SOMAJUL SI OCUPAREA FORTEI DE MUNCA

sOMAJUL sI OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ

Din multitudinea problemelor economice, inflatia si somajul sunt, adesea, cele mai importante cu care se confrunta o natiune. Ori de câte ori indicii saraciei - inventati de A. Okun, ca suma dintre rata somajului si rata inflatiei - ating valori ridicate, fie somajul, fie inflatia sunt apreciate de catre populatie drept cea mai grava problema a societatii.

În prezent, somajul depaseste cu obstinenta pragurile considerate în perioadele anterioare ca intolerabile. Dincolo de indicatorii statistici, somajul este un "rau" care atinge persoanele în demnitatea lor.

Analiza economica a somajului pune, mai întâi, problema definirii si masurarii sale.

1. sOMAJUL sI UTILIZAREA

Folosirea populatiei apte la munca constituie fenomenul ocuparii. Nefolosirea, în forme si grade diferite, a unei parti a populatiei apte înseamna somaj. Existenta sa ca fenomen economic si social este strâns legata de productia moderna. Evolutia prin dezechilibre a economiei, ciclicitatea activitatii, aparitia unor factori noi de influenta, sub incidenta inovatiei tehnice si tehnologice, au facut din somaj - ca si din inflatie - "boli" cronice si incurabile ale economiei moderne si contemporane. "O teorie care nu acorda nici un spatiu somajului - scria J. Robinson - nu poate pretinde ca este aplicabila lumii moderne".

1.1. Definirea somajului

Nu exista o definitie perfecta a somajului, care sa tina seama de toate dimensiunile sale.

somajul este definit, în general, drept stadiul în care o persoana nu este capabila sa desfasoare o munca utila, dar perceperea utilitatii muncii este, în sens larg, rezultatul conditiilor sociale. Conceptul de somaj poate capata o extensiune mai mare daca este privit ca o forma de subocupare, respectiv o manifestare specifica de inactivitate, cuprinzând persoanele care cer de lucru, în schimbul salariului practicat în mod normal sau chiar mai mic, însa aceasta cerinta nu poate fi satisfacuta pentru fiecare individ, în aceeasi meserie si localitatea de resedinta.

În fapt, orice persoana care nu are o munca remunerata nu este considerata, în mod sistematic, ca fiind în somaj. Pentru a fi în somaj, trebuie sa îndeplineasca anumite conditii specifice. Asa, de exemplu, Biroul International al Muncii considera somer orice persoana privata de munca, care este apta pentru aceasta, si cauta (activ) o munca remunerata. În mod similar, defineste somajul si Confederatia Generala a Muncii din Franta, dar aceasta adauga, în categoria somerilor, si persoanelor pensionate înainte de vârsta legala, precum si o parte din studentii aflati în ultimul an de studiu. Prin aceasta se considera iesirea mai repede la pensie ca o punere în situatia de somer, iar prelungirea studiilor - pentru o parte din studenti - ca o ascundere a absentei locurilor de munca.

În general, somajul este asimilat unei abateri aparute între efectivul populatiei realmente utilizate si efectivul populatiei apte, care ar corespunde unei situatii de utilizare deplina. Ce înseamna utilizarea deplina a fost (si a ramas) pentru multi economisti o întrebare obsedanta.. Astfel, pentru J.M. Keynes, ocuparea deplina este o situatie "în care volumul global al ocuparii ramâne inelastic la cresterea cererii efective pentru productia care îi corespunde. Pentru J. Robinson, ocuparea deplina este o "stare ideala, ce are putine sanse de a fi atinsa în economia act 252b15c uala". La rândul sau, Lionel Stoleru considera ca termenul de ocupare deplina este echivoc si acesta trebuie reinterpretat în functie de noile conditii.

Se considera asadar ca ocuparea deplina ar trebui sa aiba nu un prag, ci doua limite. Între aceste limite, care sunt si ele mobile, stabilite în raport cu nivelul dezvoltarii economice, ar trebui sa se gaseasca, de fiecare data, un optim stabilit al ocuparii astfel încât somajul sa nu fie prea mare.

Încercând, sa dea contur idealului ocuparii depline, Alfred Sauvy scria ca "le plein emploi" înseamna faptul ca, în fiecare moment, orice individ doritor sa munceasca poate gasi în apropierea domiciliului sau, un loc si munca care îi convine, în profesiunea sau activitatea pe care doreste sa o exerseze, în conditii normale, si aceasta de o maniera permanenta. Suprapunerea perfecta a cerintelor si gusturilor indivizilor peste posibilitatile economiei în miscare are putine sanse de reusita. Definitia lui Sauvy reprezinta mai mult un ideal de a gasi, pentru fiecare individ, un loc în societate, iar fiecare loc sa fie ocupat de omul potrivit. Evident, niciunde nu s-a întâmplat asa ceva. Practica a devenit ca "le plein emploi" se defineste printr-o populatie ocupata în proportie de 95-98  si ca echilibrul social si se poata obtine si la un anumit nivel de subutilizare.

Prin cunoscutul raport intitulat "Munca pentru toti într-o societate libera", s-a formulat teza dupa care ocuparea deplina "nu înseamna ca, în mod automat, somajul este exclus; nu înseamna ca fiecare persoana în vârsta apta de munca si capabila sa munceasca este ocupata productiv, în fiecare zi a vietii sale de munca". Se admite ca ocuparea deplina este asigurata daca pâna la 3  din populatia activa este în somaj.

O definitie riguroasa a somajului nu se poate limita la referinta privind utilizarea deplina si la abaterea de la aceasta. Se cere luare în considerare a distinctiei dintre un somer si o persoana fara ocupatie, intentia de a munci si cautarea efectiva a unui loc de munca. În acest sens, P. Heyne concluzioneaza ca din definitia B.L.S. (Bureau of Labour Statistics), sunt clare optiunile specifice care creeaza statutul denumit somer:

a) decizia de a cauta activ o angajare;

b) decizia de a nu accepta sansele de angajare oferite.

Ambele sunt, în mod clar, alegeri facute de oameni - nivelul somajului depinde atât de oferta, cât si de cererea de forta de munca. Biroul de Statistica a Muncii din SUA socoteste drept someri pe toti cei care nu sunt în prezent angajati si cauta activ o angajare în munca. Atât deciziile de a intra în forta de munca, cât si cele de a nu accepta anumite oferte de serviciu, vor depinde de estimarile oamenilor asupra avantajelor relative ale sanselor alternative.

1.2. Caracteristicile somajului

somajul lumii contemporane desemneaza realitati diferite. Prezent în viata cotidiana a tuturor tarilor, într-o proportie mai mare sau mai mica, somajul este caracterizat, global si structural, pe cauze, durate, pe forme si tipuri, prin mai multe aspecte, utilizând - în acest scop - un sistem categorial acceptat.

1.2.1. Nivelul somajului

Punctul de plecare în analiza somajului îl reprezinta stabilirea diferentei între populatia apta de munca si forta de munca (populatia activa). Marimea fortei de munca (populatia activa) include persoanele ocupate (angajate) si somerii. Cei apti de munca - si care nu sunt inclusi în forta de munca - sunt fie batrânii, fie casnicele, fie persoanele care doresc sa lucreze, dar nu cauta activ un loc de munca.

În fiecare moment, exista un numar dat de someri. Acest numar se modifica permanent, întrucât o parte a populatiei ocupate îsi pierde locul de munca, o a doua parte iese din somaj, iar a treia parte ramâne în somaj o perioada mai mare de timp.

O persoana poate deveni somer prin mai multe modalitati:

este nou intrata pe piata muncii si cauta, pentru prima data, un loc de munca;

persoana paraseste un loc de munca în vederea cautarii altuia, care sa corespunda mai bine aspiratiilor sale;

persoana este suspendata temporar din functie de catre angajator si se reîntoarce la locul de munca atunci când necesitatile de productie o vor cere (este o reactie a firmei la reducerea cererii, care trimite în concediu fara plata o parte din angajati);

pierderea definitiva a slujbei, pentru ca persoana a fost concediata sau firma a dat faliment.

Iesirea din somaj, ceea ce compenseaza total sau partial cresterea numarului de someri, se poate realiza în mai multe moduri:

persoana este angajata la un nou loc de munca;

rechemarea la lucru a persoanelor care, anterior, au fost trecute în concediu fara plata;

persoana aflata în somaj înceteaza a mai cauta un loc de munca si, prin definitie, paraseste sfera de cuprindere a fortei de munca.

Trebuie remarcat ca, în economie, oameni se angajeaza si parasesc locurile de munca, atât în timpul perioadelor de somaj ridicat (recesiune economica), cât si în timpul perioadelor de boom economic, când somajul este redus.

