Arhitectura populara romaneasca se caracterizeaza in primul rand
prin ingeniozitate, prin diversitatea solutiilor gasite pentru diferite probleme, prin eleganta liniilor si
echilibrul volumelor.
Gospodariile sunt construite diferit, in functie de clima, de ocupatie,
dar si de starea social-economica a celor care le locuiau. De exemplu, in
regiunile pastoral-agricole, apar gospodariile cu
curte dubla, iar in cele cu sate imprastiate, unde ocupatia predominanta este pastoritul
si cresterea vitelor, casele au ocol intarit, asemanandu-se unor cetati in miniatura.
Caracteristicile geografice se regasesc si in
arhitectura caselor � la munte casele au acoperisuri
inalte, cu pante inclinate;
la campie, in schimb, acoperisul
imita pantele domoale ale reliefului.
Materiale de constructie
Materialele de constructie difera
de la o regiune la alta: se foloseste lemnul de brad,
stejar, fag, (padurile imense care acopereau in
trecut suprafata Romaniei
constituind principala sursa de materie prima pentru arhitectura taraneasca), dar si piatra, pamantul
batut sau amestecat cu paie si pleava si folosit sub
forma de bulgari sau chirpici, caramizile etc.
Arhitectura populara este in primul rand (mai ales in
regiunile mai inalte) o arhitectura a lemnului. De
aceea, din cauza perisabilitatii materiei prime, cele
mai vechi monumente de lemn nu depasesc 400 de ani.
Tipuri de locuinta
Bordeiul este cea mai veche forma de locuinta,
ramasa din vremuri preistorice si cunoscuta in
majoritatea tarilor europene. In regiunea de campie
bordeiul era o prezenta obisnuita, fiind intalnit atat la taranimea instarita, cat si la
conacele boieresti sau chiar la biserici. In sudul Olteniei, unde bordeiul se construia in intregime
din lemn de stejar, pretul sau era mai mare decat al unei case aflate la suprafata
solului.
Bordeiele se intalneau in special in campia Dunarii. Cu timpul, ele au
inceput sa fie folosite doar de oamenii saraci, care scobeau pamantul fara a mai aseza scheletul de
lemn, care era inlocuit cu un perete de nuiele.
La intrare se afla o prima camera (garlici), in
panta, care ducea pana la nivelul incaperilor. In
camera imediat urmatoare se afla vatra. In loc de
cuptor se folosea testul, un capac rotund si adancit
din lut (rar din piatra sau tuci), fabricat de femei in timpul unei sarbatori speciale numita �repotinul
testelor�. Sub acesta se facea
focul. Dupa ce se incingea,
testul era asezat peste alimentele ce urmau a fi gatite, punandu-se jar deasupra
si imprejurul sau.
Din camera principala se deschideau lateral incaperi
folosite drept camara (sau chiar grajd) si odaie de
locuit. Odaia de locuit era incalzita printr-o soba
oarba, focul facandu-se intr-o gaura ce pornea din
vatra camerei principale. Paturile erau asezate de-a
lungul peretilor.
Unele bordeie aveau chiar cinci camere, din cele doua laterale deschizandu-se alte doua.
Acoperisul bordeiului era facut
din paie si pamant.
Casa, construita la suprafata solului,
are particularitati diferite de la o zona la alta,
amintind uneori de antichitate, alteori de popoarele cu care romanii au intrat
in contact de-a lungul istoriei.
Incaperile obisnuite ale
casei taranesti erau tinda, camera de locuit, camara, camera curata, podul si pivnita.
Fiecare incapere avea de obicei mai multe functii. Viata de familie se concentra de regula in jurul incaperii in care se afla focul, care dadea
caldura, cu ajutorul caruia
se preparau alimentele si care asigura lumina in timpul noptii.
La casele vechi in incaperea cu vatra locuia intreaga familie.
Tinda constituia camera de trecere, adapostind
in unele zone si cuptorul de paine sau vatra libera,
caz in care era folosita ca bucatarie. In multe parti ale Romaniei, in tinda se
depozitau obiectele de uz gospodaresc si unele
provizii. Tinda e folosita uneori si pentru locuit, insa paturile apar aici
destul de rar. In casele vechi, podeaua tindei era facuta
din pamant batut si lipit, formand o pardoseala neteda ce se lipea in fiecare saptamana, pentru a se asigura intretinerea
sa in bune conditii.
In odaia de locuit se afla de obicei vatra, (atunci cand
nu se afla in tinda) sau la casele cele mai vechi, cuptorul.
In camara, numita si celar in Oltenia, Muntenia si Moldova, se
depozitau uneltele de munca, alimentele si instrumentele folosite la industria
casnica textila.
Incepand cu secolul al XIX-lea in structura casei taranesti este inclusa si odaia curata (numita si �odaie frumoasa�, �casa curata�, �casa mare�, �casa buna�, �odaia din sus�),
in care se pastrau cele mai frumoase mobile
si tesaturi. Aceasta era folosita ocazional, de sarbatori, sau pentru oaspeti.
Rolul sau sarbatoresc este aratat
si de faptul ca de obicei nu are sistem de incalzire.
In pod se pastrau in primul rand proviziile � lazile
mari pentru cereale, putinile cu branza � si
tot aici se agata carnea pentru a fi afumata.
In pivnita se depozitau fructele, butoaiele cu
tuica sau vin, vasele cu muraturi
si zarzavaturile. Pivnita insa nu apare in componenta
caselor de pe tot cuprinsul tarii.
