Relatii sociale, interactiunea rolurilor: angajator si
politician
Teoria relatiilor de munca pune īn evidenta trei parti: angajati, angajatori si Guvern. Pozitia factorului "munca" īn organizatie si societate este determinata prin procesele de interactiune dintre aceste parti. Specific sectorului public este ca guvernul are doua pozitii: angajator al personalului Guvernului si autoritate politica. Īn opinia unor specialisti (Hans Weggemans, 1994, p. 287-289), un astfel de parteneriat social poate conduce la obscuritate, ambiguitate, situatie conflictuala pentru rol, īn 454m123e functie de modul de definire a celor doua roluri si de realizare īn practica. Dublul rol poate fi vazut ca institutionalizarea valorilor conflictuale, ca "receptivitate politica" si "eficienta administrativa" (Klingner si Nalbandian, 1985).
A avea doua roluri īn acelasi timp reprezinta, īn cele mai multe cazuri, sursa de putere si influenta. Guvernul poate stabili orientarea, daca doreste si daca autoritatile sunt de acord. Datorita acestei proprietati structurale, interactiunile dintre angajatori, angajati si Guvern au un caracter special. Acest parteneriat īncearca sa aiba un nivel de coordonare motivat de un anumit sens de justitie ("sarcina si efort egal: plata egala"); uniformitate īn anumite domenii, pentru a preveni concurenta dintre angajatori. Reformele managementului resurselor umane, situat īn contextul global al noului management public, se regasesc la cele trei niveluri:
1. nivel central;
2. nivel local (administratia locala, servicii descentralizate sau locale);
3. nivelul organizatiei publice.
Rolul dublu al autoritatii, autoritate politica si angajator, coordonator pentru īntregul sector public, īncurajeaza aparitia unor tensiuni īn sistemul decizional si de coordonare īntre nivelurile de management amintite.
Este necesar un echilibru īntre conducerea īntregului sector public (coerenta si pozitie juridica egala) si discretia politicii la nivelul organizatiilor individuale.
Vom supune atentiei modelul relatiilor sociale īn organizatiile publice franceze.
Comisiile administrative prioritare au fost create prin Legea din 19 oct. 1946, care dispunea ca, īn fiecare administratie sau serviciu, ministrul este interesat de instituirea uneia sau mai multor comisii administrative prioritare avānd competente privind recrutarea, mutarea, avansarea, sanctionarea si īn general pentru toate gestiunile care vizeaza personalul. Comisiile administrative prioritare cuprind un numar egal de reprezentanti ai administratiei si ai personalului, acestia din urma fiind desemnati de catre colegiul electoral care vizeaza functiile colectivelor vizate. Comisiile administrative prioritare au fost generalizate pentru functia publica teritoriala si pentru functia publica din spitale.
Legea din 19 octombrie 1946 a creat, de asemenea, comitete tehnice paritare. Aceste comitete tehnice paritare erau compuse jumatate din reprezentanti ai administratiei si jumatate, reprezentanti ai personalului, desemnati de sindicatele cele mai reprezentative.
Aceste comitete tehnice paritare, care functioneaza atāt īn administratiile teritoriale, cāt si īn cele spitalicesti, cunosc problemele organizatiilor, precum si pe cele legate de functionarea serviciilor.
Īncepānd cu legile din 1983 si 1984, statul, colectivitatile teritoriale si institutiile spitalicesti trebuie sa puna īn functiune comitete de igiena si de securitate, atunci cānd activitatea serviciului respectiv impune acest lucru.
Autoritatile functiei publice si responsabilii ierarhici se bazeaza pe aceste structuri pentru dezvoltarea dialogului social. Dar ele utilizeaza īn mod egal reprezentarea sindicala, pentru care organizeaza īntālniri periodic sau cu ocazia acestor dificultati.
Institutiile reprezentative pentru personal: comitete ale īntreprinderii, comitete ale institutiilor, delegati ai personalului, comitete de igiena si securitate, care functioneaza īn cadrul institutiilor vizate.
Se aplica mecanismele negocierii contractelor colective si ale extensiilor acestora pe ansamblul īntreprinderilor vizate.