Nivelul absolut al somajului existent la un moment dat poate fi exprimat prin rata somajului, calculata în raport cu populatia activa. Aceasta poate varia mult pe diferite grupe de forta de munca, în raport cu sexul, vârsta, profesiunea, zona etc. Diferentele în rata somajului pot fi studiate cu ajutorul relatiei dintre ratele somajului, corespunzatoare oricarui grup constitutiv al fortei de munca, u _i , si rata totala a somajului u. Rata totala a somajului reprezinta media ponderata a ratelor partiale, pe grupe:

unde w reprezinta ponderea grupei în totalul fortei de munca. Daca, de exemplu, populatia activa masculina are o pondere de 60 , rata somajului este de 7 iar forta de munca feminina reprezinta 40 (la o rata a somajului de 12 ), atunci rata totala a somajului este:

adica somajul are o rata de 9

Ecuatia (5.1) deschide calea pentru doua posibilitati:

a) ratele partiale au valori apropiate;

b) rata totala ascunde diferente mari de somaj între diferitele categorii de forta de munca.

1.2.2. Durata somajului

Durata perioadei de somaj poate fi definita ca fiind intervalul de timp cuprins între momentul pierderii locului de munca si cel al reluarii normale a lucrului sau al iesirii din rândul fortei de munca. Durata somajului este media lungimii perioadelor de somaj. La o rata data a somajului, cu cât durata somajului este mai scurta, cu atât fluxurile sunt mai mari.

Cu cât fluxurile de intrare în somaj sunt mai mari decât fluxurile de iesire din somaj, cu atât nivelul somajului va creste. Cresterea numarului de pierderi involuntare a locului de munca (concedieri) si de abandonari ale slujbelor duc la cresterea fluxurilor de intrare în piata muncii. Nu numai ca firmele îsi reduc efectivul, dar continua sa faca noi angajari. La rândul lor, muncitorii care îsi pierd locul de munca, cauta altele, facând astfel ca somajul sa fluctueze mult. Toate acestea fac ca fluxurile de intrare în somaj si cele de iesire din somaj sa fie intense.

Analiza duratei somajului impune distinctia între perioadele încheiate de somaj si perioadele aflate în desfasurare. În fiecare moment, în economie exista un numar de someri si se pune întrebarea de când se afla ei în situatia respectiva.

Experienta tarilor dezvoltate, care au urmarit o perioada îndelungata fenomenul somajului, arata ca durata somajului este de circa 2 luni, iar ponderea perioadelor mai scurte de o luna este mai mare de jumatate din perioadele de somaj încheiat, ceea ce dovedeste importanta pe care o dau somerii reluarii cât mai rapide a lucrului.

Durata mediana a perioadelor încheiate de somaj, desi scurta, este influentata de conditiile de pe piata muncii. În timpul recesiunii, durata mediana depaseste cu circa 50 valorile atinse în perioada de expansiune.

Durata mediana scurta a somajului, de circa 6 saptamâni, trebuie interpretata cu atentie pentru ca nu înseamna, în întregime, ca indivizii cauta si gasesc imediat de lucru. Aproape jumatate din perioadele de somaj au ca efect retragerea persoanei din categoria forta de munca, independent de situatia pietei muncii.

Asupra duratei somajului influenteaza o serie de factori, cum sunt:

structura demografica a populatiei si, în special, a populatiei active;

numarul si tipul locurilor de munca disponibile;

interesul somerilor de a cauta un loc de munca mai bun;

organizarea pietei muncii;

marimea ajutorului de somaj, în comparatie cu salariul practicat pe piata muncii;

comportarea lucratorilor etc.

1.2.3. Structura somajului

Experienta tarilor dezvoltate evidentiaza unele caracteristici structurale, pe fondul unei durate mai mari a somajului pentru un numar relativ redus de persoane.

somajul difera de la un grup la altul, crescând odata cu vârsta. El este mai ridicat în rândul tinerilor, decât al adultilor. Aceste diferente sunt rezultatul deosebirilor de comportament al celor tineri fata de somaj, în comparatie cu comportamentul celor mai în vârsta.

În cazul persoanelor în vârsta, principala cauza a somajului este pierderea locului de munca; la tineri, cauza somajului poate fi intrarea, pentru prima data, în rândul fortei de munca sau revenirea pe piata muncii, dupa o perioada mai mare decât cea prevazuta în legislatia muncii pentru a fi pastrati în rândul somerilor.

si duratele somajului sunt diferite. La vârstnici, durata somajului este mai mare si se termina, de obicei, prin retragerea de pe piata muncii. La tineri, durata somajului este mai scurta si perioadele de somaj se termina printr-o angajare sau reangajare. În general, putem constata ca, pe masura ce vârsta creste, rata somajului scade, dar durata somajului manifesta tendinta de sporire.

2. FORMELE sOMAJULUI

Dupa cum s-a vazut, punctul de plecare în definirea somajului este reprezentat de lipsa unui loc de munca pentru o perioada de timp, iar acest fapt este consemnat în evidentele oficiilor de plasare. Inactivitatea poate sa fie rezultatul vointei individuale sau, dimpotriva, cel apt si doritor de munca nu gaseste un loc disponibil din motive independente de vointa sa. Deci, somajul poate fi voluntar sau involuntar. Keynes considera ca somajul voluntar este "datorat refuzului sau imposibilitatii, pentru purtatorul de forta de munca, de a accepta o retributie corespunzatoare valorii produsului care-i poate fi atribuit, refuz sau imposibilitate bazata pe anumite prevederi legale, pe uzante sociale, pe întelegeri în vederea negocierilor colective, pe adaptarea lenta la schimbari sau pe simpla încapatânare, proprie naturii umane". somajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor la scadere (salariile practicate sunt mai mari decât salariile de echilibru, datorita presiunilor exercitate de sindicate si salariati).

Pentru ca piata muncii sa se echilibreze, ar trebui ca salariul practicat sa tinda spre salariul de echilibru, însa ajustarea prin scadere a salariilor nu se poate realiza, caci se opun cei afectati. Exigentele pietei muncii nu sunt respectate si apare somajul "voluntar", prin faptul ca o parte din oferta de munca nu este realizata.

somajul involuntar desemneaza starea specifica persoanelor neocupate care, desi dispuse sa lucreze pentru un salariu real mai mic, determinat în conditiile pietei, nu pot sa-si realizeze acest obiectiv pentru simplu motiv ca asemenea locuri de munca nu exista. Definitia data de Keynes este: "somajul involuntar exista daca, în cazul unei cresteri usoare - în raport cu salariul nominal - a preturilor la bunurile pe care le consuma muncitorii, atât oferta totala de mâna de lucru, dispusa sa munceasca la salariul nominal curent, cât si cererea totala de mâna de lucru, la acel salariu, ar fi mai mare decât volumul existent al ocuparii."

Înscrierea variantelor de somaj în una din cele doua categorii, voluntar sau involuntar, nu este întotdeauna o problema simpla.

somajul voluntar este rezultanta unui mod de dezvoltare a economiei, ajunsa pe o anumita treapta de prosperitate. Posibilitatea, care permite, voluntar, unei persoane sa nu lucreze o anumita perioada, nu exista oriunde si oricând. Acesta este data de situatia care permite somerului a continua cautarea unui loc de munca care sa-i convina mai mult decât sa accepte ofertele care îi sunt facute. Reflectând realitatile unei economii ce cauta cele mai bune criterii pentru alocarea resurselor de munca si nevoile economiei, somajul voluntar apare ca un rau necesar, acceptat si considerat normal.

În tarile dezvoltate, se manifesta, mai ales, un somaj vizibil, involuntar, care consta în existenta unor persoane neocupate, dar dispuse sa se angajeze la un salariu fixat pe piata muncii.

O forma de somaj involuntar este somajul structural sau frictional. El apare în acele economii în care mâna de lucru manifesta o mare înclinatie pentru schimbarea locului de munca, fie pentru a-si ameliora conditiile de viata, fie pentru a cunoaste si alte zone sau domenii de activitate. somajul structural este somajul existent în conditii de ocupare totala si este rezultatul structurii pietei muncii, al naturii locurilor de munca existente si al ofertei de munca. Rata structurala este identica cu rata naturala a somajului.

Productia nu se afla, întotdeauna, la nivelul ocuparii depline, datorita fluctuatiilor ciclice din economie. somajul care este peste nivelul celui structural, si care apare atunci când productia este sub nivelul de ocupare deplina, este somajul ciclic. În maniera keynesista, somajul ciclic este explicat prin insuficienta cererii efective în conditiile crizelor economice, fiind rezultatul modului defectuos în care se realizeaza legatura dintre nivelul salariilor, pe de o parte, si cel al preturilor si productivitatii muncii, pe de alta parte. Într-o economie sanatoasa, cresterea salariului trebuie sa fie devansata de cresterea productiei si a productivitatii muncii. O dereglare a acestui raport poate provoca somajul conjunctural, ciclic.

