Arhitectul este un inginer, dar poate fi in aceeasi masura si un artist. Este oare arhitectul un ganditor al orasului de azi?
Conform Dictionarului Explicativ al Limbii Romane, inginerul este un specialist cu o pregatire tehnica si teoretica obtinuta intr-un institul de invatamant superior , care presteaza o activitate tehnica de proiectare, de cercetare, de organizare si de conducere a proceselor tehnologice dintr-o intreprindere , iar artistul o persoana de talent care lucreaza in mod creator intr-un domeniu al artei. Bazandu-ma pe aceste doua definitii pot sustine, pe bun 323n138d a dreptate ca arhitectul este un produs finit rezultat din contopirea celor doua notiuni : aceea de inginer si artist totodata.
Asa cum un fumator nu este cu adevarat independent de fumat decat daca poate spune "acum nu fumez", tot asa si un arhitect este cu adevarat liber in spiritul sau doar daca poate sa nu fie dependent de obsesii formale si pasiuni conceptuale. Cu alte cuvinte, arhitectul, ca orice om de spirit, trebuie sa fie un ganditor si un sensibil. In sensibilitatea sa, el trebuie sa porneasca de la aproape NIMIC, adik sa porneasca la lucru de fiecare data proaspat si cu aceea senzatie ca nu stie nimic, ca e un copil neinitiat in nici o taina, lipsit de experienta si pe de alta parte sa poata aplica , de-a lungul procesului de proiectare si constructie, cunostintele sale profesionale vaste. Astfel, reunind inginerul, artistul si filosoful, conform unui citat biblic, arhitectul trebuie sa fie : "curat ca porumbelul si intelept ca sarpele". Dupa parerea mea, acest citat se potriveste foarte bine arhitectului si insumeaza intr-o scurta imagine acest contradictoriu fel de a fi pe care il consider esential pentru ceea ce arhitectul ar trebui sa devina si anume , un bun profesionist.
Te afli deci in NIMIC, un nimic primordial, premergator oricarei idei (indiferent ca va fi una comuna ori un succes mondial), dar stii de fapt foarte mult, stii TOTUL despre meseria ta (sau se presupune ca ar trebui sa stii), in masura in care un om poate stii. Astfel te situezi paradoxal intre TOTUL sau NIMIC. "Nimic" se refera la idee, pe cand "Totul" se refera la instrumentele profesiei. Arhitectul porneste de la foaia alba a gandurilor si a carnetului de schite, dar porneste in aceeasi masura cu un bagaj vast de cunostinte: stie sa deseneze, sa proiecteze, stie legile si partile tehnice necesare. Pe masura ce evolueaza catre un proiect final, catre insasi constructia, se face un transfer atat de materie cat si de gandire, dinspre TOTUL cunostintelor sale catre NIMICUL foii albe a proiectului. De aceea, un proiect bun este intotdeauna un bun echilibru in tre TOT si NIMIC. Pe de alta parte, TOTUL poate fi forma iar NIMIC poate fi ideea. Ca in cazul oricarei creatii, e vorba si in arhitectura de o intrupare a ideii in forma - insa ceea ce ni se intampla frecvent este faptul ca ne lasam adesea furati de farmecul formei si uitam de sobrietatea ideii in fapt a spiritului. In cele din urma ajungem intotdeauna la cuvintele ce l-au consacrat pe Descartes : "cuget, deci exist". Aceasta sintagma celebra a ajuns sa sintetizeze intreaga functie creatoare a arhitectului.