La inceputul secolulului al
XIX-lea, cel mai intalnit tip de locuinta
era casa cu o singura camera. Apare apoi casa cu camara,
incaperea de locuit continuand
sa se numeasca �casa�.
Casa cu camara se mai intalneste
si astazi in Muntii Apuseni.
O noua etapa o reprezinta casa cu tinda, raspandita in special in nordul si centrul Transilvaniei, in Moldova, nordul Olteniei
si Muntenia.
Un alt tip de locuinta cuprinde camera de locuit,
tinda si camara de alimente.
Locuinta traditionala cu
planul cel mai complex are doua camere despartite
printr-o tinda, in fundul careia se afla camara. Camara se putea gasi si de-a lungul peretelui din spate al camerei de
locuit. Una din incaperi (camera curata) se foloseste doar ocazional, in zilele de sarbatoare
sau pentru oaspeti.
Caracteristica pentru casa romaneasca traditionala,
indiferent de tipul acesteia, este prispa, asezata in
cele mai multe cazuri la fatada casei. Prispa
constituie un spatiu de adapost,
dar si de munca. Ea are un rol foarte important in estetica locuintei,
fiind frumos impodobita.
Casa taraneasca se dezvolta de obicei pe orizontala.
De aceea, locuinta cu un singur nivel este intalnita fara exceptie in toate satele Romaniei,
indiferent de vechime, plan sau arhitectura. Casa cu etaj se gaseste in proportie de 40%, aparand la sate incepand cu
secolul al XVIII-lea. La parter erau situate pivnitele,
camarile si mai tarziu bucatariile
de vara si chiar odaile de locuit. La etaj se gaseau camerele de locuit si cele cu caracter sarbatoresc.
In Muntenia, Oltenia,
Moldova si Dobrogea, casele cu etaj amintesc de constructiile din Peninsula Balcanica. In aceste zone se diferentiaza doua tipuri de case: casa intarita,
asemanatoare culelor (locuinte
boieresti fortificate), la care scara de acces era aparata de un zid si o usa
puternica si casa cu foisor, la care in dreptul
etajului se afla un spatiu larg cu functie practica, numit si cerdac. Casa cu foisor, intalnita la sud si est de
Carpati, este unul din cele mai valoroase tipuri ale
arhitecturii romanesti. Foisorul
este de fapt o largire a prispei in dreptul intrarii in locuinta, casa fiind
construita pe o temelie inalta de piatra, intrarea in
pivnita fiind situata sub foisor.
Si in Transilvania, in zona Hunedoarei, apar case cu
etaj inrudite cu cele oltenesti,
locuinte monumentale construite din piatra (de
altfel, in zona Hateg isi inaltasera regii daci cetatile,
deci arhitectura in piatra are aici o veche traditie).
In jurul Sibiului se intalneste casa cu pridvor, o constructie asemanatoare cu foisorul, insa si cu influente sasesti.
Cele mai multe si mai interesante case cu etaj se intalnesc
insa in sudul Carpatilor. Acestea au la parter o pivnita incapatoare, usor de supravegheat, adapost
ideal pentru viticultorii si pomicultorii din zonele de deal si munte.
Se intalnesc si locuinte de
pamant sau chirpici, in campia
Munteniei si a Olteniei.
Acoperisul caselor este de obicei in patru ape, exceptiile fiind datorate contactului cu populatiile straine. Pe coama acoperisului se asaza randuri de sindrile taiate in forme diferite, iar la capete pot sta bucati de lemn sculptat, numite tepi.
Tepii pot fi si din ceramica smaltuita,
viu colorata, reprezentand de obicei pasari.
Camera de locuit si camera curata contin un mobilier
adaptat functiei lor. Interiorul se caracterizeaza prin patru puncte de greutate, repartizate
simetric unul fata de celalalt: coltul cu sistemul de incalzit
sau preparat hrana; coltul cu patul; coltul cu lavitele
(asezate in unghi) si fata de masa; coltul cu dulapul
de vase. Centrul incaperii ramane
liber. Tot acest aranjament este dovada unei atente economii de spatiu, piesele de mobilier fiind de multe ori incastrate in pereti sau fixate
in pamant, formand un schelet
fixat pe doua sau trei dintre laturile incaperii.
Decoratii si motive decorative
Locuinta era un adapost in
fata intemperiilor, a strainilor, dar trebuia sa
ofere protectie si fata de fiintele
nevazute care populau credintele
taranilor. De aceea, stresinile,
ferestrele, usile, vatra si grinzile tavanului erau impodobite cu un decor cu caracter protector, superstitios.
Decoratia cea mai bogata se intalneste
la prispa si foisor, care erau ideale pentru
sculptura. Motivele predominante sunt cele geometrice, insa apar si elemente
florale, zoomorfe si chiar stilizari antropomorfe,
numeroase simboluri legate de credintele trecutului.
Porti si garduri
Portile si gardul, care protejau taranii
de duhurile malefice, purtau uneori diverse simboluri cu caracter protector.
Uimesc prin frumusetea decoratiilor
portile monumentale de lemn din Maramures,
Targu Jiu, Sibiu, Fagaras, Cluj, Valcea, Buzau,
Ciuc si Odorhei, unde pe toata suprafata
stalpilor apar ornamente geometrice si vegetale.
Portile din piatra se intalnesc
mai ales in Transilvania, unde e mai dezvoltata
arhitectura din caramida.
La constructia gardurilor se foloseau ca materiale de
constructie nuielele, ulucii, trestia si mai putin caramida sau piatra.