Daca într-o situatie de "pace economica", caracterizata prin cresterea populatiei în ritm egal cu cresterea economica si mentinerea constanta a venitului pe locuitor, apare o ingerinta sub forma cresterii preturilor, aceasta poate fi stimulatoare pentru întreprinderile ce angajeaza lucratori si sporesc productia. Dar boom-ul unilateral pentru întreprinderi ia repede sfârsit. Cresterea preturilor afecteaza salariul real. Se cere indexarea salariului nominal în raport cu rata inflatiei. Mai mult, se solicita cresterea salariilor nu în raport cu rata efectiva, ci cu rata anticipata a inflatiei.

Se ajunge, astfel, la situatia în care salariile nominale cresc mai repede decât productia si preturile. Firmele se vad silite sa reduca volumul productiei prin diminuarea, cel mai adesea, a numarului de ore de munca. În situatia de somaj conjunctural, persoanele care ar dori sa lucreze la un nivel al salariului corespunzator anticipatiilor lor despre cresterea viitoare a preturilor, nu gasesc locuri de munca.

Într-un anumit fel, somajul ciclic este functie de modul în care se stabileste corelatia dintre cresterea salariilor nominale, pe de o parte, si cea a productivitatii muncii, si deci a cresterii economice, pe de alta parte. Altfel spus, relatia crestere economica somaj este mijlocita de salariul real sau ceea ce este acelasi lucru rata cresterii nu afecteaza nivelul folosirii mâinii de lucru, ci numai salariul real. Cresterea salariului real mareste numarul celor care vor sa lucreze, însa diminueaza capacitatea de angajare a firmelor.

Daca salariul real este ridicat, exista somaj involuntar; daca, dimpotriva, este coborât, exista o supraîncalzire si întreprinderile au dificultati în a gasi lucratori la rata existenta a salariului.

Productia presupune combinarea într-un anumit mod a factorilor de productie specifici, iar problematica utilizarii si a somajului nu poate face abstractie de folosirea si valorificarea celorlalte resurse economice.

3. sOMAJUL ÎN TEORIA ECONOMICĂ

Elaborarea conceptului de somaj este relativ recenta în analiza economica. Când sunt cercetate teoriile economice anterioare, somajul se regaseste tratat implicit în rationamentele care se ocupa mai ales de explicarea determinarii veniturilor sau a trecerii de la o activitate domestica, la o ocupatie salariala.

3.1. Teoria clasica a somajului

Timp îndelungat, ideea de subutilzare si explicatia sa au fost legate de fenomene naturale. Apoi, gândirea economica clasica explica somajul prin vointa indivizilor. Exista numai somaj voluntar. Acesta este o întâmplare, o abatere de la normalitatea exprimata de "legea debuseelor" a lui Say, dupa care orice productie îsi creeaza automat cererea si nu exista nici un motiv care sa reduca imboldul de a investi si de a crea noi locuri de munca.

Teoria clasica a folosirii mâinii de lucru s-a întemeiat pe doua postulate fundamentale:

a) salariul este egal cu produsul marginal al muncii, adica salariul unei persoane este egal cu valoarea care se pierde daca volumul folosirii mâinii de lucru ar fi redus cu o unitate (cu rezerva ca egalitatea poate fi perturbata daca concurenta si pietele sunt imperfecte);

b) utilitatea salariului, atunci când este folosit un volum dat de mâna de lucru, este egala cu dezutilitatea marginala a acelui volum de folosire a mâinii de lucru, adica salariul real al unei persoane ocupate este cel suficient pentru a atrage mâna de lucru în cantitatea solicitata de cererea globala. Aici dezutilitatea este înteleasa ca înglobând motivele, de orice natura, care pot determina un om (sau un grup) sa prefere de a nu lucra, decât sa accepte un salariu al carui utilitate, pentru el, se situeaza sub un anumit minim. Potrivit acestui postulat, toti cei care se afla la un anumit moment, în somaj desi sunt dispusi sa lucreze la salariul curent, înceteaza sa-si ofere serviciile, chiar si în cazul unei mariri de mici proportii a costului vietii.

Daca primul postulat da curba cererii de mâna de lucru, al doilea da curba ofertei, iar volumul ocuparii corespunde punctului în care utilitatea produsului marginal este egala cu dezutilizarea ocuparii marginale a mâinii de lucru.

Rigiditatea la reducere a salariului nominal ar fi principala cauza a somajului, în viziunea clasica. O reducere a salariului nominal ar duce la absorbirea somajului si la o crestere a productiei, atâta timp cât pretul ramâne constant. Daca masa monetara este constanta, o crestere a productiei atrage, dupa sine, o scadere a pretului. Problema este daca scaderea pretului este mai puternica decât cea a salariilor nominale. Daca scaderea este mai puternica, întreprinderile nu recurg la angajarea suplimentara si, deci, se revine la situatia initiala de somaj. Echilibrul implica o scadere mai mica a preturilor decât a salariilor, aceasta ducând la scaderea salariului real, la cresterea productiei si la reducerea somajului.

Din analiza facuta reiese faptul ca teoria clasica da o explicatie insuficienta aparitiei somajului, deoarece nu se poate concepe ca acesta sa scada daca se diminueaza simultan preturile si salariile. Explicatia pe care o realizeaza se bazeaza pe ideea rigiditatii la scadere a salariului si care este fixat la un nivel mai ridicat decât cel de echilibrul si, deci, sporeste cererea de locuri de munca (creste oferta de munca).

3.2. Explicatia marxista a somajului

Dupa K. Marx, somajul îsi are originea în structurile de valorificare a capitalului. Acumularea capitalului, însotita de introducerea progresului tehnic, are drept consecinta cresterea mai rapida a capitalului constant, decât a capitalului variabil, ceea ce conduce la formarea armatei industriale de rezerva. Încercând sa înteleaga mecanismul formarii somajului si conceptia lui K. Marx, economista britanica J. Robinson scria ca - potrivit acestora - nivelul de folosire, la un moment dat, depinde de suma capitalului utilizat si de tehnicile de productie. Odata cu trecerea timpului, capitalul se acumuleaza, iar nivelul de folosire are tendinta sa descreasca. Forta de munca disponibila creste si ca urmare a sporurilor demografice si a extinderii capitalului în noi sfere de activitate, de unde arunca - pe piata muncii - o masa de artizani si de tarani deposedati de mijloacele lor de subzistenta. Apare, în mod normal, o patura de muncitori nefolositi - armata industriala de rezerva.

Asadar, "somajul marxist" este rezultatul insuficientei de capital variabil, în raport cu rezerva de mâna de lucru. Alocarea neadecvata a resurselor si posibilitatile tehnice limitate ale substituirii muncii prin capitalul fix, fac ca partea variabila a capitalului sa nu fie în masura sa absoarba mâna de lucru disponibila, chiar si atunci când stocul de capital total este integral.

În gândirea marxista, somajul este rezultatul fie al unei cresteri excesive a populatiei în raport cu capitalul, fie al unor nivele prea scazute ale venitului, care determina un flux neadecvat al economiilor, situatie combinata cu o tehnologie rigida. Economisirea redusa si cererea insuficient de eficienta împiedica dezvoltarea productiei.

somajul este considerat ca un fenomen specific economiilor de piata si este reprezentat de acea parte a populatiei active care nu poate gasi de lucru si devine "suplimentara", nu absolut în raport cu nevoile generale de munca ale societatii si cu posibilitatile sale reale de a oferi locuri de munca, ci relativ în raport cu posibilitatea de valorificare profitabila a capitalului. Rolul suprapopulatiei relative consta în a fi rezerva de munca a întreprinderilor si un factor de presiune asupra conditiilor de ocupare si, în special, a salariilor celor ocupati.

Marx considera ca principalele cauze ale suprapopulatiei relative se gasesc în modul specific capitalist de aplicare a progresului tehnic, în ruinarea micilor producatori si comercianti, ca urmare a concurentei marilor firme si a crizelor economice de supraproductie. În strânsa legatura cu aceste cauze, suprapopulatia relativa se împarte în:

a) suprapopulatia flotanta, adica partea fortei de munca atrasa si respinsa din activitatea datorita dezvoltarii inegale a ramurilor si a desfasurarii ciclice a reproductiei capitaliste;

b) suprapopulatia latenta, formata din populatia excedentara din agricultura si din alte sectoare ale micii productii de marfuri, care este temporar ocupata, de regula în locuri de munca necalificata si slab remunerata;

c) suprapopulatia stagnanta, formata din persoane care, permanent sau în cea mai mare parte a anului, nu au de lucru, formând somajul cronic.

Marx vedea solutia problemei somajului într-o societate care sa fie capabila sa organizeze stiintific întreaga activitate economica astfel încât sa resoarba suprapopulatia relativa.

3.3. Explicatia keynesista a somajului

În conceptia lui J.M. Keynes, ceea ce determina, în mod esential, gradul de folosire a fortei de munca este nivelul cererii efective. somajul de tip keynesist are drept fundament o insuficienta a cererii efective, în ambele sale componente - consum si investitii (fig. 5.1):

Fig. 5.1. Solutia keynesista a somajului

Graficul releva ca, atunci când pretul efectiv depaseste pretul de echilibru, oferta creste, iar cererea ramâne constanta sau chiar se poate reduce. În cazul în care pretul pietei este p_e, oferta de bunuri este Q si este superioara cantitatii cerute Q_d la pretul respectiv. Exista un exces de oferta pe piata bunurilor si dezechilibrul respectiv se reflecta pe piata muncii prin somajul involuntar.

