Relatii sociale, interactiunea rolurilor: angajator si
politician
Teoria relatiilor de munca pune în evidenta trei parti: angajati, angajatori si Guvern. Pozitia factorului "munca" în organizatie si societate este determinata prin procesele de interactiune dintre aceste parti. Specific sectorului public este ca guvernul are doua pozitii: angajator al personalului Guvernului si autoritate politica. În opinia unor specialisti (Hans Weggemans, 1994, p. 287-289), un astfel de parteneriat social poate conduce la obscuritate, ambiguitate, situatie conflictuala pentru rol, în 454m123e functie de modul de definire a celor doua roluri si de realizare în practica. Dublul rol poate fi vazut ca institutionalizarea valorilor conflictuale, ca "receptivitate politica" si "eficienta administrativa" (Klingner si Nalbandian, 1985).
A avea doua roluri în acelasi timp reprezinta, în cele mai multe cazuri, sursa de putere si influenta. Guvernul poate stabili orientarea, daca doreste si daca autoritatile sunt de acord. Datorita acestei proprietati structurale, interactiunile dintre angajatori, angajati si Guvern au un caracter special. Acest parteneriat încearca sa aiba un nivel de coordonare motivat de un anumit sens de justitie ("sarcina si efort egal: plata egala"); uniformitate în anumite domenii, pentru a preveni concurenta dintre angajatori. Reformele managementului resurselor umane, situat în contextul global al noului management public, se regasesc la cele trei niveluri:
1. nivel central;
2. nivel local (administratia locala, servicii descentralizate sau locale);
3. nivelul organizatiei publice.
Rolul dublu al autoritatii, autoritate politica si angajator, coordonator pentru întregul sector public, încurajeaza aparitia unor tensiuni în sistemul decizional si de coordonare între nivelurile de management amintite.
Este necesar un echilibru între conducerea întregului sector public (coerenta si pozitie juridica egala) si discretia politicii la nivelul organizatiilor individuale.
Vom supune atentiei modelul relatiilor sociale în organizatiile publice franceze.
Comisiile administrative prioritare au fost create prin Legea din 19 oct. 1946, care dispunea ca, în fiecare administratie sau serviciu, ministrul este interesat de instituirea uneia sau mai multor comisii administrative prioritare având competente privind recrutarea, mutarea, avansarea, sanctionarea si în general pentru toate gestiunile care vizeaza personalul. Comisiile administrative prioritare cuprind un numar egal de reprezentanti ai administratiei si ai personalului, acestia din urma fiind desemnati de catre colegiul electoral care vizeaza functiile colectivelor vizate. Comisiile administrative prioritare au fost generalizate pentru functia publica teritoriala si pentru functia publica din spitale.
Legea din 19 octombrie 1946 a creat, de asemenea, comitete tehnice paritare. Aceste comitete tehnice paritare erau compuse jumatate din reprezentanti ai administratiei si jumatate, reprezentanti ai personalului, desemnati de sindicatele cele mai reprezentative.
Aceste comitete tehnice paritare, care functioneaza atât în administratiile teritoriale, cât si în cele spitalicesti, cunosc problemele organizatiilor, precum si pe cele legate de functionarea serviciilor.
Începând cu legile din 1983 si 1984, statul, colectivitatile teritoriale si institutiile spitalicesti trebuie sa puna în functiune comitete de igiena si de securitate, atunci când activitatea serviciului respectiv impune acest lucru.
Autoritatile functiei publice si responsabilii ierarhici se bazeaza pe aceste structuri pentru dezvoltarea dialogului social. Dar ele utilizeaza în mod egal reprezentarea sindicala, pentru care organizeaza întâlniri periodic sau cu ocazia acestor dificultati.
Institutiile reprezentative pentru personal: comitete ale întreprinderii, comitete ale institutiilor, delegati ai personalului, comitete de igiena si securitate, care functioneaza în cadrul institutiilor vizate.
Se aplica mecanismele negocierii contractelor colective si ale extensiilor acestora pe ansamblul întreprinderilor vizate.