In opinia mea, arhitectul a avut inca din cele mai vechi timpuri un loc bine definit in societate, in mainile caruia s-au aflat destinele marilor orase. De fiecare data el a plecat de la foaia alba a carnetului de schite asternand peste adevarate opere de arta, pentru ca arhitectul are o mare calitate - gandeste; nimic din ceea ce face nu este o intamplare, totul este gandit, luat in calcul. Parcursul unui proiect de arhitectura este mare; in acest sens pentru a intelege dificultatile pe care un arhitect le are inca de la inceputul proiectului, voi aminti un articol pertinent; arhitectul Renzo Piano raspundea sincer īntr-un interviu (R.Piano - Building workshop) afirmānd ca "are o mica regula īn inima". Aceasta consta īn faptul ca el nu īncepe niciodata un proiect de arhitectura īnainte sa faca o plimbare cu "māinile īn buzunare" si sa "inspecteze" oarecum locurile. Dupa acest "ritual", el se apuca de primele schite (" Īn cazul īn care te apuci mai devreme sa schitezi , esti prins īn capcana"). "Fiecare loc īti spune o poveste legata de topografie, geografie si oameni. Locul este cel care īti spune de ce este diferit. De aceea, arhitectura este o aventura, pentru ca de fiecare data īti propune ceva diferit, ceva nou. Uneori refuz un proiect daca nu am posibilitatea sa fac acest lucru, sau īl amān pāna cānd am sansa de a vizita locul īnainte. Uneori se īntāmpla ca idéea sa nu apara. Acum cātiva ani m-am aflat īn dificultate. I-am trimis o scrisoare unui client si i-am spus ca īmi pare rau dar nu am nici o idée. Ce pot face? Uneori locul īti poate spune o poveste, dar nu este cea pe care vrei sa o auzi." Pentru Piano, arhitectura este o aventura; īnsa pentru a patrunde īn aventura proiectarii nu trebuie sa-ti fie teama de esec; este poate cea mai frumoasa meserie; traim īntr-o lume īn care totul s-a descoperit deja, īnsa arhitectului īi revine rolul de a proiecta dānd nastere unor noi descoperiri, acesta este rolul pe care proiectul de arhitectura trebuie sa-l aiba īn societatea contemporana..
Fiecare proiect este o noua poveste, arhitectul are lumea lui neexplorata, el poate deveni eroul povestilor imaginate de el, īnsa pentru asta , el trebuie sa accepte imprevizibilul si nu trebuie sa se multumeasca cu ceea ce este deja descoperit si uzitat. Tot Piano spunea: " a crea īnseamna a scruta īn īntuneric" (Giornale di bordo); desigur, īn tot acest timp apar si momente īn care īncrederea īn propriile forte dispare iar provocarea pare mult prea mare chiar si pentru un architect. De aceea , ea trebuie īnfruntata, īn caz contrar va trebui sa te limitezi la ceea ce este existent , paradoxal īn acelasi timp pentru architect. Aventura nu presupune un parcurs corect al labirintului īnca de la īnceputurile proiectului (de aceea e nevoie de plimbarea premergatoare schitelor, de povestea fiecarui loc ce īti dezvaluie noi adevaruri) ci tocmai, reprezinta īn aceeasi masura gresirea parcursului. Īn acest sens, un vechi proverb spunea ca "succesul este dobāndit pe baza unor experiente care nu sunt īntotdeauna favorabile", totul consta īnsa īn depasirea provocarii - acest lucru conduce catre īnceputul unui moment creativ .
Pe baza acestor consideratii putem situa arhitectul undeva deasupra tuturor- el pare a fi o himera ce vegheaza asupra orasului, o prezenta ingenua, asemenea unui duh ocrotitor - iar prezenta sa este simtita prin totalitatea constructiilor ce-l reprezinta. De aceea spunem ca arhitectul, desi este catalogat inca de la inceput ca fiind un inginer si un artist deopotriva, ajunge sa fie un ganditor ce vegheaza asupra nasterii si dezvoltarii unui oras - fiecare poate pleca de la orice pentru a face arhitectura (de exemplu Augustin pleaca de la filosofie, pentru ca el e indragostit de filosofie) dar trebuie sa plece de la ORICE ii dicteaza sensibilitatea dar mai ales ratiunea.
STUDENT: Tartau Bogdan-Alexandru
Grupa 14B
Anul I
|