Datorita rigiditatii ofertei în raport cu preturile, sau a rigiditatii salariilor în raport cu cererea de munca, excesul ofertei de munca poate coexista cu o cerere excedentara pe piata bunurilor. Semn revelator al unei astfel de stari poate fi considerat dezvoltarea unor forme precare de utilizare, precum "munca neagra" si "economia subterana". În plus, datorita rigiditatii preturilor si salariilor (si care semnifica lipsa a acestora de elasticitate), curba ofertei este aproape orizontala.

Rezulta ca, în viziunea keynesista, echilibrul dintre cerere si oferta se poate stabili sub nivelul folosirii depline a mâinii de lucru, a capitalului si a resurselor naturale. Solutia acestei probleme spinoase, este vazuta de Keynes în deplasarea curbei cererii spre nivelul utilizarii depline a resurselor. În conditiile unor preturi si salarii rigide (sau insuficient de flexibile), stimularea cererii determina, în modelul keynesist, cresterea productiei, apropiind-o astfel de potentialul real al economiei.

Rolul principal revine investitiei si, de aceea, Keynes vede posibilitatea înlaturarii somajului printr-un volum corespunzator al cheltuielilor de investitii, suficient de mare care sa poata absorbi productia furnizata de excedentul de mâna de lucru, în situatia în care aceasta ar fi ocupata. Trebuie ca, pe calea politicii monetare, bugetare sau, fiscale, sa fie încurajata investitia, pentru a se ajunge la un grad cât mai mare de ocupare. Sinteza terapeuticii preconizate de Keynes îsi gaseste expresia într-o crestere economica inflationista.

Punând în cauza pacea sociala, fenomenul somajului aduce, permanent, în actualitate ideea lui Keynes, dupa care orice politica economica, ce vrea sa aiba sorti de izbânda, trebuie sa-si faca din folosirea fortei de munca un obiectiv principal.

3.4. Teoria economica actuala despre cauzele somajului

Teoria lui Keynes a marcat si influentat, pentru o lunga perioada de timp, problematica ocuparii mâinii de lucru. Evolutia economiei contemporane a generat, însa tendinte noi în abordarea cauzelor somajului. Astfel, în literatura economica, se formuleaza mai multe concluzii cu privire la factorii cauzatori:

a) somajul nu provine, în întregime, dintr-o cerere insuficienta. Desi aceasta este esentiala, somajul poate avea si alte cauze si forme de manifestare, cum sunt:

un numar redus al locurilor de munca, determinat de slabele investitii anterioare sau de un excedent de oferta de munca, în raport cu capitalul fix existent, ca urmare a unui exod sau o imigratiei. Deci, somajul clasic - explicat prin capacitati de productie insuficiente pentru a absorbi forta de munca - coexista cu somaj de tip keynesian determinat de insuficienta investitiilor;

se manifesta un somaj clasic deosebit, în sensul ca, în timp ce unele capacitati de productie ramân neutilizate, pentru ca sub efectul concurentei, îndeosebi internationale, sunt preferate investitii de productivitate, în detrimentul celor de capacitate, si, deci, o rentabilitate comparativ nesatisfacatoare face ca anumite locuri de munca sa ramâna neocupate;

somajul frictional are tendinta de sporire independent de relansarea cererii efective, datorata cresterii mobilitati mâinii de lucru si reducerii timpului de angajare, ca urmare a unor rapide si profunde restructurari industriale, a noilor modalitati de gestionare a mâinii de lucru si a modalitatilor de acordare a indemnizatiei de somaj.

b) Crearea unui anumit numar de locuri de munca nu diminueaza, în acelasi timp, somajul, pentru ca numarul solicitantilor de munca a crescut, datorita sporirii vârstei de pensionare, a ratei de activitate a femeilor si a aparitiei somajului aditional.

Elementul nou consta în aceea ca oferta de munca nu este independenta de cerere si se poate sustine chiar ca oferta de locuri de munca creeaza cererea pentru ele. Rezulta ca o crestere a locurilor de munca nu poate absorbi somajul, deoarece determina ca un anumit numar de persoane sa paraseasca situatia anterioara, de "inactivi", pentru a deveni persoane active, care solicita locuri de munca.

c) Cresterea productiei nu înseamna, în mod automat, o sporire a numarului de locuri de munca. Vechiul mit al masinii distrugatoare de locuri de munca a reaparut recent, în special în legatura cu dezvoltarea informaticii, sub forma somajului tehnologic. Combaterea acestuia se bazeaza pe trei argumente:

în primul rând, fabricarea materialului informatic determina crearea de locuri de munca;

în al doilea rând, cresterea productivitatii întreprinderilor utilizatoare permite reducerea costurilor si extinderea pietelor;

în al treilea rând, întreprinderile vor propune ansamblului economiei bunuri noi sau noi servicii.

În economia contemporana, nu înceteaza sa aiba loc rasturnari tehnice; investitia nu este, în mod necesar, o investitie de extindere a capacitatilor, ci una de productivitate, adica investitia efectuata în zone de productivitate maxima sau pentru ameliorarea productivitatii unor factori de productie, rar deficitari. Desigur, nu trebuie omis efectul de multiplicare pe care îl are progresul tehnic si care genereaza crearea de noi locuri de munca, în principal, în domeniul serviciilor.

4. OCUPAREA TOTALĂ

Una din problemele critice ale politicii economice este stabilirea punctului în care economia se afla în conditii de ocupare totala. Ocuparea totala nu înseamna ocuparea integrala de 100 , a fortei de munca apta. Întotdeauna exista un somaj, care reprezinta 3-5 din forta de munca. Daca rata somajului este 6 , trebuie sa se ia masuri de amplificare a cererii si de reducerea somajului Un raspuns unic si corect nu exista !

4.1. Politica de ocupare totala - o problema complexa

Toate tarile lumii au înregistrat, în evidenta lor, perioade de avânt economic, dar si perioade de declin, însotite de un somaj masiv.

Problema asigurarii ocuparii depline nu este simpla si nu poate fi rezolvata decât cu eforturi mari si în perioade de timp destul de lungi. Reducerea la minim a somajului este rezultatul unei politici macroeconomice adecvate si de utilizarii unor mijloace ce permit absorbtia în economie a fortei de munca ramasa fara lucru. Este foarte importanta elaborarea (si aplicarea) unei politici macroeconomice stabilizatoare, adica o politica care mentine un grad ridicat de ocupare si evita situatia de somaj cronic. În acest domeniu s-au conturat mai multe solutii.

Solutia lui Keynes - Keynes a explicat fluctuatiile activitatii economice cu ajutorul cererii agregate si justifica avântul economic prin dezvoltarea productiei în ramurile ale caror bunuri sunt cerute pe piata, iar depresiunea economica prin scaderea cererii de investitii. Întrucât cererea de investitii este insensibila la modificarea ratei dobânzii iar expansiunea monetara este ineficace în stimularea cererii si a ofertei de bunuri, Keynes propune o politica stabilizatoare care sa foloseasca instrumente fiscale. Iesirea din depresiune si evitarea intrarii în depresiune pot fi rezultate prin reducerea fiscalitatii si prin cresterea cheltuielilor guvernamentale.

Solutia lui Friedman se bazeaza pe luarea în considerare a politicii monetare. Conform teoriei monetariste, politica monetara are un rol important în determinarea si comportamentul nivelului productiei si al preturilor, iar fluctuatiile economice sunt generate de o politica monetara neadecvata. O politica monetara expansionista poate stimula cererea si oferta de bunuri, ceea ce contribuie la iesirea din depresiune (sau se evita intrarea în depresiune). În acest scop, se cere cresterea masei monetare si reducerea ratei dobânzii.

Solutia mixta ia în considerare atât politica fiscala, cât si politica monetara. O economie care functioneaza corespunzator produce bunuri, creeaza venituri tot mai mari si, totodata, asigura o mai buna ocupare a fortei de munca. somajul si capacitatile de productie nefolosite sunt rezultatul unei productii care nu ajunge la nivelul potentialului sau. "Output-ul potential" este PIB real, pe care îl poate produce societatea în conditiile ocuparii depline a fortei de munca, adica în conditiile somajului structural (natural). Diferenta între "productia la nivelul ocuparii depline" si productia efectiva o reprezinta subproductia reala Evitarea ei se poate face printr-o politica fiscala si monetara expansionista, care sa determine cresterea cererii globale.

