īntruneste elementele constitutive ale unei infractiuni de catre un angajat al sau, este obligat sa sesizeze de īndata organul de urmarire penala. Odata cu introducerea plāngerii, sau daca salariatul, fara sa fi existat o plāngere din partea unitatii, a fost trimis īn judecata pentru o fapta penala care īl face incompatibil cu functia ce o detine, conducerea unitatii este obligata sa-l suspende din functie[12]. Īn aceasta situatie intervine un caz de suspendare a contractului de munca prin act unilateral al unitatii. Pe perioada suspendarii, salariatul īn cauza nu poate exercita atributiile functiei sale si nici nu va primi salariul. Īn functie de solutia judecatoreasca definitiva pronuntata īn procesul penal se va impune, dupa caz:
- fie reluarea raporturilor de munca, cu plata integrala a salariului pe timpul suspendarii, sau continuarea anchetei administrative;
- fie desfacerea contractului de munca īn temeiul art.130, al.1, lit.k din Codul Muncii anterior. Astfel Art. 130, al. 1, lit. k prevede "desfacerea contractului de munca prin actul unilateral al unitatii, īn cazul īn care salariatul este condamnat definitiv pentru o infractiune īn legatura cu munca sa, daca condamnarea īl face necorespunzator postului pe care īl detine".
Unitatea nu poate proceda la declansarea anchetei disciplinare si la aplicarea sanctiunii disciplinare, paralel si separat de desfasurarea procesului penal. Drept urmare, atunci cānd un salariat este īnvinuit de savārsirea unei fapte cu caracter penal īn legatura cu munca sa, se creeaza o incompatibilitate īntre fapta savārsita si mentinerea īn functie a persoanei respective si, īn consecinta, atāt executarea contractului de munca, cāt si exercitarea procedurii disciplinare se suspenda pāna la pronuntarea solutiei definitive īn procesul penal. Asadar, penalul tine īn loc disciplinarul, tot astfel cum tine īn loc si civilul. Cele pronuntate prin sentinta penala definitiva īn ce priveste existenta faptei, autorul ei si vinovatia acestuia au autoritate de lucru judecat īn procedura de aplicare a sanctiunii disciplinare[13].
Atunci cānd se constata ca fapta īntruneste elemente constitutive ale unei infractiuni īn legatura cu munca, savārsita cu vinovatie de salariatul īn cauza, acesta fiind condamnat printr-o sentinta definitiva, conducerea unitatii este īndreptatita sa aplice ulterior, prin cumul, sanctiunea disciplinara a desfacerii contractului de munca, īn conformitate cu art.130, al.1, lit.k din Codul Muncii anterior. Dar, chiar si atunci cānd se savārseste o asemenea fapta sanctionata definitiv printr-o condamnare penala, organul de conducere al unitatii, nu este obligat sa desfaca contractul de munca; el este īnsa īn masura sa aprecieze daca va impune sau nu aceasta sanctiune disciplinara. Solutia se impune, deoarece art.130, al.1, īn toate cazurile de desfacere unilaterala a contractului de munca de catre unitate, īi confera acesteia numai o facilitate, nu-i creeaza o obligatie.
Īnsa īn cazul condamnarii cu executarea pedepsei la locul de munca, dar īntr-o alta unitate decāt cea īn care īsi desfasoara condamnatul activitatea, potrivit art.86 al.6 din Codul Penal este obligatorie īncetarea contractului de munca. Cumulul sanctiunii penale cu cea disciplinara se produce īn raport de subsecventa, īn sensul ca raspunderea disciplinara se aplica numai dupa stabilirea raspunderii penale, si o consecinta a acesteia[14].
Daca procesul penal īnceteaza ori se pronunta achitarea -cu exceptia cazurilor cānd fapta nu exista sau nu a fost savārsita de inculpat, ca de pilda atunci cānd fapta comisa de salariat nu constituie o infractiune, a intervenit amnistia sau prescriptia incriminarii - numai atunci organul competent din unitate poate dispune pornirea cercetarii spre a stabili daca fapta constituie sau nu abatere disciplinara. Īn caz afirmativ, organul de conducere competent al unitatii pronunta una din sanctiunile disciplinare prevazute de art.100 din vechiul Cod al Muncii . Cānd īnsa fapta prezinta caracterele unei grave tulburari a ordinii īn unitate, se poate aplica sanctiunea desfacerii contractului de munca. Īn acest caz, masura este facultativa, fiind lasata la aprecierea organului de conducere si nu se mai aplica īn temeiul art.130 al.1 lit.k, ci īn temeiul art.130, al.1, lit.i.
2.6.3. Cumulul raspunderii disciplinare cu raspunderea contraventionala
O fapta ilicita savārsita de catre un salariat la locul de munca poate īntruni si elementele unei contraventii. Posibilitatea savārsirii unor contraventii de catre persoanele īncadrate īn munca, īn legatura cu serviciul, este prevazuta de art.5 din Legea nr.32/1968 privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor. Asemenea contraventii sunt prevazute de: Legea nr.30/1991 privind organizarea si functionarea controlului financiar si a Garzii financiare; Legea nr.82/1991 a contabilitatii; Legea nr.98/1994 privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor la normele de igiena si sanatate publica etc. Īn astfel de cazuri este posibil cumulul raspunderii disciplinare cu raspunderea contraventionala daca, prin aceeasi fapta, salariatul aduce o tulburare atāt ordinii interioare a unitatii, cāt si unor relatii sociale de interes mai general, aparate prin norme legale, care stabilesc si sanctioneaza contraventiile.
Cele doua forme de raspundere: disciplinara si contraventionala difera sub aspectul sferei de relatii diferite pe care le ocroteste fiecare īn parte. Tocmai din aceasta cauza cumulul raspunderii disciplinare cu raspunderea contraventionala este posibil fara ca prin aceasta sa se īncalce principiul non bis in idem. Acest principiu interzice numai aplicarea, pentru aceeasi fapta ilicita, a doua sau mai multe sanctiuni de aceeasi natura. Aplicarea sanctiunilor contraventionale nu īnlatura raspunderea disciplinara a faptuitorilor.
2.6.4. Cumulul raspunderii disciplinare cu raspunderea civila delictuala
Este de mentionat ca, potrivit art.103, al.2 din Codul Muncii anterior, īn cazul cānd paguba este urmarea unei infractiuni, obligatia la despagubire fata de unitate, a persoanei īncadrate īn munca se stabileste potrivit legii penale, iar aceasta trimite, la rāndul ei, la legea civila[15].
Prin urmare, nu se aplica raspunderea materiala. Īn consecinta, raspunderea disciplinara se cumuleaza cu raspunderea civila delictuala ori de cāte ori se va cumula si cu raspunderea penala, iar fapta va aduce un prejudiciu material unitatii.
Īn cazurile īn care, desi nu mai subzista raspunderea penala dintr-o cauza legala (de exemplu: īn caz de amnistie), fapta nu si-a pierdut caracterul penal, paguba - care este urmarea ei - se stabileste tot potrivit legii civile. Eventuala raspundere disciplinara, ce s-ar stabili pentru aceeasi fapta, dupa survenirea cauzei de neresponsabilitate penala, poate fi deci cumulata cu raspunderea civila delictuala.
C.Jornescu, Gh.Ţigaeru, "Cartea īntreprinderii", vol.VI, Editura Viata Economica, supliment, Bucuresti 1974, pag. 334.
|