Dar sectorul public, considerat ca o parte nesupusa statutului functiei publice, institutiilor publice, are o traditie sociala, întarita de Legea din 26 iulie 1983 privind democratizarea sectorului public. Aceasta lege vizeaza institutiile publice cu caracter industrial si comercial, întreprinderile nationale, societatile nationale, societatile cu economie mixta si societatile anonime în care statul detine direct, mai mult de jumatate din capitalul social, ca si societatile mutuale nationalizate. Ele vizeaza ansamblul sectorului public sub controlul statului, cu exceptia statului însusi si al institutiilor publice cu caracter administrativ. Aceasta lege a prevazut un anumit numar de dispozitii de natura sa confrunte locurile salariatilor si pe cele ale reprezentatilor în functionarea acestor institutii si întreprinderi:
- prezenta reprezentantilor salariatilor în cadrul consiliului de administratie în proportie de 1/3 din numarul total al membrilor; acesti reprezentanti ai salariatilor sunt alesi chiar de salariati;
- crearea consiliilor de birou;
- planul formarii ce va fi supus acceptului comitetului întreprinderii.
Puterea organizatiilor sindicale în sectorul public este foarte cunoscuta. Aceasta putere este legata de mai multi factori: o puternica sindicalizare; retelele individuale si colective strâns legate; existenta unor situatii de monopol.
Managerii sectorului public tin cont de capacitatea anumitor categorii de angajati care ridica probleme de ordin sindical si care pot angaja conflicte pentru apararea revendicarilor lor (exemplu: conflictul infirmierilor si al asistentilor). Datorita protectiilor de care dispun anumite categorii de angajati, în întreprinderile publice conflictele pot fi foarte lungi.
Relatiile sociale în sectorul public sunt administrate într-un mod mult mai armonios decât în trecut. Aceasta situatie este determinata de o mai buna întelegere a relatiilor sociale de catre managerii publici si o evolutie a conceptelor dominate în organizatiile sindicale reprezentative pentru personal, care au trecut progresiv de la o conceptie conflictuala inspirata de factorii ideologici, la conceptii mult mai pragmatice, de adaptarea strategiilor sindicale în contextul structurii vizate. Dar acest lucru nu exclude faptul ca pot interveni mari crize în sectorul public, cum a fost cazul perioadei de la sfârsitul anului 1995.
DREPTUL LA GREVĂ ÎN ORGANIZAŢIILE SERVICIULUI PUBLIC
O data cu Constitutia din 1946, dreptul la greva este recunoscut cetatenilor în cadrul legii care reglementeaza acest drept. Legislatorul poate fixa limite dreptului la greva. Legislatia corespunzatoare îsi are radacinile în special din Legea din 31 iulie 1963.
Mai multe categorii de functionari nu au dreptul la greva: personalul care lucreaza în Politie, personalul care lucreaza în penitenciare, magistratii, personalul care lucreaza în Departamentul Transmisiuni al Ministerului de Interne, militarii.
Dincolo de aceste interdictii cu caracter general, prin aplicarea jurisprudentei Consiliului Constitutional si Consiliului Statului, ramâne în sarcina puterii legislative sa fixeze, prin controlul judecatorului, conditiile în care acestia îsi pot exercita dreptul la greva, pastrând, în acelasi timp, si continuitatea serviciului public.
Din aceste reguli ale jurisprudentei rezulta ca puterile publice actioneaza în drept nu numai pentru a limita avansarea, dar si pentru a interzice o greva, când ea risca sa perturbeze ordinea publica, sa atinga securitatea persoanelor, a actiunilor guvernamentale, conservarea instalatiilor si a materialului indispensabil serviciilor necesare interventiei serviciilor publice. În acest cadru pot fi definite principiile unui serviciu minim (de exemplu, pentru radiodifuziune).
Principiile dreptului permit deci autoritatilor administrative sa dispuna - în termenii legislatiei dreptului la greva si organizarea serviciului minim - limitarea consecintelor grevelor în serviciul public. Autoritatile nu pot face acest lucru decât în cadrul concentrarii cu organizatiile sindicale si sub un strict control al judecatorului administrativ.
|