Obiectivul politicii mixte stabilizatoare este minimizarea fluctuatiilor cererii globale si realizarea unei bune concordante între sporul de cerere si potentialul productiv al economiei. Rezultatul politicii stabilizatoare trebuie sa fie minimizarea deviatiilor de la un trend crescator al productiei si al utilizarii, nu a abaterilor de la o medie. În cadrul unei economii care se dezvolta, cererea trebuie sa creasca, pentru a mentine o utilizare cât mai completa a capacitatilor de productie si a fortei de munca, fara tensiuni inflationiste.

Elaborarea politicii stabilizatoare, care sa asigure ocuparea deplina, trebuie sa ia în considerare factorii perturbatori ai echilibrului macroeconomic. În aceasta directie, trebuie amintiti urmatorii:

schimbari în conditiile de productie - o crestere sau o scadere brusca si semnificativa în pretul unui factor de productie important (exemplul, pretul energiei si combustibilului) determina dereglari economice însemnate;

modificari neprevazute în cheltuielile guvernamentale o crestere a acestora determina sporirea cererii globale, a productiei si a venitului, daca nu este însotita de cresterea corespunzatoare a fiscalitatii si de aplicarea unei politici monetare restrictive;

modificari neprevazute ale exportului - o crestere a exportului poate determina o crestere brusca a cererii externe si are ca efect sporirea veniturilor;

modificarea înclinatiei spre consum a populatiei, la orice nivel dat al venitului, (modificare care nu are o motivatie obiectiva) poate constitui un factor perturbator. Acesta duce la modificarea corespunzatoare a functiei de consum, a functiei de economisire si a celei de investitii. Când consumatorii se decid sa consume mai putin din venit, sporind economisirea, are loc o scadere a venitului;

modificarile spontane în cererea de bani din sectorul privat devine un factor perturbator al echilibrului macroeconomic, deoarece poate afecta rata dobânzii si investitiile si, mai departe, este influentata marimea venitului;

ciclul afacerilor politice, concept care exprima corelatia dintre economie si ciclul electoral. În perioadele care preced alegerile, partidele aflate la conducere sunt interesate în elaborarea unei politici economice care sa reduca rata somajului si sa îmbunatateasca activitatea economica.

O politica de ocupare totala nu este usor de realizat. Ocuparea deplina este un deziderat atins de putine tari, si numai pentru perioade scurte de timp, datorita fluctuatiilor ce caracterizeaza activitatea economica.

4.2. Rata naturala a somajului

Ocuparea deplina nu înseamna ca fiecare persoana apta este si ocupata, iar somajul este inexistent. somajul existent în conditiile ocuparii totale este un somaj natural, caracterizat prin rata naturala a somajului. Rata naturala, rata structurala a somajului si rata somajului, în conditiile ocuparii totale, reprezinta acelasi lucru.

Ţinând seama de fluxul de intrare si de fluxurile de iesire în somaj, putem spune ca rata naturala a somajului este rata somajului la care fluxurile de intrare si fluxurile de iesire din somaj se echilibreaza. Fluxurile se pot compensa la orice nivel al somajului, ceea ce înseamna ca si rata naturala a somajului poate avea niveluri diferite, în perioade diferite.

Rata naturala a somajului a fost considerata de Friedman drept un nivel de somaj voluntar, care curata piata muncii, mentine constanta rata medie a salariului real si - considerând cresterea productivitatii muncii egala cu zero - mentine constant si nivelul preturilor. De aici rezulta ca rata naturala a somajului este o rata a somajului care corespunde unei rate stabile (sau inertiale) a inflatiei.

Estimarea ratei naturale a somajului se face, de obicei, pornind de la o perioada în care piata muncii este considerata a fi în echilibru si în care rata totala si ratele partiale ale somajului (din ecuatia 5.2) se afla la valorile lor naturale.

Rata naturala a somajului u ^x se poate aprecia ca o medie ponderata a ratelor naturale ale somajului, pentru diferite grupe de forta de munca, u ^x_i

Ratele naturale partiale sunt diferite pentru diverse grupe de forta de munca. În cazul când au loc modificari sensibile ale ratelor partiale, u ^x_i si u ^x se va modifica, asa cum, atunci când modificarile în u ^x_i sunt compensatorii, de la o grupa la alta, u ^x poate ramâne neschimbata.

Rata naturala a somajului, u ^x_i, nu are o marime constanta. Pentru SUA, estimarile referitoare la anul 1960 indicau o rata a somajului, în conditii de ocupare totala, de 4 . La începutul anilor '70, ea crescuse la 4,9 , iar pentru deceniile 9 si 10 au fost extrapolate valori de 5-6

Rata naturala a somajului este influentata de o serie de factorii, de care depinde durata somajului si frecventa somajului.

Durata somajului, înteleasa ca timpul în care o persoana se afla în somaj, depinde, pe lânga unii factori ciclici, si de unele aspecte structurale ale pietei muncii, cum sunt:

organizarea pietei muncii;

structura demografica a populatiei active;

abilitatea si dorinta somerilor de a cauta un nou loc de munca;

existenta si marimea ajutorului de somaj.

Frecventa somajului arata de câte ori, în medie, într-o anumita perioada, lucratorii au devenit someri. Ea este determinata, în principal, de doi factori:

a) primul factor este reprezentat de variatia cererii de munca din partea diverselor firme - cu cât variabilitatea cererii diverselor firme creste, cu atât rata somajului va fi mai mare;

b) al doilea factor este rata noilor intrari pe piata muncii - cu cât rata de crestere a fortei de munca este mai mare, cu atât va fi mai mare rata naturala a somajului.

În mod normal, rata naturala a somajului ar trebui sa fie stabilita în functie de structura demografica a populatiei. Practica economica arata ca exista o tendinta de crestere a ratei naturale a somajului peste cea determinata de structura demografica. Perioadele lungi de somaj înalt au facut imposibila revenirea la ratele naturale initiale. somajul frictional (persoane aflate între doua slujbe, noii veniti si cei care revin pe piata muncii) poate reprezenta chiar 5-6 din totalul fortei de munca. O explicatie ofera, în acest sens, teoria salariilor de eficienta. Se sustine ca firmele platesc angajatilor lor salarii peste nivelul pietei în scopul de a-si asigura stabilitatea acestora si de a-i face sa lucreze mai mult, pentru a evita concedierea. Dar nu toate firmele îsi pot permite plata unor salarii ridicate, ceea ce va face sa existe un somaj excesiv, peste nivelul normal.

Ideea potrivit careia ratelor înalte ale somajului, pe perioade lungi, au capacitatea de a se autoperpetua - ceea ce reprezinta o piedica în calea revenirii la nivelele anterioare - poarta denumirea de histereza a somajului. Ea se produce pe mai multe cai. În primul rând, somerul se poate obisnui cu noul sau statut. În al doilea rând, perioadele lungi de somaj semnaleaza potentialilor angajatori posibilitatea ca lucratorul respectiv nu corespunde cerintelor si sanselor de angajare ale acestuia se reduc.

4.3. Implicatii ale ajutorului de somaj

O problema de actualitate pentru piata muncii o constituie determinarea implicatiilor ajutorului de somaj asupra somajului deoarece el contribuie, pe trei cai, la cresterea ratei masurate a acestuia.

Un prim aspect este reprezentat de faptul ca existenta unui ajutor de somaj prelungeste durata somajului, întrucât face mai putin presanta cautarea unui loc de munca. Pentru reliefarea unui asemenea aspect, este utila calcularea ratei de înlocuire, r_{i v} , ca raport dintre venitul nominal obtinut în perioada somajului V_ns si venitul nominal obtinut în perioada de angajare, V_na

Cu cât ajutorul de somaj si, respectiv, rata de înlocuire sunt mai ridicate, cu atât nevoia unui nou loc de munca retribuit este mai scazuta. Durata de cautare se prelungeste, astfel ceea ce mareste rata naturala a somajului.

Venitul pe timpul perioadei de somaj trebuie dimensionat astfel încât, pe de o parte, sa asigure somerului un minim de subzistenta iar, pe de alta parte, aceasta sa doreasca angajarea la un loc de munca. Acest venit, la care un somer este dispus sa accepte o noua slujba, poarta denumirea de salariu de rezerva. Cu cât rata de înlocuire a venitului este mai mare, cu atât salariul de rezerva este mai mare si cu atât mai mare este si înclinatia de prelungire a duratei de somaj.

Înclinatia marginala spre prelungirea duratei de somaj, p_s , este o marime ce arata cu cât creste durata somajului d_s , la cresterea cu o unitate a salariului de rezerva s_r , si se poate calcula astfel:

Înclinatia marginala spre prelungirea duratei de somaj este direct proportionala cu rata de înlocuire a venitului.

Un al doilea aspect este legat de faptul ca ajutorul de somaj afecteaza stabilitatea angajatilor. Data fiind existenta ajutorului, nici lucratorii si nici firmele nu sunt prea interesate într-o mare stabilitate a angajatilor. Un patron poate fi tentat sa concedieze temporar lucratorii, atunci când nu are nevoie de ei, deoarece nici cel concediat nu sufera o pierdere prea mare.