Dar sectorul public, considerat ca o parte nesupusa statutului functiei publice, institutiilor publice, are o traditie sociala, īntarita de Legea din 26 iulie 1983 privind democratizarea sectorului public. Aceasta lege vizeaza institutiile publice cu caracter industrial si comercial, īntreprinderile nationale, societatile nationale, societatile cu economie mixta si societatile anonime īn care statul detine direct, mai mult de jumatate din capitalul social, ca si societatile mutuale nationalizate. Ele vizeaza ansamblul sectorului public sub controlul statului, cu exceptia statului īnsusi si al institutiilor publice cu caracter administrativ. Aceasta lege a prevazut un anumit numar de dispozitii de natura sa confrunte locurile salariatilor si pe cele ale reprezentatilor īn functionarea acestor institutii si īntreprinderi:
- prezenta reprezentantilor salariatilor īn cadrul consiliului de administratie īn proportie de 1/3 din numarul total al membrilor; acesti reprezentanti ai salariatilor sunt alesi chiar de salariati;
- crearea consiliilor de birou;
- planul formarii ce va fi supus acceptului comitetului īntreprinderii.
Puterea organizatiilor sindicale īn sectorul public este foarte cunoscuta. Aceasta putere este legata de mai multi factori: o puternica sindicalizare; retelele individuale si colective strāns legate; existenta unor situatii de monopol.
Managerii sectorului public tin cont de capacitatea anumitor categorii de angajati care ridica probleme de ordin sindical si care pot angaja conflicte pentru apararea revendicarilor lor (exemplu: conflictul infirmierilor si al asistentilor). Datorita protectiilor de care dispun anumite categorii de angajati, īn īntreprinderile publice conflictele pot fi foarte lungi.
Relatiile sociale īn sectorul public sunt administrate īntr-un mod mult mai armonios decāt īn trecut. Aceasta situatie este determinata de o mai buna īntelegere a relatiilor sociale de catre managerii publici si o evolutie a conceptelor dominate īn organizatiile sindicale reprezentative pentru personal, care au trecut progresiv de la o conceptie conflictuala inspirata de factorii ideologici, la conceptii mult mai pragmatice, de adaptarea strategiilor sindicale īn contextul structurii vizate. Dar acest lucru nu exclude faptul ca pot interveni mari crize īn sectorul public, cum a fost cazul perioadei de la sfārsitul anului 1995.
DREPTUL LA GREVĂ ĪN ORGANIZAŢIILE SERVICIULUI PUBLIC
O data cu Constitutia din 1946, dreptul la greva este recunoscut cetatenilor īn cadrul legii care reglementeaza acest drept. Legislatorul poate fixa limite dreptului la greva. Legislatia corespunzatoare īsi are radacinile īn special din Legea din 31 iulie 1963.
Mai multe categorii de functionari nu au dreptul la greva: personalul care lucreaza īn Politie, personalul care lucreaza īn penitenciare, magistratii, personalul care lucreaza īn Departamentul Transmisiuni al Ministerului de Interne, militarii.
Dincolo de aceste interdictii cu caracter general, prin aplicarea jurisprudentei Consiliului Constitutional si Consiliului Statului, ramāne īn sarcina puterii legislative sa fixeze, prin controlul judecatorului, conditiile īn care acestia īsi pot exercita dreptul la greva, pastrānd, īn acelasi timp, si continuitatea serviciului public.
Din aceste reguli ale jurisprudentei rezulta ca puterile publice actioneaza īn drept nu numai pentru a limita avansarea, dar si pentru a interzice o greva, cānd ea risca sa perturbeze ordinea publica, sa atinga securitatea persoanelor, a actiunilor guvernamentale, conservarea instalatiilor si a materialului indispensabil serviciilor necesare interventiei serviciilor publice. Īn acest cadru pot fi definite principiile unui serviciu minim (de exemplu, pentru radiodifuziune).
Principiile dreptului permit deci autoritatilor administrative sa dispuna - īn termenii legislatiei dreptului la greva si organizarea serviciului minim - limitarea consecintelor grevelor īn serviciul public. Autoritatile nu pot face acest lucru decāt īn cadrul concentrarii cu organizatiile sindicale si sub un strict control al judecatorului administrativ.
|