Al treilea aspect al implicatiilor ajutorului de somaj asupra somajului îl constituie asa-numitele efecte de înregistrare. Acordarea ajutorului de somaj este conditionata de luarea în evidenta a celui fara loc de munca. Pentru a fi somer, persoana trebuie sa caute de lucru, iar rata masurata a somajului se reduce.

Din analiza celor trei aspecte ale influentei ajutorului de somaj asupra ratei somajului nu trebuie formulata concluzia desfiintarii ajutorului de somaj. Indivizii au nevoie de o perioada de timp pentru a-si gasi o slujba potrivita. Mai mult, este lipsit de sens, din punct de vedere al eficientei, sa nu se permita cautarea unui loc de munca corespunzator pregatirii si capacitatii lucratorului, atunci când se urmareste alocarea eficienta a fortei de munca în economie. Nu se poate plasa un lucrator cu înalta calificare într-un post care nu impune o astfel de pregatire, doar pentru ca persoana respectiva nu-si poate permite sa caute ceva mai potrivit. Lipsa ajutorului de somaj nu se justifica din punct de vedere al eficientei economice.

Dincolo de aceste consideratii, problema principala ramâne gasirea unui model de ocupare care, pe de o parte, sa stimuleze firmele în a nu concedia lucratorii si, pe de alta parte, sa asigure un minim decent de viata pentru cei care îsi pierd slujba. Acest model este dificil de construit si de aplicat în practica.

5. COSTURILE ECONOMICE sI SOCIALE ALE sOMAJULUI

somajul, ca fenomen economico-social, are consecinte individuale si colective importante si costa atât individul care îl suporta, cât si colectivitatea nationala, care finanteaza anumite incidente sociale.

Costurile somajului reprezinta contributia societatii si renuntarile pe care trebuie sa le accepte populatia, ca urmare a existentei somajului.

Devenind somer, individul pierde o parte din identitatea sa sociala si suporta
o micsorare a resurselor sale economice si monetare. Consumul sau si economisirea se modifica, are loc o îngustare a retelei relatiilor sociale, iar singuratatea, nelinistea si incertitudinea - consecinte ale somajului - transforma viata sociala a celui lipsit
de lucru.

Efectele materiale ale somajului sunt partial atenuate prin existenta ajutorului de somaj, dar nu toti somerii au dreptul de a le primi si oricum, compensarea monetara nu este niciodata integrala.

În cazul somajului, se identifica un cost economic, cu elemente specifice, dupa cum este vorba de somaj structural sau de somaj ciclic, un cost financiar si un cost social.

Costul economic este reprezentat mai ales de pierderea pe care o înregistreaza societatea, în ansamblul sau, prin diminuarea productiei sub nivelul ocuparii depline. Problema care se pune, în cazul somajului ciclic, este identificarea costurilor suportate de societate, ca urmare a reducerii productiei sub nivelul potentialului sau productiv. O determinarea a acestor costuri se poate efectua cu ajutorul legii Okun: pe termen scurt, cresterea cu un procent a somajului va duce la o scadere a productiei cu 2,5 % , lucru care poate fi luat în considerare la determinarea costului somajului. Legea Okun arata ca, atunci când exista somaj, productia este mai mica decât ar putea sa fie, iar aceasta pierdere de productie este o pierdere pentru societate.

Exista si alte costuri, în afara de pierderea de productie, sau se pot identifica unele beneficii implicate de somaj ? Nu este vorba doar de avantajul reprezentat de reducerea temporara a inflatiei, ca urmare a amplificarii somajului, ci de beneficiile aduse de somajul în sine.

În primul rând, un astfel de câstig ar putea fi timpul liber de care dispun somerii. Dar valoarea sa este redusa, cu atât mai mult cu cât el este obtinut împotriva vointei persoanelor în cauza.

În al doilea rând, daca lucratorii ar fi liberi sa-si stabileasca singuri orarul de lucru, ei ar munci un numar de ore egal cu cel pentru care valoarea marginala a timpului liber va echivala cu veniturile marginale aduse de o ora suplimentara de munca. Daca timpul de lucru al unui individ sufera o reducere de mici proportii, pierderea totala pentru el ar fi extrem de mica, deoarece are un timp liber mai mare si, în acelasi timp, munceste mai putin, venitul mai mic primit fiind compensat de aceste avantaje.

O persoana devenita somer pierde o valoare egala cu venitul nominal (salariul nominal), dar primeste un ajutor de somaj de valori apropiate cu cele ale salariilor. În acest caz, indivizii sunt afectati doar de diferenta între salariu si ajutorul de somaj.

Societatea, în ansamblu, pierde din cauza diminuarii productiei, dar si a impozitelor si taxelor la care sunt supuse veniturile individuale, si pe care nu le mai încaseaza.

Cu toate acestea, efectele cresterii somajului sunt resimtite, în primul rând, de catre someri. Exista un cost suplimentar dificil de evaluat, generat de distributia inegala a somajului în societate. El tinde sa se concentreze în rândul saracilor si aceasta este o problema ce nu poate fi ignorata, chiar daca o cuantificare acceptabila nu este posibila.

Efectele obtinute prin reducerea ratei naturale a somajului sunt mult mai greu de determinat, decât costurile provocate de somajul ciclic. Legea Okun nu este utila în acest caz. Majorarea productiei este posibila deoarece forta de munca reactivata utilizeaza, pe termen scurt, capitalul, care nu era utilizat la întreaga capacitate. Pe termen lung, si aceasta este semnificativ, atunci când ne referim la rata somajului natural, pentru asigurarea capitalului necesar noilor lucratori este nevoie sa se faca o serie de investitii. De aceea, se apreciaza ca, pe termen lung, o reducere cu 1 a somajului, duce la o crestere a productiei cu 0,75

În acest domeniu, nici o estimare nu este exacta. Dar, într-o societate cu o cerere agregata dinamica, un anumit nivel al somajului este firesc si necesar. Este însa dificil de a stabili rata optima a somajului pe termen lung. Se pune întrebarea daca, pe termen lung, somajul are si unele avantaje, si care sunt ele ? La prima vedere, somajul nu reprezinta decât o risipa de resurse si este completamente negativ. Lucrurile nu stau în totalitate asa. Cei care se afla în somaj îsi cauta un loc de munca mai bun. Prin aceasta, aduc un serviciu societatii, influentând pozitiv eficienta economiei nationale.

Costul financiar al somajului îsi gaseste expresia în cresterea sarcinilor care apasa asupra sistemului productiv si a colectivitatii publice si în diminuarea încasarilor fiscale si a cotizatiilor sociale pe care le provoaca somajul. De obicei, costul financiar al somajului se repartizeaza potrivit regulii celor trei treimi este reprezentata de investitiile publice pentru crearea de noi locuri de munca, 1/3 sunt indemnizatiile de somaj si 1/3 reprezinta pierderile de încasari fiscale si cotizatii sociale. somajul determina, în primul rând, o crestere a sarcinilor care apasa asupra sistemului economic, prin amplificarea finantarii de catre patronat, a indemnizatiilor de somaj în perioadele de somaj masiv. Explicabila si motivata social, indemnizatia de somaj are efecte economice contradictorii. Se constata ca somajul voluntar este cu atât mai mare, cu cât indemnizatia este mai consistenta. O marime redusa a acestuia determina o preocupare mai mare pentru a gasi rapid un loc de munca; dupa cum, o suma mai mare reduce interesul pentru un loc de munca. Este profitabil pentru colectivitate si pentru individ ca alocarea si utilizarea resurselor de munca sa fie cât mai eficienta. Faptul ca fiecare individ cauta un loc de munca care sa corespunda cât mai bine aptitudinilor si aspiratiilor sale, si care sa fie remunerat, nu are nimic antieconomic. În acelasi timp, este necesar ca durata cautarii unui loc de munca corespunzator sa nu devina o povara financiara, grea de suportat. Pentru aceasta, este necesar ca indemnizatia de somaj sa aiba un nivel optim, adica sa fie stabilita astfel încât sa incite la cautarea unui loc de munca si sa evite, pe cât posibil, substituirea rationala, din punct de vedere individual, a timpului de cautare, cu timpul de odihna. Marimea optima a indemnizatiilor de somaj este un dat istoric, concret si natural. Situata între 45-90  din salariul avut si acordata pentru o anumita perioada, ea determina mobiluri si atitudini specifice fiecarei tari
în parte.

În al doilea rând, are loc o crestere a sarcinilor suportate de colectivitatile publice. Guvernul este obligat sa consacre o parte importanta din buget pentru a finanta actiunile specifice luptei împotriva somajului (ajutoare), pentru formare a profesionala, pentru credite privilegiate pentru anumite industrii si pentru subventii în vederea crearii de locuri de munca în anumite regiuni etc. În al treilea rând,
are loc o diminuare a resurselor publice, întrucât somerii pierd o parte din venituri si consuma mai putin, iar impozitele directe si indirecte, platite de someri, precum
si cele legate de activitatea profesionala (taxe profesionale), sunt si ele în volum
mai mic.

În al patrulea rând, are loc o pierdere de încasare financiara pentru securitatea sociala, atunci când reducerea numarului de cotizatii (cei deveniti someri) nu este însotita de diminuarea numarului de beneficiari.

somajul are importante consecinte sociale, ale caror costuri nu sunt de neglijat: dezvoltarea micii si marii criminalitatii; modificarea valorilor sociale privind scoala, munca, pensia; cresterea numarului de sinucideri si de boli psihomatice, legate de teama fata de somaj.

6. POLITICA DE ECHILIBRU, PE TERMEN LUNG, DINTRE PRODUCŢIE, INFLAŢIE sI sOMAJ

Idealul este reprezentat de o economie fara somaj excesiv si fara inflatie. Acest lucru nu este posibil, întrucât economia reala este supusa perturbatiilor si, fara flexibilitatea deplina a raportului salarii - preturi, este imposibila revenirea imediata la ocuparea totala, în conditiile unor preturi stabile. Trebuie optat fie pentru mentinerea economiei cât mai aproape de nivelul ocuparii totale, chiar cu riscul cresterii inflatiei, fie pentru politici mai putin permisive, de stabilizare a preturilor, acceptând, în schimb, o majorare a ratei somajului. Nu este o problema simpla alegerea unei variante si de aceea, se impune o decizie politica.

Sa presupunem ca, în urma unui soc al ofertei, cum ar fi scumpirea energiei, are loc cresterea simultana a somajului si a inflatiei, iar economia se afla în punctul A (fig. Curba CPL este o curba Phillips pe termen lung, ce indica faptul ca nu exista o relatie de compensare între inflatie si somaj. Cum trebuie actionat pentru a aduce economia din punctul A , cu somaj si inflatie ridicata, la o situatie de utilizare deplina a fortei de munca ? Exista doua cai de ajustare. Curba continua (a) corespunde unei strategii graduale. Ea indica o inflatie ridicata pe perioada tranzitiei si corespunde unei politici de reducere rapida a somajului si de diminuare treptata a inflatiei. Curba întrerupta (b) corespunde unei strategii radicale de reducere a inflatiei. Ea ilustreaza o reactie imediata a inflatiei, care se reduce rapid, dar pe seama reducerii graduale a somajului.

Fig. 5.2. Cai alternative de reducere a somajului si inflatiei

Rezulta ca, atunci când se stabilesc masuri de politica macroeconomica, nu trebuie facuta alegere între inflatie si somaj, ci trebuie ales între metodele si caile alternative de ajustare, în ceea ce priveste mixul inflatie-somaj.

Pentru întelegerea optiunilor, se utilizeaza curba Phillips amplificata pentru previziuni, exprimata nu în functie de productie, ci de somaj:

unde p este rata inflatiei, p ^e este inflatia asteptata, u este rata naturala a somajului, u este rata actuala a somajului, iar q este panta descrescatoare a curbei Phillips.

Sub aceasta forma, curba Phillips arata ca, daca rata actuala a somajului este mai mare decât rata naturala u , atunci inflatia va scadea la nivelul sau anterior. Rata inflatiei depinde atât de nivelul ratei anticipate a inflatiei, cât si de nivelul ratei somajului. Mai mult, se observa ca rata inflatiei depinde si de ritmul de crestere (sau scadere) a somajului, exprimat de panta curbei q . Daca notam cu p gradul în care modificarea somajului (u - u ) afecteaza inflatia, atunci curba Phillips, din ecuatia (5.5), devine:

unde u este rata somajului din perioada anterioara. Coeficientul p masoara gradul în care variatia somajului afecteaza inflatia. Cu cât p este mai mare, cu atât influenta modificarii somajului asupra ratei inflatiei este mai puternica.

Ecuatia (5.6) este utila pentru luarea unor decizii politice, întrucât sugereaza ideea unor compensatii concrete. Cu cât somajul scade mai rapid, cu atât se micsoreaza ritmul deflatiei, pentru fiecare nivel al somajului. Daca economia înregistreaza un ritm rapid de iesire din recesiune iar somajul este ridicat, inflatia va scadea lent. Invers, o redresare lenta sporeste eficienta actiunii antiinflationiste pe care o exercita nivelul ridicat al somajului.

Daca se au în vedere costurile pe care le implica, somajul trebuie redus, dar, în acelasi timp, trebuie diminuata, pe termen lung, si inflatia.

Nu se poate omite faptul ca populatia apta de munca sporeste continuu, într-un ritm mai mare sau mai mic, diferit de la o tara la alta. Pentru a mentine somajul la un nivel constant, este necesar ca productia sa creasca proportional cu forta de munca. În plus, cresterea productiei trebuie sa compenseze scaderea cererii de munca determinata de sporirea productivitatii muncii.

Cu ajutorul legii Okun se poate stabili o relatie simpla între modificarea somajului si ritmul de crestere a productiei. Potrivit acestei legi, rata somajului scade cu 0,4  pentru fiecare procent de crestere reala a PIB, deasupra trendului. Daca productia creste cu 4  peste trend, atunci somajul scade cu  , iar daca productia scade cu 3  , atunci somajul creste cu . Daca trendul ritmului de crestere a productiei este, în medie, de 3  iar cresterea actuala a productiei o notam cu x , atunci modificarea somajului, în functie de cresterea reala a productiei, va fi:

Se observa ca somajul u va fi mai mare (sau mai mic) decât somajul perioadei anterioare u , dupa cum ritmul cresterii productiei x este mai mare (sau mai mic) decât trendul de crestere a acestuia. Legea Okun sugereaza ca, pentru reducerea a somajului cu un procent, productia trebuie sa creasca suplimentar, respectiv o crestere a productiei cu un procent peste trend, genereaza o reducere a ratei somajului cu 0,4 

Totodata, se impune atentiei si curba Phillips din ecuatia (5.6), ce sugereaza ca o strategie de reducere rapida a somajului are ca efect amplificarea inflatiei. Trebuie, deci, optat între o redresare cu crestere rapida, care reduce somajul, si o redresare cu crestere lenta, care reduce inflatia, dar cu pretul prelungirii somajului.

Exista doua variante de a rezolva aceasta problema. Prima varianta este ca politicienii sa actioneze exclusiv în interesul societatii. Ei analizeaza si estimeaza costurile generate pentru societate de diverse strategii si aleg calea ce minimizeaza aceste costuri, suportate de societate în ansamblul sau.

A doua varianta are în vedere interesul politicienilor de a-si creste capitalul electoral, lucru normal într-o societate democratica. Ei sunt interesati în acele decizii care le sporesc sansele de prelungire a mandatului, decizii care nu sunt, neaparat, si cele mai bune pentru societate. Aceasta abordare este cunoscuta în domeniul stiintelor economice si a stiintelor politice sub denumirea de teoria ciclului afacerilor politice, dupa care evolutia macroeconomica oglindeste ciclul electoral.

Elementele esentiale ale teoriei ciclului afacerilor politice se considera a fi urmatoarele:

variantele (optiunile) în evolutia raportului productie - inflatie - somaj;

aprecierea importantei pe care o acorda populatia (votantii) somajului, comparativ cu inflatia;

timpul optim de actiune în economie, pentru a influenta în directia dorita rezultatele alegerilor.

Sondajele de opinie indica faptul ca populatia este preocupata atât de nivelul, cât si de rata de variatie ale inflatiei si ale somajului. Un somaj înalt, dar în curs de scadere, nu este considerat la fel de grav, ca o rata medie constanta a somajului. Aceste fapte sunt în masura sa determine optiunile politice.

Pentru a obtine succesul, economia trebuie îndreptata în directia buna. Inflatia si somajul trebuie sa scada si sa atinga niveluri cât mai reduse. Problema este cum sa utilizezi timpul disponibil pentru a orienta economia spre o evolutie dorita.

Raspunsul teoriei ciclului afacerilor politice este ca politicienii vor opta, la începutul mandatului, pentru o politica restrictiva, reducând inflatia si sporind somajul. Adesea, se poate da vina pe administratia anterioara, care a facut inevitabila adoptarea masurilor respective. Pe masura ce se apropie alegerile, se trece la expansiunea economica. Înseamna ca somajul parcurge un ciclu sistematic: creste în prima parte a mandatului electoral si scade în partea a doua. Desigur ca exista un ciclu similar si al instrumentelor de politica economica. În prima parte, politica este stricta, restrictiva, iar în partea a doua este înlocuita cu o politica expansionista, ce permite reducerea somajului.

Dovezile empirice arata ca ciclul afacerilor politice nu este chiar regulat. Intervin în desfasurarea sa o serie de fenomene, care îl deformeaza. Cu toate acestea, ipoteza existentei sale nu trebuie eliminata. De regula, administratiile nu pun în aplicare o politica de reducere drastica a inflatiei (recesiune) cu numai un an înaintea alegerilor. Rezultatele (deflatia) apar mai târziu, dupa alegeri. Pentru ca cei aflati la putere sa fie realesi, somajul trebuie sa scada iar inflatia sa nu creasca.

7. POLITICI DE REDUCERE A sOMAJULUI

Cercetarea mijloacelor utilizabile pentru reducerea somajului pune un accent deosebit pe problema de a cunoaste care tip de somaj urmeaza a fi solutionat. Gasirea celor mai potrivite cai de lupta împotriva somajului trebuie sa tina seama de varietatea si complexitatea fenomenului, de implicatiile multiple, directe sau indirecte, pe care le are.

În acest domeniu, se cere prevenirea unor iluzii si erori sau evitarea unor capcane. Prima eroare este de a trata problema ocuparii detasat de ansamblul problemelor economiei nationale. A doua eroare se refera la orizontul de timp. Masurile trebuie sa priveasca un orizont mediu, tinând seama de mobilitatea problemelor mâinii de lucru, iar masurile preconizate sa nu fie rigide si sa vizeze cresterea productivitatii. Prima capcana - credinta ca este suficient sa se creeze locuri de munca pentru reducerea, în proportie corespunzatoare, a somajului. Dar, un loc de munca în plus, nu înseamna un somer în minus. A doua capcana este reprezentata de fortarea ocuparii depline prin sacrificarea productivitatii care, mentinându-se la un nivel scazut, conduce la costuri si preturi ridicate, ceea ce afecteaza negativ competitivitatea interna si externa.

Experienta în domeniu reliefeaza ca nu exista o singura solutie cu valabilitate larga; nu sunt solutii "pure", ele trebuie corelate si integrate în sistemul de masuri anticriza din care somajul nu este decât o dimensiune. În plus, terapeutica somajului nu s-a dovedit a fi radicala, ceea ce implica gasirea mijloacelor necesare pentru a-l mentine în limite rezonabile.

somajul desi are radacini în variate domenii ramâne, în principal, rezultatul modelului în care se desfasoara activitatea economica si este strâns legat de cresterea economica.

Teoria, si mai ales practica economica, au impus solutii ce poarta amprenta fizionomiei curentului de gândire economica în interiorul caruia s-a conturat.

Pentru scoala economica clasica, somajul putea fi usor depasit prin declansarea automatismelor economice. Prin aparitia si cresterea somajului, scad salariile, se reduc costurile, prin ieftinirea muncii, si sporeste rentabilitatea. Devine posibila largirea productiei, se mareste cererea de munca si se absoarbe somajul. De la aceasta conceptie face exceptie Malthus, ce considera ca trebuie actionat exclusiv asupra ofertei de munca.

Politicile keynesiene de reducere a somajului vizeaza relansarea cererii globale, fie prin cresterea directa a cheltuielilor autonome (cheltuieli publice de echipament sau de functionare), fie prin stimularea cheltuielilor induse (efectul pozitiv al cresterii veniturilor asupra consumului gospodariilor), fie prin crearea de locuri de munca în activitatea publica. Politica de relansare a cererii a constituit, pentru o perioada lunga, în multe tari, o solutie fructuoasa, care a facut cresterea economica raspunzatoare de gradul de utilizare a mâinii de lucru. Relatia a fost acceptata pâna la rangul de lege: potrivit "legii Okun", la nivelul anilor '60, lumea era convinsa ca, pentru a obtine o reducere a somajului, productia trebuie sa creasca.

Deci, s-a dovedit ca prin natura sa inflationista, politica keynesista de relansare a cererii efective prin investitii ramâne o masura antisomaj care îsi pastreaza valoarea. Se cere, însa, a fi completata cu unele amendamente:

investitia este o sursa a cresterii productiei si a cererii de munca, însa nu poate fi facuta decât pentru debusee viitoare cunoscute - altfel, efectul de multiplicare, în planul crearii de locuri de munca, se transforma în inversul sau;

trebuie gasita relatia optima dintre investitia de productivitate - creatoare pe termen lung, prin efectul de multiplicare, a unor locuri de munca în alte ramuri - si investitia de capacitate, creatoare de locuri de munca chiar în momentul efectuarii ei.

Relansarea cererii efective, ca masura antisomaj, se justifica numai în tarile care dispun de factorii de productie necesari. Importurile masive deteriorizeaza balanta de plati, iar locurile de munca se creeaza în strainatate.

Stimularea consumului, componenta a cererii globale, trebuie facuta în limitele permise de relatia salariu-productivitate a muncii. Daca salariul nominal creste mai repede decât productia si productivitatea muncii, apare somajul conjunctural. În acest caz, solutia keynesista era înghetarea (sau chiar diminuarea) salariului nominal. În prezent, o astfel de masura are efecte secundare, cum sunt reducerea garantiilor antiinflationiste si declansarea unui somaj directional.

Pentru a fi eficienta în termeni de utilizare, o politica de relansare trebuie sa se bazeze pe o solida relatie cerere-utilizare. În fapt, functiile de utilizare sunt foarte instabile si depind de factori diversi, ca nivelul stocurilor, intensitatea utilizarii mâinii de lucru sau optimismul anticiparilor antreprenoriale. De asemenea, este important sa fie evitate anumite riscuri: politica de relansare sa fie riguros selectiva, pentru a evita un deficit al balantei de plati externe, iar efectele inflationiste ale deficitului bugetar trebuie sa faca obiectul unei atentii deosebite. Asemenea politica prezinta mai multe pericole decât avantaje, daca se aplica la o situatie de somaj clasic.

Fata de somajul clasic, voluntar cu precadere, politica aplicata urmareste reconstituirea profiturilor, care fac posibila "investitia de mâine si utilizarile de poimâine" si favorizeaza investitia orientata mai ales spre câstiguri de capacitate, decât spre sporuri de productivitate. De asemenea, o astfel de politica urmareste diminuarea costului relativ al factorului munca, prin adoptarea mai multor masuri, din care nici una nu implica reducerea salariilor:

reducerea sarcinilor fiscale si sociale care se adauga costurilor salariale propriu-zise;

deplasarea ofertei de munca excedentare spre calificari mai rare si putin concurente, necesare dezvoltarii sectoarelor susceptibile de a fi "motoare" ale cresterii;

controlul cresterii remuneratiilor nominale.

Câstigurile de productivitate nu sunt reflectate în cresterea salariilor, ele servesc la formarea rezervei, ce permite reducerea timpului de munca fara a diminua salariile.

La nivelul anilor '80, terapeutica keynesista a început a fi socotita ca având efecte minime în asigurarea ocuparii. Neoliberalismul considera ca împotriva somajul trebuiesc facuti pasi pe terenul ofertei si al productiei si lanseaza "politica ofertei". Ideea centrala pe care se sprijina politica ofertei consta în faptul ca relansarea activitatii economice si a utilizarii mâinii de lucru implica o mare libertate a firmelor, iar dinamismul privat este mai eficient decât stimularea sau initiativa publica.

Potrivit teoriei economiei ofertei, pentru a elabora o politica menita sa diminueze somajul, trebuie tinut seama de mai multe elemente:

piata muncii este o piata a carei functionare nu trebuie perturbata. Daca sunt lasate sa se confrunte liber - cererea si oferta de munca - la pretul de echilibru (salariul) vor gasi de lucru toti care doresc;

moneda trebuie sa ramâna neutra, cel putin pe termen scurt, pentru ca miscarile ample ale masei monetare pot determina destabilizarea economiei;

reducerea sarcinilor fiscale pentru întreprinderi da impuls activitatii economice si sunt create noi locuri de munca;

reducerea bugetului de stat, "reducerea statului", a slujbelor birocratice, fara motivatie economica sau sociala;

eliminarea oricaror piedici în calea liberei initiative.

Asadar, pentru neoliberalism, politicile de reducere a somajului au la baza jocul liber al pietei, eliberarea de orice constrângere a agentilor economici privati care, urmarindu-si propriul interes, creeaza noi locuri de munca.

Un loc aparte în politicile antisomaj îl ocupa acelea care se fundamenteaza pe principiul echitatii. Se considera ca nevoia de munca a economiei, exprimata prin numarul de locuri de munca si timpul de munca total, este un dat. Întrucât exista un numar de persoane apte de munca care îsi asigura existenta prin munca, solutia problemei consta în împartirea echitabila a muncii, prin reducerea orarului de lucru si extinderea numarului de schimburi, reducerea duratei active de lucru, înlaturarea orelor suplimentare etc. Asemenea masuri, fara îndoiala, pot contribui, la cresterea gradului de ocupare, dar pot reduce povara fiscala a statului, prin diminuarea volumului contributiilor sociale.

Mai presus de toate, asupra ocuparii si somajului îsi pun amprenta elasticitatea, maleabilitatea, capacitatea de adaptare, care trebuie sa caracterizeze atât cererea de munca, formulata de agentii economici, cât si oferta de munca a populatiei apte.